Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Prieten drag, tovarăş al răposatului


Andrei Kurkov, traducere de Antoaneta Olteanu

04.07.2012
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Prieten drag, tovarăş al răposatului
Andrei Kurkov
Editura Curtea Veche, 2012
Traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu



***
Fragment

 
1
 
Dac-aş fuma, ar fi mai uşor ca după fiecare scandal casnic, care de la distanţă pare de neînţeles şi absurd, să-mi aprind câteva ţigări, iar fumul, nicotina, să devină pentru moment dacă nu sensul sau aroma vieţii, măcar ceva care să-mi distragă atenţia, aşa cum tămâia arsă în cinstea mea m-ar ajuta să văd oarece bucurie în viaţa de apoi. Dar nu mai fumez din copilărie şi cred că, dacă aş începe să fumez la treizeci de ani, ar fi tocmai un semn de copilărie sau de prostie.
Ploaia se tot lasă aşteptată. Se întunecă. Soţia mea s-a închis în baie, dar aşa face ea şi pentru o baie obişnuită.
 
Şi eu mă închid uneori în baie, deşi nu am de ce să mă jenez de nevasta mea. Şi tocmai asta e şi problema care ne-a făcut să ne îndepărtăm unul de celălalt. Seara, când ne pregăteam de culcare, ne dezbrăcam pe întuneric, iar ziua sau când era lumina aprinsă sau când făceam baie, ne era ruşine de goliciunea noastră. Goliciunea era un semn de vulnerabilitate. Şi ea ar fi spus acelaşi lucru. Dar şi eu sunt vulnerabil, mai ales la loviturile ei. Nici nu mai vorbim despre asta, deşi înainte tot încercam să explicăm totul şi să rezolvăm problemele cu ajutorul cuvintelor.
 
Pare să fie toamnă, momentul când căldura se duce şi începe sezonul când este înmagazinată pentru iarna ce vine. Momentul în care se izolează ferestrele şi uşile balcoanelor. Când natura însăşi te îndeamnă să te gândeşti la refacerea sau la consolidarea confortului, fizic sau sufletesc. Dar ce e pentru noi septembrie? Nimic. Tăcem, vorbim mai mult cu interjecţii. Fiecare îşi face cafeaua şi omleta pentru sine.
E timpul ca situaţia asta să ia sfârşit. N-ai cum să împarţi o garsonieră.
 
Dorinţa de a sări în gol de la înălţime apare de fiecare dată când privesc de la fereastra noastră de la etajul şapte. Dar nu-mi dă curajul necesar pentru a sări. Nu m-am născut sinucigaş. Îmi place foarte mult viaţa exterioară, dincolo de existenţa mea. Mă plimb uneori seara pe Hreşceatîk cu mare emoţie în piept, încercând să disting chipurile fetelor în lumina înserării, când îşi aşteaptă clienţii pe băncuţe sau lângă fântâna din preajma cinematografului Drujba. În amurg, la lumina artificială a felinarelor, ele sunt atrăgătoare, ca nişte siluete desenate cu eleganţă, ce promit mult, aducând de regulă cu schiţa abia conturată de pe coperta unei cărţi siropoase. Mă imaginez uşor clientul lor sau chiar un apropiat, un prieten. Dar dacă mă imaginez aşa nu înseamnă că şi sunt. Îmi lipsesc multe - hotărârea, banii, libertatea. Dar ele, ca nişte prime rândunele ale modelului de viaţă american coborât de pe marele ecran, se însufleţesc şi roiesc în jurul meu aici, la Kiev. Şi se dovedeşte că sunt atras de această roire care se transformă treptat în viaţă, în viaţa care dă la o parte viaţa trecută, total trecătoare şi plictisitoare prin toate detaliile ei, prin toate elementele ei componente, prin fiecare articol de ziar care o descrie în amănunt.
 
2
 
Când eram student la Facultatea de Limbi Străine îmi plăcea să mă împrietenesc cu străinii. De la ei învăţam şi o altă limbă, dar şi un anumit sens al vieţii. Se deosebeau de noi cum se deosebeşte o ciupercă albă de un arici. Deosebirea dintre noi pe dinăuntru putea fi comparată numai cu una exterioară evidentă, ca aceea de mai sus. Avuseseră o altă copilărie, alte jocuri. Îmi povesteau despre un joc care, la un moment dat, pusese stăpânire pe mai multe generaţii de copii care habar n-aveau de copilăria sovietică. Jocul era simplu, trebuia să faci un lanţ din persoane cunoscut, care să te ducă la regina Angliei, de exemplu, sau la Margaret Thatcher - ea era atunci mult mai la modă. Reieşea că fiecare jucător putea, prin intermediul a trei-patru persoane legate între ele, să ajungă până la prim-ministrul englez. Principiul era extrem de simplu: eu îl cunosc pe el, el o cunoaşte pe ea, ea mai ştie pe cineva care îl cunoaşte personal pe El sau pe Ea. Am încercat atunci să fac acelaşi lucru şi să ajung în felul acesta până la Brejnev sau la Şcerbiţki. Nu am reuşit. Pur şi simplu, lanţul nu se realiza. Şi uite, acum, deodată, probabil din cauza disperării din viaţa, din existenţa mea, înţeleg cum trebuie jucat acest joc aici, în lumea noastră. Trebuie să încerci să ajungi la criminali. Ei sunt mulţi, sunt printre noi şi unii dintre ei nu-şi ascund neapărat ocupaţia. Acum vreo zece ani ştiam cel puţin doi criminali care-şi ispăşiseră de mult pedeapsa, oameni normali, comunicativi şi chiar gata să-ţi sară în ajutor. E adevărat, pe atunci ei, criminalii, erau altfel, dădeau dovadă de mai mult romantism. Acum orice relaţie se întemeiază pe bani şi crima a devenit pentru unii o profesie foarte bine plătită. Chiar folosesc un cuvânt nou, din engleză, "killer". E un fel de continuare a tradiţiei americane de îmbunătăţire a imaginii şi a denumirii unor profesii necalificate şi lipsite de prestigiu. Îmi aduc aminte că măturătorul sau omul de la salubritate a fost numit în America "specialist în domeniul stării sanitare a mediului urban". Dar acolo motivul era mult mai simplu şi mai de înţeles - acela de a conferi măturătorilor mai multă încredere în sine şi respect. Însă la noi a ieşit altceva. Pur şi simplu, a ieşit că un criminal cu calificare superioară, care lucrează exclusiv la comandă, primeşte denumirea de "killer". Şi aşa, cel de mai înainte, criminalul de rând, romantic, criminal la beţie sau din gelozie, o să rămână tot criminal. Ăştia sunt şi prinşi, sunt şi închişi, în timp ce killerul rămâne imposibil de prins şi de văzut.
 
Gândurile astea mă aduc singure la problema care a încercat de mai multe ori să răzbată din subconştient. Că doar de câţiva ani tot caut o ieşire din fundătura vieţii mele. Dar o caut mai mult în minte, mai mult în fanteziile mele. Însă acum soluţia a apărut singură, nu ca o ieşire din această situaţie, ci chiar din viaţă. Sunt cam prea plin de viaţă pentru un sinucigaş, dar pentru o victimă sunt cum nu se poate mai potrivit. Un exemplu minunat de nedreptate a sorţii: un bărbat deştept, în floarea vârstei, cu multe oportunităţi înainte să fie ucis la comanda cuiva! Reputaţia de victimă a unui criminal plătit îmi provoacă imaginaţia. Îmi închipui cum vor cădea pe gânduri numeroasele mele cunoştinţe când îşi vor da deodată seama că nu ştiau, practic, nimic despre mine, că eu, cel pe care-l cunoşteau, cu care au băut vin sau cafea, eram un tip implicat în afaceri care necesită anchete sau criminali plătiţi. Îmi imaginez cum toţi vor fi audiaţi ca martori, vor fi interogaţi, li se vor pune zeci de întrebări "delicate". "Avea duşmani?", "Cu ce se ocupa?", "Cine ar fi putut fi interesat de moartea lui?" şi aşa mai departe. Mai rămâne să găsesc un criminal ieftin, bani pentru onorariul lui, şi apoi crima mea ideal planificată va deveni unul dintre multele alte cazuri nesoluţionate. Un sfârşit plin de dramatism al unei vieţi fără rost. Iar crimele enigmatice mai au o trăsătură interesantă: despre ele se vorbeşte adesea în ziare, în cărţi, sunt relatate în detaliu, cu menţionarea numelui victimei, aşa că voi avea o şansă reală de a rămâne în memoria colectivă dacă nu a secolului, măcar, în tot cazul, o bună bucată de timp.
 
3
 
Toamna întârzie. Sau natura nu mai are bani pentru vopseaua galbenă şi roşie, de parcă ar copia situaţia financiară deplorabilă a ţării. E adevărat, seara e mai răcoare şi uneori plouă puţin. Dar imaginea frapantă a ofilirii naturii nu iese deloc. Însă oamenii se ofilesc văzând cu ochii, iar eu - văzând cu ochii mei, în oglindă. Prietenii mă sună să-mi spună cât de rău le e. Iar eu tac, îndurând totul şi ascunzând de toată lumea, de parc-ar fi o idee preţioasă, ieşirea perfectă din fundătura vieţii.
 
Soţia mea a început să vină acasă tot mai târziu, uneori după miezul nopţii. Se dezbracă pe întuneric şi se culcă pe marginea ei de canapea, sub plapuma ei. Fiecare sosire a ei mă trezeşte şi mă deranjează. Şi dacă nu mă trezeşte, mă enervează şi mai tare. Nu vine dinspre ea niciun fel de căldură, şi simplul gând la o femeie care nu-ţi aduce căldură mă înrăieşte şi mai mult, mai ales când mă gândesc concret la ea, la femeia care e alături.
 
Miercuri seara m-am hotărât să mai zăbovesc în centru. Aveam puţini bani şi o idee destul de precisă legată de ce se putea face cu ei. Mai pe scurt, voiam să mă îmbăt. Dar nu solo, cel puţin în duet. Cifra ideală, "trei", m-ar fi bucurat şi mai mult, dacă, desigur, cei trei ar fi fost cunoştinţe apropiate. Nu-mi plac, la beţie, tovarăşii întâmplători. Spre ora şapte am ajuns în Piaţa Kontraktovaia, unde, într-unul din magazinaşe, l-am văzut de vreo două ori prin fereastră pe fostul meu coleg de clasă, Dima Samorodin. Nu ne mai văzuserăm de la şcoală, dar el nici atunci când l-am văzut prin fereastra magazinului servindu-şi clienţii nu m-a văzut. De aceea mi se părea că o întâlnire neaşteptată ar fi fost pentru el mult mai plăcută, cu atât mai mult cu cât la şcoală ne împăcaserăm bine şi nimic nu apropie oamenii mai mult ca un trecut comun, fie el şcoală sau puşcărie.
 
Gândurile mele s-au confirmat. Imediat ce am intrat în magazin cu aerul unui cumpărător căzut pe gânduri, m-a şi recunoscut şi m-a strigat. În timp ce-i servea pe adevăraţii cumpărători îmi punea numeroase întrebări despre foştii noştri colegi, interesându-se pe cine şi unde am văzut ultima dată şi cu ce se ocupă fiecare. Nu am prea putut să-i satisfac dorinţa. În toţi anii ăştia avusesem parte de cinci-şase întâlniri întâmplătoare cu prieteni din copilărie, despre care i-am şi povestit.
- Mai aşteaptă-mă o jumătate de oră, m-a rugat el. Şeful o să vină după încasări şi atunci o să închid şi o să putem să stăm puţin de vorbă aici...
Am dat din cap cu bucurie. Dar nu am vrut să aştept în magazin, aşa că am plecat să mă plimb în Podil.
 
Luminile strălucitoare, liniile şi literele de neon ale denumirilor idioate ale unor cafenele şi restaurante alungau întunericul serii. Când am ieşit din sfera de lumină a reclamelor şi luminilor, m-am aşezat pe o băncuţă lângă statuia primului budist ucrainean, Grigori Skovoroda. Pe băncile celelalte, profitând de întunericul din preajma statuii, se sărutau siluete fericite. Numai eu nu mă sărutam cu nimeni lângă statuie şi, din această cauză, îmi simţeam neîmplinirea. "Ce-mi lipseşte?" m-am gândit. "Sunt încă tânăr, simpatic, nu sunt gras. Încă pot fi considerat atrăgător. Desigur, nicio femeie nu mă va aborda prima cu întrebarea: «Îmi daţi voie să vă sărut?» Ce-i cu mine? Doar acum vreo cinci ani chiar îmi plăcea să las perplexe femeile cu asemenea întrebări. Şi acum?"
 
Când am revenit în magazin, nu mai era niciun client.
- E în ordine, a spus Dima. A luat încasările. Putem să ne închidem aici.
A acoperit vitrina. A tras uşa metalică grea şi parcă ne-am izolat complet de lumea de afară, parcă ne aflam în cabina unei nave cosmice, numai că, judecând după sticlele, conservele şi celelalte obiecte de pe rafturi, se putea spune că era vorba de o navă occidentală.
Dima m-a invitat la o măsuţă albă de plastic şi s-a dus spre rafturi.
 
- Ce bem? a întrebat.
- "Tot ce e-n jur e al poporului, tot ce e-n jur e-al meu", mi-a trecut prin minte.
- Hai, nu te jena! m-a încurajat Dima, stând lângă şirurile de sticle. Fac cinste. Aici am ca primă două sticle pe zi, dar, dacă e vorba de mai mult, le cumpăr, cu reducere...
- Atunci whisky.
Am băut whisky cum se bea, din păhărele de cristal, dintr-o înghiţitură. Pentru asta, păhărelele au fost scoase temporar de la vânzare.
- Pe Jen'ka Dolgov l-am văzut ultima dată acum trei ani, a spus Dima. Lucra ca măcelar la magazinul alimentar de lângă Operă. Iar Ceremis a plecat la Volgograd. A chelit de groază în ultimul timp...
- Eu am întâlnit-o o dată pe Galia Kolesnicenko... am spus şi eu. Chiar aici, în Podil...
 
După ce am băut whisky-ul, ne-am hotărât să încercăm şi ginul.
- De fapt, se bea cu apă tonică, a zis Dima, deschizând sticla. Dar am vândut-o azi pe toată. Nu-i nimic, e bun şi aşa. Îl mai ţii minte pe Melniciuk de la B?
- Da.
- Acum doi ani a primit pedeapsa capitală, dar apoi i-a fost comutată la cincisprezece ani.
- Pentru ce? am întrebat.
- Omor. A furat de la un cărăuş cinci mii de parai şi, pentru a-l speria, a aruncat ziua, pe fereastră, o grenadă, şi în casă erau soacra şi băieţelul. Doi morţi...
- Da, am încuviinţat eu. Murdar.
 
Discuţia a deviat spre poveştile de groază cu crime din zilele noastre. Am deschis o cutie de măsline din Cipru şi o conservă de crabi din Kamceatka. Pe un asemenea fundal am băut şi am mâncat pe săturate. Faţa rotundă a lui Dima se înroşise, ochii îi ardeau. Cred că nici eu nu arătam mai bine. Între timp începuserăm să vorbim despre venituri - cuvântul "salariu" a ieşit deja din uz. Dima câştiga trei sute de parai plus prime în marfă, pe care, de regulă, le bea şi le mânca cu prietenii. Eu, din păcate, nu prea puteam să mă laud cu realizări materiale.
- Şeful meu are cinci-şase mii pe lună, mai are încă cinci magazine în Podil şi o casă de schimb valutar, a povestit Dima. Dar nu-l invidiez...
- Ascultă, nu ştii cât câştigă killerii? am întrebat eu.
 
- Păi ce, nu citeşti "ştirile"? În funcţie de importanţa obiectivului, chiar şi cinci-zece mii de parai...
- Dar dacă obiectivul nu e important?
- Păi, cine vrea să scape de un asemenea obiectiv?
Am ridicat din umeri.
- Ei, cum ar fi un soţ care vrea să scape de amantul soţiei, am mai spus.
Dima a tăcut puţin, apoi a ridicat şi el din umeri.
- Asta e mărunţiş. Amanţii merg fără pază... Nu trebuie să coste prea mult. Poate vreo cinci sute de parai... dar un profi serios nu se bagă la asemenea mărunţişuri... Cel puţin, nu cei pe care-i ştiu eu.
Am oftat adânc şi am turnat gin şi pentru mine, şi pentru Dima. În sticlă rămăsese pentru încă un rând. Alcoolul curgea, împreună cu sângele, prin vene şi artere, dar în cap totul era limpede ca lumina zilei.
 
- Ce, a ta are un amant? a întrebat deodată Dima.
Am dat din cap, mai mult automat decât în semn de încuviinţare. Dar, în principiu, ar fi fost o prostie să mă îndoiesc de existenţa unui amant al soţiei mele.
- Are, are, mi-am întărit prin cuvinte încuviinţarea din cap.
- Am un băiat... De fapt, un profi... a început Dima să vorbească şi mai încet. Dacă vrei, o să vorbesc cu el... E de treabă, nici măcar nu ia avans de la apropiaţi... Ai biştari?
Am oftat din nou.
- Acum stau cam prost cu banii...
- Pot să te împrumut, doar e o treabă serioasă... E o problemă de familie... Deci, să vorbesc cu el?
- Da, am oftat eu precipitat. Şi, pentru a confirma cele spuse, am mai dat o dată din cap.

4

După două zile, seara, m-am dus la Dima, la magazin. Nu erau cumpărători. Probabil că încă din timpul zilei ceaţa ce plutea deasupra Podilului, transformată din când în când în ploaie, alungase oamenii pe la casele lor. El stătea în acvariul puternic luminat al magazinului, în spatele tejghelei, şi citea o carte.
- Salut, am dat eu din cap, intrând pe uşa larg deschisă.
Ce citim?
- Păi, ce se poate citi pe o vreme ca asta? Chase, normal. Cum o duci? Nu vrei să te încălzeşti?
Am încuviinţat tot dând din cap.
A scos de sub tejghea o sticlă începută de Keglevici cu lămâie, mi-a pus în faţă un păhărel de cristal şi l-a umplut. Şi-a turnat şi lui. Am dat hotărâţi paharele peste cap. Vodca s-a dovedit uimitor de slabă, de parcă n-ar fi avut niciun grad.
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer