Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Idilă pe un turn


Thomas Hardy, traducere de Antoaneta Ralian

27.06.2012
Editura ART
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Idilă pe un turn
Thomas Hardy
Editura ART, 2011
Traducere din limba engleză de Antoaneta Ralian



Intro

Idilă pe un turn este povestea unei iubiri nefericite dintre o nobilă căsătorită şi un astronom cu zece ani mai tânăr decât ea. Cei doi îndrăgostiţi explorează paradisul de la înălţimea unui turn transformat în observator astronomic. Thomas Hardy oferă în acest roman o impresionantă şi sensibilă abordare a temei iubirii care trece peste diferenţele de clasă socială şi de vârstă şi o expresie desăvârşită a fascinaţiei sale pentru ştiinţă şi astronomie.
 
"Hardy a dramatizat magistral frustrările elementare ale năzuinţei umane, ciocnirea dorinţelor incompatibile, misteriosul refuz al celorlalţi de a se supune voinţei noastre, refluxul pasiunii în timp, suferinţa continuă produsă de aparent întâmplătoarele abateri şi capricii ale unei ordini naturale indiferente, acel joc al forţelor impersonale pe care Hardy le evocă atât de des ca pe ceva asemănător unui demiurg maliţios, că se numeşte «soartă», «destin» sau, mai moderst, în poezie, «noroc»." (James Eli Adams)

***
Fragment
 
Într-o după-amiază de iarnă timpurie, limpede dar nefriguroasă, la vremea când lumea vegetală arată ca un vălmăşag de schelete printre coastele cărora se strecoară raze jucăuşe de soare, o trăsură luxoasă se opri la poalele unui deal din Wessex. În locul unde şoseaua Melchester, pe care venise trăsura, se întâlneşte cu drumul ce duce spre un parc aflat la mică distanţă.
Valetul coborî şi se îndreptă spre doamna aflată în trăsură, o tânără de vreo douăzeci şi opt sau douăzeci şi nouă de ani. Doamna contempla, prin spărtura unui gard viu, fâşia de câmp ondulat ce se aşternea în faţă. Făcu o observaţie care-l determină şi pe valet să se uite în aceeaşi direcţie.

Priveliştea cea mai bătătoare la ochi ce li se înfăţişa din acel punct, în mijlocul întinderii, era o colină circulară, izolată, nu foarte înaltă, ce forma însă un puternic contrast cromatic cu vastul teren arabil din jur, întrucât era acoperită cu o pădure cu brazi verzi. Copacii erau toţi de aceeaşi vârstă şi de aceeaşi înălţime, aşa încât vârfurile lor schiţau întocmai conturul deluşorului pe care creşteau. Dar micul relief înveşmântat în brazi se mai deosebea de restul peisajului şi prin faptul că purta în creştet un turn, forma unei coloane clasice, care, deşi era pe jumătate îngropat în plantaţie, se înălţa destul de mult deasupra crestelor copacilor. Asupra acestui turn se opriseră privirile doamnei şi ale valetului.

- Şi deci nu e nici un drum care să ducă până acolo? întrebă tânăra.
- Locul în care ne aflăm acum e pe punctul cel mai apropiat până unde se poate ajunge cu trăsura, doamnă.
- Atunci, să ne întoarcem acasă, spuse ea după o clipă de gândire.
Şi trăsura îşi văzu mai departe de drum. Câteva zile mai târziu, aceeaşi doamnă, în aceeaşi trăsură, trecu din nou prin acelaşi loc. Şi din nou privirile i se întoarseră spre turnul ce se înălţa în depărtare.
- Nobbs, se adresă doamna către vizitiu, n-ai putea să străbaţi câmpul ăsta, ca să ne apropiem cât mai mult de marginea plantaţiei unde se află coloana?
Vizitiul mătură din priviri întinderea.
- Uitaţi-vă ce e, doamnă, pe vreme uscată, să zic c-am mai putea înainta şontâc-şontâc până acolo, tăind pe la Fiveand-Twenty Acres. Dar acuma, câtă ploaie a căzut, pământul e aşa năclăit şi de chiftit, încât n-ar fi deloc înţelept să încerc.
- Poate că nu, răspunse doamna cu nepăsare. Dar ţine, te rog, minte să o faci când s-o mai zvânta.
Şi din nou trăsura îşi văzu de drum, iar doamna nu-şi dezlipi privirile de pe porţiunea de deal, cu copacii albăstrii care-l înfăşurau şi cu coloana care se sumeţea în vârf, până când acestea dispărură din raza vizuală.

S-a scurs o bună bucată de vreme până să cuteze doamna să facă o nouă plimbare cu trăsura pe acolo. Era luna februarie; pământul se uscase, deşi vremea şi decorul campestru erau foarte asemănătoare cu cele de la începutul iernii. Silueta familiară a turnului îi reaminti că, în sfârşit, se ivise un prilej prielnic pentru a-l cerceta mai îndeaproape. După ce îi dădu dispoziţii vizitiului, trăsura porni încet, hurducându-se pe drumul accidentat.

Cu toate că turnul era împlântat în domeniul strămoşesc al soţului ei, doamna nu-l vizitase niciodată, din pricina aşezării lui atât de izolate şi a terenului atât de greu de străbătut. Drumul până la poalele dealului era anost şi plin de hârtoape, dar când ajunse la capăt, coborî şi porunci ca trăsura să se întoarcă fără ea pe câmpul bolovănos şi s-o aştepte la marginea cea mai apropiată a şoselei. După care, porni să urce pe sub copaci.

Coloana i se înfăţişa acum mult mai grandioasă decât îi apăruse văzută din şosea, sau din parc, sau de la fereastra din Welland House, reşedinţa ei destul de apropiată, de unde o privise de sute de ori, fără să-i fi deşteptat însă suficient interes pentru a-i investiga detaliile. Turnul fusese zidit în secolul al optsprezecelea ca monument în memoria străbunicului soţului ei, un ofiţer respectabil, căzut în războiul american pentru independenţă, iar lipsa de interes a doamnei se datora în bună parte relaţiilor cu acest soţ, despre care vom vorbi mai departe. Ceea ce o adusese acum aici nu era decât simpla dorinţă de a întreprinde ceva mai deosebit - o dorinţă cronică a vieţii ei ciudat de singuratice. Se afla într-o dispoziţie în care ar fi fost gata să îmbrăţişeze orice ar fi izbutit să-i risipească în oarecare măsură acel ennui. Ar fi întâmpinat cu plăcere până şi o nenorocire.

Auzise că din vârful turnului poţi avea o vedere panoramică asupra a patru comitate. Şi hotărâse să-şi acorde azi atâta bucurie câtă îţi poate oferi o perspectivă a patru comitate. Creasta împădurită a dealului fusese cândva (conform părerii unor specialişti în istoria antică) o veche tabără romană, dacă nu (aşa cum susţineau alţii) o veche poziţie de apărare britanică sau (după cum jura restul cărturarilor) o veche curte saxonă a Witenagemote - cu rămăşiţe ale unui vallum, exterior sau interior, şi o potecă şerpuită, uşor de urcat, unduind până la marginile povârnite ale zidului.

Acele de brad acopereau drumul cu un covor moale şi, din când în când, câte un rug de mure astupa spaţiile dintre trunchiuri. Nu după mult timp, tânăra se pomeni la baza coloanei. Monumentul fusese construit în stilul arhitectural clasic toscan şi era un turn gol pe dinăuntru şi cu trepte interioare. Atmosfera sumbră şi solitudinea care te învăluiau când te aflai la baza turnului erau într-adevăr impresionante. Suspinul copacilor din jur era mai răscolitor în acest loc; tulpinile subţiri şi drepte, legănate de briză, măsurau parcă secundele ca nişte pendule răsturnate; câteva crengi sau rămurele măturau, foşnind, zidul, sau trosneau, frecându-se una de alta. Sub nivelul vârfului care se ivea dintre brazi, zidăria era pătată de licheni şi de mucegai, pentru că soarele nu răzbea niciodată prin acest giulgiu fremătător de vegetaţie albăstrie. În şanţurile dintre pietre creşteau petice de muşchi şi, ici-colo, insecte iubitoare de întuneric gravaseră pe mortar forme lipsite de orice înţeles sau stil omenesc, dar sugestive în ciudăţenia lor. Dincolo de vârfurile brazilor însă, lucrurile stăteau altfel: coloana se înălţa către cer, luminoasă şi veselă, de nimic împiedicată, curată şi poleită de soare.

Locul era arareori vizitat, poate cu excepţia sezonului de vânătoare. Raritatea intruziunilor umane era vădită de labirinturile urmelor de iepuri, de penele răzleţe ale păsărilor, de pieile năpârlite ale reptilelor şi de cărăruile bătătorite de veveriţe de-a lungul şi de-a latul trunchiurilor. Simplul fapt că plantaţia de brazi era o insulă în mijlocul unui câmp arabil explica în bună măsură lipsa de vizitatori. Puţini dintre cei neobişnuiţi cu asemenea locuri îşi pot da seama de efectul izbitor al unui câmp lucrat, când nu se iveşte necesitatea imperioasă de a-l traversa. Colina aceasta rotundă, îmbrăcată în conifere şi rugi de mure, implantată în centrul unui câmp arabil de vreo patruzeci sau cincizeci de acri, era probabil mai rar vizitată decât ar fi fost o stâncă răsărită în mijlocul unui lac de aceeaşi întindere.

Tânăra noastră înconjură coloana şi descoperi în partea opusă uşa prin care se pătrundea în interior. Vopseaua, dacă existase vreo dată, fusese cu totul spălată de pe lemnul uşii, iar pe suprafaţa putredă a scândurilor se prelinseseră broboane de lichid ruginit de la cuie şi balamale, adunându-se în pete roşietice. Deasupra uşii se găsea o placă de piatră pe care fuseseră, pare-se, gravate nişte litere sau nişte cuvinte; iar inscripţia, oricum o fi sunat ea, fusese complet tencuită de o masă de licheni.

Şi iată în faţa ei această piesă arhitectonică, ridicată în năzuinţa de a imortaliza în chipul cel mai vizibil şi de neşters amintirea unui om. Numai că întreaga înfăţişare a monumentului
îţi sugera doar uitarea. După toate probabilităţile, nici măcar o duzină de oameni din ţinut nu mai cunoşteau numele persoanei comemorate şi poate că nimeni nu avea habar dacă turnul e gol pe dinăuntru sau compact, ori dacă există sau nu vreo tăblie care să indice data şi scopul construcţiei. Ea însăşi, care de cinci ani de zile locuise la o distanţă de maximum o milă de această coloană, nu se apropiase de ea până în acest moment.

Şovăi puţin, dar constatând că uşa nu era încuiată, o împinse cu piciorul şi pătrunse în interior. Pe o treaptă văzu o bucată de hârtie de scris, care-i atrase atenţia prin faptul că părea nouă. Deci, în ciuda presupunerilor ei, exista o fiinţă umană care cunoştea locul. Dar cum bucata de hârtie era nescrisă, nu-i putu oferi nici un indiciu; totuşi, simţindu-se proprietara acestei coloane, ca şi a întregului ţinut din jur, nevoia de a-şi afirma dreptul de posesiune a fost suficientă pentru a o îmboldi să meargă mai departe. Scara era luminată prin ferestruicile înguste tăiate în zid, aşa încât nu i-a fost greu să ajungă în vârf, mai ales că treptele nu erau tocite. Uşiţa care ducea pe acoperiş era deschisă şi, când aruncă o privire, avu în faţa ochilor un spectacol interesant.
În mijlocul acoperişului plat, de metal, al coloanei, se afla un tânăr, aşezat pe un scăunel. Privea printr-un telescop mare, plasat pe un trepied. Prezenţa lui era atât de neaşteptată, încât doamna făcu un pas îndărăt, retrăgându-se în umbra uşii. Singurul efect pe care zgomotul paşilor ei îl avu asupra tânărului fu un gest nervos al mâinii acestuia, menit să o împiedice să-l întrerupă, gest pe care-l făcu fără să-şi dezlipească ochiul de pe lentila instrumentului.

Nemişcată pe locul unde se găsea, doamna cercetă înfăţişarea individului care părea să se simtă atât de acasă într-o clădire ce-i aparţinea, incontestabil, ei. Era un tânăr ce ar putea fi caracterizat, pe bună dreptate, printr-un cuvânt pe care cronicarul acestor întâmplări nu doreşte să-l folosească în legătură cu el, preferând să-l rezerve pentru zugrăvirea persoanelor de sex opus. A spune în zilele noastre despre un bărbat că este frumos nu înseamnă să-i provoci o mare fericire şi nici să-i conferi creditul pe care l-ar fi implicat asemenea afirmaţie în timpurile miturilor greco-romane. Dimpotrivă, reacţia lui ar fi contrarie, o atare caracterizare făcându-l să se simtă cel puţin stânjenit. De obicei, tânărul frumos se balansează atât de primejdios pe muchea devenirii unui filfizon care, la rândul lui, e gata să devină un Lothario sau un Don Juan printre fecioarele din jur, încât pentru o onestă înţelegere a eroului nostru, se cuvine să subliniem şi să fiţi şi dumneavoastră convinşi de sublima sa lipsă de preocupare pentru propriul său aspect fizic sau pentru înfăţişarea celorlalţi.

Aşa cum era, băiatul şedea acolo în vârful turnului. Soarele îi lumina din plin faţa; pe creştet purta o tichie de catifea neagră, de sub care i se revărsa părul ondulat, de un blond strălucitor, ce-i punea în valoare obrajii rumeni.
Avea acel ten cu care Rafael înfloreşte figura tânărului fiu al lui Zacharia1 - adică o piele care, deşi netedă, e departe de suavitatea virginală, sugerându-ţi că s-a lăsat bătută de soare şi de vânt. Trăsăturile erau îndeajuns de puternic conturate încât să zădărnicească prima impresie a privitorului, anume că faţa lui semăna cu aceea a unei fete. Alături de tânăr se găsea o măsuţă de stejar şi, în faţa lui, telescopul.

Vizitatoarea avu destul timp la îndemână pentru a face toate aceste observaţii; constatări cu atât mai frapante cu cât ea însăşi aparţi nea unui gen total deosebit. Avea un păr negru ca miezul de noapte, ochii de aceeaşi nuanţă profundă, iar tenul ei vădea acea prospeţime menită să contrasteze cu un colorit atât de sumbru. În timp ce continua să se uite la bărbatul frumos din faţa ei, care parcă nici n-ar fi cunoscut o lume a realităţilor, un val cald, iscat de un temperament înflăcărat, i se răspândi în tot trupul; un observator priceput ar fi putut ghici că în venele ei curgea un sânge meridional.
Dar nici măcar interesul stârnit de un tânăr nu-i putu reţine pentru multă vreme atenţia şi, cum bărbatul nu dădea vreun semn c-ar dori să se desprindă de instrument, rupse ea tăcerea:

- Ce vezi acolo? Se întâmplă ceva pe undeva?
- Da, o adevărată catastrofă, murmură el în mod automat, fără să se întoarcă.
- Ce anume?
- Un ciclon în soare.
Doamna păstră tăcerea, ca şi cum încerca să măsoare grozăvia acestui eveniment la scara vieţii pământeşti.
- Şi o să aibă vreo urmare pentru noi, aici? întrebă în cele din urmă.
Tânărul păru să-şi fi dat, în sfârşit, seama că îi vorbea cineva neobişnuit; se întoarse şi tresări.
- Vă cer iertare, spuse el, credeam că e o rudă a mea care a venit să vadă ce-i cu mine. Pică adeseori pe la ora asta.
Continuă să o privească pe doamnă şi uită cu totul de soare, sub impactul acelui fluid reciproc care se materializează în expresia feţelor unei tinere foarte brune şi a unui tânăr cu păr cânepiu.
- Nu vreau să-ţi întrerup studiul, spuse ea.
- O, nu, protestă el, întorcându-şi din nou privirile spre telescop.

Faţa lui îşi pierduse însufl eţirea pe care i-o stârnise prezenţa ei şi devenise iar imuabilă ca o statuie, deşi seninătatea repaosului meditativ se îmbinase o clipă cu sensibilitatea vieţii. Expresia întipărită acum pe faţa lui era aceea de veneraţie. S-ar fi putut spune, nu pe nedrept, că venera soarele. Din gama de intensităţi ale acestei ido latrii, ivite odată cu prima făptură umană care a văzut astrul luminos scăpătând spre asfinţit, aşa cum îl vedea acum şi tânărul nostru, cea încercată de el în aceste momente nu era dintre cele mai slabe. Se simţea prins în ceea ce s-ar putea numi o foarte pură şi conştientă formă a acestei adoraţii primare şi fireşti.
- Dar nu aţi dori să priviţi şi dumneavoastră? o invită el.
E un fenomen care apare o dată la doi-trei ani, deşi s-ar putea să aibă loc şi mai frecvent.
Doamna consimţi, se uită prin lentila adăpostită şi văzu o masă învolburată în centrul căreia globul ochilor părea dezgolit până la miezul lui. Era o privire aruncată într-o vâlvătaie de foc, izbucnită într-un loc unde nimeni nu ajunsese şi nu avea să ajungă vreodată.

- E lucrul cel mai straniu pe care l-am văzut în viaţa mea, spuse ea. Apoi mai aruncă o privire, după care, mirându-se cine o fi omul din turn, îl întrebă: Vii deseori aici?
- În fiecare noapte senină şi de multe ori şi în timpul zilei.
- Da, noaptea. Ce frumos trebuie să fi e cerul văzut de aici!
- E mai mult decât frumos.
- Zău? Şi ai luat cu totul în stăpânire această coloană?
- Cu totul.
- Dar e coloana mea, răspunse ea cu o severitate zâmbitoare.
- Atunci sunteţi Lady Constantine, soţia absentului Sir Blount Constantine?
- Sunt Lady Constantine.
- A, în cazul acesta sunt de acord că e proprietatea Înălţimii Voastre. Dar, Lady Constantine, îmi veţi îngădui să închiriez de la dumneavoastră acest turn, pentru o bucată de vreme?
- L-ai şi luat în primire, indiferent de îngăduinţa mea. Oricum, în interesul ştiinţei, socotesc că e recomandabil să-ţi continui stăpânirea. Presupun că nimeni nu-ţi cunoaşte adăpostul.
- Aproape nimeni.
După aceea, o pofti să înainteze câţiva paşi şi îi arată câteva dispozitive ingenioase menite să-i ferească aparatele.
- Nimeni nu se apropie vreodată de această coloană, obeliscul Rings-Hill, cum i se spune pe aici, continuă el, şi când am venit eu pentru prima dată, picior de om nu-i călcase pragul de vreo treizeci sau patruzeci de ani. Scara era năpădită de cuiburi de stăncuţe şi ghe motoace de pene, şi mi-a dat de furcă până s-o curăţ.

- După câte ştiu, turnul a fost întotdeauna încuiat.
- Da, adevărat. Dar când a fost construit în 1782, cheia a fost încredinţată străbunicului meu, ca s-o păstreze în eventualitatea că cineva ar dori să viziteze monumentul. El locuia în căsuţa de colo, unde locuiesc eu acum.
Cu o mişcare a capului indică o bojdeucă aflată în vecinătatea terenului arabil, care-i înconjura.
- Ţinea cheia în scrin şi, cum scrinul a fost moştenit pe rând de bunicul meu, de mama mea şi de mine, cheia mi-a revenit odată cu mobila. Timp de treizeci sau patruzeci de ani, nimeni nu a cerut vreodată această cheie. Într-o bună zi am văzut-o zăcând ruginită în colţişorul ei şi, aflând că aparţine acestei coloane, am luat-o şi am urcat aici. Am rămas sus până când s-a lăsat întunericul şi s-au ivit stelele şi în acea noapte am luat hotărârea să mă fac astronom. Acum câteva luni, când am terminat şcoala, am revenit în sat şi îmi menţin încă hotărârea de a deveni astronom. După un timp, adăugă cu o voce scăzută: Nu tânjesc decât după rangul şi slujba de astronom la Observatorul din Greenwich, dacă o să trăiesc s-o văd şi pe asta. Poate că n-o să trăiesc.

- Nu văd de ce nutreşti asemenea gânduri negre, răspunse Lady Constantine. Şi cât timp ai de gând să faci din turnul ăsta observatorul dumitale?
- Încă un an - până când o să pot spune că m-am familiarizat cu tainele cerurilor. Ah, de-aş avea un ecuatorial ca lumea.
- Ce-i ăsta?
- Un instrument necesar cercetărilor mele. Dar timpul e scurt şi ştiinţa e infinită - cât e de infinită îşi pot da seama numai cei ce studiază astronomia - şi poate că eu o să sfârşesc înainte de a-mi fi atins ţinta.
Tânăra era profund impresionată de acest ciudat amestec de ardoare pentru ştiinţă şi neîncredere în forţele omeneşti, de care dădea dovadă straniul ei interlocutor. Poate că aceasta se datora tocmai naturii studiilor lui.
- Şi vii adeseori noaptea, singur, în turn? îl întrebă ea.
- Da; mai cu seamă în această perioadă a anului, când nu e lună. Stau şi observ de pe la şapte sau opt seara până la două noaptea, în vederea lucrării pe care am de gând s-o scriu cu privire la stelele variabile. Dar cu un telescop ca ăsta... în fine, trebuie să mă mulţumesc cu ce am.
- Şi poţi vedea inelul lui Saturn şi sateliţii lui Jupiter?
Îi răspunse că izbuteşte să vadă, vorbind însă pe un ton sec, care nu-i ascundea dispreţul faţă de stadiul cunoştinţelor ei.

- Eu n-am văzut niciodată vreo planetă sau vreo stea printr-un telescop.
- Dacă veţi binevoi să veniţi aici pe o noapte clară, Lady Constantine, vă voi iniţia eu în lumea stelară. Vreau să spun dacă ţineţi dumneavoastră în mod special.
- Mi-ar plăcea să vin şi poate că am s-o şi fac. Stelele astea care sunt atât de schimbătoare - luceferi de seară, luceferi de dimineaţă, şi uneori le vezi la răsărit, alteori la apus... întotdeauna m-au interesat.
- Ah... iată o raţiune pentru care nu ar trebui să veniţi. Ignoranţa dumneavoastră în ceea ce priveşte realităţile lumii astronomice este atât de perfectă, încât n-aş vrea s-o ştirbesc decât dacă ţineţi cu tot dinadinsul.
- Dar vreau să aflu asemenea lucruri.
- Daţi-mi voie să vă previn împotriva unei atari dorinţe.
- De ce, descoperirea acestor taine e atât de înfricoşătoare?
- Da, aşa este.

Îi răspunse râzând că nimic nu i-ar fi putut stârni mai mult cu riozitatea decât o astfel de afirmaţie. Se întoarse apoi ca să coboare scara. Tânărul o ajută să se descurce pe trepte şi printre bălăriile de la poalele turnului. Ar fi dorit să o conducă mai departe, peste câmpul deschis, dar doamna îi spuse că preferă să meargă singură. Drept care el se reîntoarse pe acoperişul turnului, dar în loc să continue a observa soarele, urmări cu privirea silueta care se micşora pe măsură ce se îndepărta, până ajunse în preajma gardului dincolo de care o aştepta trăsura. Când doamna se afla încă pe la mijlocul câmpului - o fâşie întunecată într-un nesfârşit cuprins de cafeniu - se încrucişa cu o persoană pe care abia de-o puteai distinge de culoarea pământului pe care se târa ca omida pe frunză, într-atât de asemănătoare îi erau veşmintele cu bulgării de ţărână. Era un reprezentant al acelei generaţii acum aproape stinse care ţinea la principiul, prea puţin cunoscut azi, că hainele omului trebuie să se armonizeze cu ţinutul în care trăieşte. Lady Constantine şi această persoană se opriră pentru un minut sau două, unul în dreptul celuilalt; după aceea fiecare din ei îşi văzu de calea sa.
Persoana cafenie era un ţăran cunoscut de cei din Welland sub numele de Haymoss (forma înflorită a numelui Amos, dacă ar fi să adoptăm formularea unui filolog). Faptul că s-a oprit din drum s-a datorat câtorva întrebări pe care i le-a adresat Lady Constantine.

- Eşti Amos Fry, dacă nu mă înşel? i se adresă ea.
- Da, doamnă, răspunse Haymoss, sunt un localnic, cultivator de orz, născut sub jgheaburile satului Înălţimii Voastre, ca să spun aşa, cu toate că Înălţimea Voastră nu se născuse şi nici măcar în gând nu fusese încă zămislită la vremea aceea.
- Cine locuieşte în căsuţa cea veche de dincolo de plantaţie?
- Bunica Martin, doamnă, şi nepotul ei.
- Vasăzică băiatul n-are nici mamă, nici tată?
- N-are pe nimeni, doamnă.
- Unde a urmat şcoala?
- La Warborne, un loc unde ţâncilor le cresc gărgăunii în cap la fel de repede ca ciupercile după ploaie; iertaţi-mi, doamnă, vorba. Îi îndoapă acolo cu atâta învăţătură, de-ar putea propovădui în ziua de Paşti, ceea ce-i lucru mare pentru un băiat simplu ca ăsta, cu mamă-sa care de-abia era în stare să socotească pe degete. Şcoala din Warborne, acolo a învăţat - adicătelea acolo a fost trimis. Taică-su, reverendul pastor St Cleeve, a făcut o boacănă cu însurătoarea şi a făcut-o de oaie chiar sub ochii mărimilor de pe aici. A fost pastorul nostru, doamnă, şi încă vreme lungă.

- A, pastorul, spuse Lady Constantine. Asta s-a întâmplat înainte de-a fi venit eu aici.
- Hei, e mult şi bine de atunci! Şi s-a-nsurat cu fata fermierului Martin - Giles Martin, un prăpădit care de-abia se ţinea pe picioare, dacă aţi auzit de el. Io l-am cunoscut bine, mai bine ca oricare altu'. Fiică-sa era cam pirpirie şi cu toate că-i jucau ochii-n cap când a luat-o pastorul cu cununie, după aceea a ţinut-o numai în plâns şi-n oftat şi s-a stins ca o lumânare. Da, doamnă. Mă rog, când pastorul St Cleeve a luat-o pe femeia asta de jos, nimeni din oamenii de vază de pe aici n-o învrednicea pe nevastă-sa nici măcar c-o privire. Şi-atunci omul o tras câteva înjurături zdravene, şi-o zis că nu mai are de gând să-şi câştige pâinea păstorind o turmă de netrebnici idioţi ca ăştia (iertaţi-mi vorba) şi s-o apucat de plugărit, până când o murit lovit de trăsnet într-o furtună. Se zicea - hi, hi! că Domnu' Dumnezeu s-o mâniat pe el că şi-o părăsit slujbele - hi, hi! Io vă spun ce-am auzit, doamnă, da, să mă bată Dumnezeu dac-am crezut vreodată în aiurelile astea cu sfinţii din ceruri sau dacă mi-am plecat urechea la vreo vorbă bună sau rea despre ei. Mă rog, Swithin, băiatul, o fost trimis la şcoală, aşa cum v-am spus, da pen' că are două soiuri de sânge în el, n-o făcut nici o brânză. Tândăleşte ba ici, ba colo şi nimeni nu se sinchiseşte de el.

Lady Constantine mulţumi pentru informaţii şi îşi reluă drumul. Pentru ea, femeie, cea mai curioasă latură a incidentului din acea după-masă consta în faptul că ciudatul tânăr, de o frumuseţe răpitoare, cu o asemenea pasiune pentru ştiinţă şi cu o vădită bună creştere, era legat, dinspre partea mamei, cu o familie ţărănească din sat, datorită excentricităţii matrimoniale a tatălui său. Dar un element şi mai atrăgător al întâmplării îl constituia faptul că acelaşi tânăr, care ar fi putut atât de lesne să se lase ruinat de flaterie, linguşeli şi dezmierdări, plăceri frivole sau chiar de avere, trăia în prezent într-un primitiv eden al inocenţei, năzuind spre înfăptuiri care i-ar fi fost accesibile şi unuia de urâţenia lui Caliban.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer