Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ceilalţi demoni


Ioana Bâldea Constantinescu

10.07.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu am crezut niciodată în mitul cărţii favorite. Adică de ce să fie una singură? Spre deosebire de iubirile omeneşti, cele literare se hrănesc din infidelităţi. O carte o cheamă pe cealaltă. Din ele se construieşte o bibliotecă interioară, se înalţă rafturi de gusturi, creşte foamea de poveste, se naşte imaginaţia.
 
Simplu.
 
De câteva zile, însă, prin imaginaţia mea se plimbă din ce în ce mai des o fetiţă cu un clopoţel la mâna. Mama ei i l-a legat de încheietură pentru că ea, fetiţa, crescută de sclavi, atentă la şoaptele lor, e parcă fără fiinţă, se mişcă fără sunet, povesteşte şi cântă în limbi africane. Un copil pe care şi-l dispută două civilizaţii, cea albă şi cea neagră, două instituţii, biserica şi instanţa medicală, două culturi, a negurii medievale şi a înţelegerii renascentiste, două forţe divine, Dumnezeu şi zeii păgâni ale căror şiraguri le poartă la gât, două norme, cutuma socială şi dragostea paternă, două accidente, muşcătura unui câine şi îndrăgostirea. Povestea Siervei María de Todos los Ángeles e cea a inocentului demonizat.
 
Din toate scrierile lui Gabriel García Márquez, din tot ce a iscodit mintea omului care a modificat fundamental şi definitiv sensibilitatea secolului XX, ea, Sierva María, fetiţa din Despre dragoste şi alţi demoni mi se pare cea mai stranie şi, în acelaşi timp, cea mai cutremurătoare. Mintea mea a împrumutat din ea o lume de mister şi suavitate, cea a fetiţei înspăimântate, cu părul arămiu lung de patru palme, care se strecoară printre ferigi, printre lianele de vanilie, printre indiferenţele părinţilor care nu o iubesc, printre insultele şi cruzimile celor care insistă să o exorcizeze de un rău inexistent. Geamăna lumii celeilalte - a Inchiziţiei, a patimilor născute din neştiinţă, a plăcerii de a-l umili pe celălalt, de a blama, de a demasca drept malefic tot ce e diferit şi, prin urmare, ameninţător.
 
În cartea lui Márquez, visele îndrăgostiţilor cutreieră împreună dincolo de mare, de zăpadă şi de ţânţarii carnivori. Iubirea pluteşte în versuri de Garcilaso de La Vega (mi-am dat seama că aici, în cartea aceasta le-am citit prima dată) şi se sfărâmă în palate episcopale, reînvie fugitiv în romane cavalereşti interzise, pe care medici fără putere în faţa Sfintei Inchiziţii le scot din când în când din biblioteci secrete.
 
 
Nu o pot citi decât într-un singur fel: dintr-o suflare. Altfel nu merge. O ţin minte vizual şi ca stare. Niciodată ca expresie, niciodată în fragmente care mi se lipesc de memorie. O vreme. Până când o recitesc - la fel, dintr-o suflare. Cred că din cartea aceasta s-a născut ideea mea de geniu fabulatoriu. Dependenţa de povestea marqueziană, de felul lui de a crea tablouri din care se ridică miresme şi miasme, orori şi parfum de gardenii născut într-un vis, din degetele unei fetiţe care ascunde o floare într-o bibliotecă.
 
E, fără îndoială, cartea mea preferată. Vorbeşte unei memorii care trece de orice detaliu stilistic, de comparaţii, de intersecţii literare. E memoria plăcerii de a citi, forjate, probabil, pe acest tip de imagine, de frumos, de nuanţă a adevărurilor latente în minciunile nevinovate ale fetiţei şi de minciunile stivuite în adevărul spoit al torţionarilor ei.
 
Am recitit-o şi azi. Tot aşa - într-o oră. Ţânţarii au bâzâit iar pe deasupra hamacului în care lâncezeşte, spectral, marchizul, fetiţa a numărat iar boabe de strugure în visul premonitoriu al fiului episcopului, nevinovaţii au pierdut din nou şi au murit, acoperiţi de o ruşine care nu era a lor.
 
E o ficţiune perfectă. Conflictuală, abisală, omnivalabilă. Bântuitoare. Cartea în paginile căreia m-am îmbolnăvit de literatură funcţionează şi azi ca o fereastră spre un ceva de dincolo de intuiţie şi de aducerea aminte. Ceva foarte greu de definit. E ca atunci când fetiţa, privind pe fereastră, dincolo de muzica zămislită din măruntaiele teorbei italiene a marchizului, îl întreabă ce e dincolo de mare. Iar el, desprins din lâncezeala lui indiferentă de ani şi ani, uită brusc de geografie şi de rigorile melodiei pe care o cântă şi îi răspunde, intoxicat brusc de iubirea pentru un copil în care pâlpâie însuşi sufletul lui,
 
"Lumea."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer