Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cum m-am reapucat de citit


Ioana Bâldea Constantinescu

26.06.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E un pdf. Ca să fie treaba treabă şi să nu expire sticluţa cu Visine. Citesc de 20 de minute şi deja mă ustură ochii. Ca să nu spun că...
"Ai băut apă?"
"Poftim?"
"Apă. Azi. Ai băut?"
Mmmmmmmmmmmmnu. Nu tocmai. Dar e mai bine sa bag nasul înapoi, în pdf-ul meu, şi să dau din cap că da. Oricum se prinde că n-am băut.
 
S-a prins.
Îmi aduce un pahar cu trei cuburi de gheaţă. Mă fac mică şi vinovată. Are dreptate. Nu e normal să nu bei apă pe vremea asta. Dar, pur şi simplu, uit. Atâta tot. Nu că nu mi-ar fi sete. Probabil că îmi e, dar, aşa, undeva, în subsidiar... nu-i toată lumea croită la fel.
"Cum e?"
"Foarte bună, mulţumesc! Rece."
"Nu apa". Zâmbeşte jumătate amuzat, semn că subiectul "apă" se va rezolva, tacit, aşa cum se topesc cuburile de gheaţă. Pe nevorbitelea. "Cartea."
 
Ah, cartea!
"Nu ştiu. Încă nu-mi dau seama."
Realitatea e că, ruşine mie, autoarea şi cu mine nu ne-am intersectat până acum. Ea, Nobel, autoare sudafricană care stârneşte, la aproape 90 de ani, în continuare, multe patimi. Eu, în permanentă echilibristică pe marginea deshidratării, n-am mai citit nimic de aproape două luni.
 
La telefon, vocea a insistat să mă uit pe cartea asta. Nimeni alături de mine, de Nadine Gordimer. Să scriu ceva despre ea.
"Ştiţi, eu nu prea mai scriu despre cărţi. Adică, în ultimul timp... "
Vocea insistă, precipitat. Mi-a trimis deja pdf-ul. O să mă prindă cartea asta. Sigur, sigur, sigur, sigur...
 
După douăzeci de pagini, încă nu înţeleg de ce ar trebui să mă prindă. Cam nimic din subiectele mele predilecte nu se întrezăreşte aici. Povestea curge lin, într-un epic liniştit. Se simte o forţă fabulatorie importantă, dar, deocamdată, nimic care să mă convertească definitiv. E cu Africa de Sud, îmi zic. Nobel politic.
 
În fapt, aceasta e acuzaţia de care Gordimer, susţinătoare a lui Nelson Mandela şi activistă ferventă anti-apartheid, a avut parte cel mai des. Că a luat un Nobel politic, în 1991. Vocea de la telefon mi-a povestit, de altfel, o anecdotă amuzantă, ce-i drept, despre o discuţie între autoare şi un copil, care a întrebat-o dacă mai luase vreun premiu Nobel până atunci. Gordimer, în vârstă de 68 de ani la data aceea, i-ar fi zis că nu - Nobelul se ia o singură dată în viaţă, aşa, ca varicela.
 
Vederile ei politice sunt, în fapt, evidente şi în carte. Într-o poveste alambicată, de amor şi nu prea, se demonstrează pentru drepturile negrilor, se vorbesc zulu şi xhosa, se dau telefoane de ameninţare în afrikaans, un cuplu alb şi unul de culoare se mişcă violent între senzualitate şi politică, măturaţi de pe un mal pe celălalt de prezentul în continuă transformare al unei ţări zdrenţuite de conflict.
Povestea curge, în continuare, lin. Frust. E o apă liniştite, însă una de o adâncime fantastică. Zece planuri par unul singur. Un minut e defalcat în treizeci de cadre. Un gest e tradus în verb, în valul brusc de transpiraţie, în ghemul din stomac, în intuiţia atavică, aproape, a insuficienţei semantice.
 
"Nu poţi trăi aşa."
"Poftim?"
"Fără apă. Nu bei nimic, toată ziua. Paharul tău de la prânz e pe masă, în continuare. Nu se poate aşa."
Mi-am ieşit puţin din starea mea de imersie în lectură. Oricum, mă ustură ochii foarte tare. Dau pe gât o sticluţă de apă de jumătate de litru, repede, să-mi spăl păcatele. Îmi era sete! Cum poate să-ţi fie sete şi să nu-ţi dai seama? Uite că se poate.
Revin.
 
Molcom, Nadine Gordimer aruncă gloanţe dintr-o parte în alta, orchestrează petreceri sofisticate şi pune la cale scene de adulter. Cele două cupluri îşi fac, fiecare, griji pentru copiii lor. Ascultă radioul. Fiecare, ascultă radioul.
 
A doua zi vorbesc mult, dimineaţa, în bucătărie, despre cuvintele implacabile ale lui Gordimer. Precise. Ca o lovitură de pumn. Perfect calibrate. Le simţi respiraţia oamenilor ălora. Şi, totuşi, e un epic atât de curat, nu intuieşti nicio sforţare, femeia asta e un talent cum se nasc o dată la câteva sute de ani... Tehnic, e desăvârşită. În tot. În expresie. În structură narativă. Adică... şi când n-ai nicio treabă cu subiectul, modul în care te agaţă ea, cumva, în care te ţine în pagină fără ca măcar să-ţi dai seama e absolut incredibil! Mie mi se pare incredibil.
 
"Înţeleg că-ţi place!"
Nu că-mi place, mă sperie. Adică, sincer, e foarte dură pentru mine, deşi are pasaje de o delicateţe atât de intensă încât ţi se pare imposibil ca o pagină mai târziu să scrie toate grozăviile alea, dar cum le scrie, cât de limpede şi de filmic, cât de spectaculos fără strop de senzaţional ieftin, cât de non-clişeizat, cât de intim, frumos intim, ca şi cum ar fi tot sufletul ei acolo, în construcţia aia perfectă...
"Mă bucur. Şi mă bucur şi că bei apă."
E suc, de fapt. Apă e un generic. Dar, într-adevăr, azi sunt ceva mai vie. Azi termin cartea, oricum. Cred, de pe-acum, că ştiu cum se termină, când mozaicul se fărâmiţează, brusc. Fără drept de apel. Ca un perete pompean cuprins de flăcări. A ars. A dispărut. Ce-o să facă acum?
 
Îl face la loc. Bucată cu bucată. Ca pe un puzzle. Nadine Gordimer potriveşte piesele perfect, fără să mă lase o dată să ghicesc unde vine următoarea. Imaginile reiau motivele mozaicului iniţial fără să-l copieze. Personajele se mişcă, viabile prin însăşi inconsecvenţa lor, în deplină umanitate, între rutină şi tragedie. Copiii sunt mari şi au plecat în Europa. Continuă telefoanele de ameninţare. Tineri care le-ar putea fi copii mor pe stradă.
"N-am mai citit de aproape două luni..."
Vocea de la telefon nu m-a întrebat de ce şi bine a făcut. Se întâmplă. Oamenii nu sunt ceasuri elveţiene. Mi-a trimis pdf-ul. Nu am să înţeleg niciodată fix de ce mi l-a trimis mie. Rând, după rând, după rând. Gordimer e ca un acrobat de mare clasă. Niciun tremur. Nicio greşeală. Nicio ezitare. Şi senzaţia permanentă a hăului de dedesubt. Cu câtă uşurătate spun unii Nobel politic... Şi eu am spus.
 
E o căldură de tăciuni incandescenţi. Cartea se termină ca un cub de gheaţă pe arşiţă mare. În pâcla de caniculă strecurată, pe geam, în cameră, mă mişc cu aceeaşi urgenţă ca personajele lui Gordimer. O să-mi fie foarte greu să scriu despre cartea asta. O să-mi fie foarte greu, dar trebuie. Acum, cât o am atât de clară în minte...
Duc sticluţa de Visine înapoi în frigider. La picioarele canapelei îşi ia locul o sticlă rece, rece de apă plată. 2l. O să am mult de scris. Şi mi-e sete. Foarte, foarte sete...
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer