Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Sala Oglinzilor


Ion Cucu, un interviu de un cristian

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ion Cucu (volumul al doilea din un interviu de un cristian)
Sala Oglinzilor

Seria: Interviuri. Colecţia: Punctum
Editura Casa de pariuri literare, 2011
prefaţă de un cristian


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Prezentarea autorilor

Ion Cucu s-a născut în Bucureşti, la 29 august 1937, şi are studii de medicină neterminate. În anul 1960 a debutat cu fotoreportaje în cotidianul Scînteia Tineretului, unde a format şi a coordonat o echipă de tineri fotoreporteri. În paralel, a colaborat cu Uniunea Scriitorilor din România şi cu gazete literare din Bucureşti şi din ţară.

Din 1975, la revista Luceafărul, a iniţiat rubrica O istorie a literaturii contemporane văzută de Ion Cucu, unde a publicat săptămânal, timp de două decenii, fotografii din viaţa literară românească.

Din 1990 este colaborator permanent al revistei România literară. A ilustrat numeroase lucrări de specialitate, dicţionare ale scriitorilor români şi cele mai importante istorii literare, printre care Dicţionarul scriitorilor români (M. Zaciu, M. Papahagi, Al. Sasu), Dicţionarul general al literaturii române (coord. Eugen Simion), Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000 (Alex Ştefănescu), Istoria critică a literaturii române (Nicolae Manolescu).

Expoziţii personale: Nichita Stănescu, 60 de ani de la naştere, Ateneul Român, 1993; Poeţi contemporani, în cadrul primului Festival de Poezie al Municipiului Bucureşti, la Uniunea Scriitorilor din România, 2000; Clipe de viaţă, Club "Prometheus", 2003; Călătoria (7 iunie - 7 noiembrie 2006, Muzeul Naţional al Literaturii Române). În 2006 i-a apărut la editura Charmides volumul I din O istorie literară a privirii, o istorie în imagini a literaturii române postbelice. În mai 2010, Târgul Alternativ de Carte l-a avut invitat de onoare al primei ediţii.

un cristian (n. 1977) este redactor la Observator cultural şi coordonator de proiecte la Uniunea Scriitorilor din România. După zece ani de underground editorial asumat şi alţi trei de provizorat, este editor al Casei de pariuri literare. A colaborat cu anchete şi interviuri în Observator cultural, Pana mea, Fracturi (ambele serii), Ziarul de duminică, România literară şi tiuk!.

Fragmente din acest interviu au fost publicate în 2010 în Ziarul de duminică şi Steaua şi într-un supliment special al Observatorului cultural. Prima parte a acestui interviu a apărut la editura Casa de pariuri literare sub titlul Cum ar arăta viaţa fără fotografie?. A treia parte, sub titlul Fotograf la zece preşedinţi, a apărut deja la aceeaşi editură.

***
 
"- Nepoate, astăzi scriem ceva?
- Da, unchiule.
- Eu dictez şi tu scrii, că e mai greu să scrii!"
(Ion Cucu, unchi, către Ion Cucu, nepot)

Autoportret

Încă sunt în formă. Încă fotografiez cu poftă, cu dorinţă. Însă subiectul care intră în filmofototeca mea trebuie să se alinieze celorlalţi. Există o selecţie pe care o fac, pe care mi-a permis să o fac. Îmi permit să cred că ştiu să fac această selecţie. Adică să ştiu dacă trebuie să fotografiez în continuare un anumit personaj sau să nu-l mai fotografiez deloc sau să-l las o vreme să se odihnească. Şi eu, şi el. Încă mă-ncăpăţânez să cred, ca şi tine, în scriitori. Nu ştiu de ce. Poate pentru simplul fapt că trecând prin dreptul acestor oglinzi, văd în trecut. Nu mă pot dezlipi de Sala Oglinzilor. Fie şi pentru că nu eu mă văd în ele.

***

un cristian: Pentru a reintra în atmosfera cărţii, ne-am mutat mai multe zile şi o noapte în Sala Oglinzilor. Cum vă simţiţi în spaţiul acesta plin de istorie literară? E locul în care chiar dacă nu s-a scris efectiv, s-a legitimat o întreagă literatură. Un spaţiu celebru pentru momentele de rezistenţă (s-ar părea că era singura încăpere fără microfoane din clădire), pentru numeroasele festivităţi, omagieri, cenacluri, chiar şi subiecte delicate (cazul plagiatului lui Eugen Barbu), loc protocolar şi pitoresc, deopotrivă. De fapt, prin restaurant, prin grădina restaurant, prin sediul Cărţii Româneşti şi al altor reviste, clădirea de pe Calea Victoriei nr. 115, cunoscută şi drept Casa Scriitorilor "Mihail Sadoveanu", a marcat şi continuă să marcheze literatura română. Ca să scurtez cumva introducerea, am căutat să mă-ntreb de ce Sala Oglinzilor nu e un subiect de roman, pentru că, Slavă Domnului, ar putea fi. De ce romancieri de forţă nu au în vedere acest km 0 al unei epoci literare? Am şi apucat să-i întreb pe câţiva. E prea apropiat de sufletul unora. Poate că întâlnirea noastră nu va rămâne fără ecouri. De fapt, cum aţi vedea un roman despre Sala Oglinzilor?
Ion Cucu: Uf, consider că scriitorii sunt o specie aparte de oameni, cu tot ceea ce înseamnă acest lucru: talent, dăruire, sacrificiu se află în totalitate la purtător. Poveri greu de dus, de care probabil nu scapă niciodată. Mergeam la ei acasă, stăteam împreună în atâtea deplasări, întâlniri cu cititorii, drumuri. Tot timpul eram mânat de dorinţa de a-i cunoaşte. Iar aici, în Sala Oglinzilor era locul cel mai bun cu putinţă să cunoşti scriitori. De aceea nu ştiu dacă aş putea să citesc un astfel de roman. Nu vreau să ajung la finalul lui.
Oricum, Sala însăşi te predispune la literatură. Simpla prezenţă aici era ca o confirmare că eşti scriitor sau că poţi deveni unul. Din păcate, după 1990, au apărut foarte mulţi scriitori. Dacă înainte număram pe degetele de la o mână subiecţii care-mi lipsesc din filmofototecă, astăzi, cu toată dragostea mea pentru Uniune, care a fost şi rămâne instituţia în care am crezut cu adevărat, nu mă mai preocupă numărătoarea. USR-ul s-a umplut ca un intestin gros. Înainte era o sfinţenie să intri în Uniune. Era o zi specială, o sărbătoare, veneau toţi scriitorii importanţi. Era ca o recunoaştere care-ţi marca viaţa.

u.c.: Erau scriitori şi scriitori. Cum să interpretăm atunci primirile unor scriitori aserviţi sistemului?
I.C.: Sigur, nu în toate cazurile se punea problema valorică. Dar exista un bun simţ al statutului literar. Se ştiau valorile, nimeni nu le putea contesta decât în cazuri izolate, ca acela în care un grup de aşa-zişi scriitori aproape că l-au scos afară din Sala Oglinzilor pe Nichita Stănescu. Cât despre microfoane, să nu uităm de ele, nu bag mâna-n foc, dar cred că aveam două picioare.

u.c.: Cum vi se pare Sala Oglinzilor noaptea?
I.C.: Aici, în Sala aceasta am trăit mai mult decât acasă. Ea nu doarme niciodată, numai se odihneşte şi se scoală dis-de-dimineaţă, refrişată din propria cenuşă, ca să reprimească în braţele ei noi şi noi întâmplări şi poveşti cu scriitori. A fost şi este o mamă bună care şi-a crescut şi a ocrotit şi chiar şi plâns copiii ei, scriitorii. Pare o simplă metaforă, dar e o imagine aproape de superlativ. Mama scriitorilor - Sala Oglinzilor, tot timpul primitoare, dichisită şi de zeci de ori mai spaţioasă decât arată, continuă să fascineze şi să trăiască la adresa ei de pe Calea Victoriei.
Aici intrai ca un cetăţean oarecare pe porţile imobilului şi Sala îţi acorda şansa de a deveni scriitor. Asta e Sala Oglinzilor. Locul în care s-au consfinţit şi s-au omologat scriitori autentici. Are această forţă de a te transforma dintr-un om oarecare în scriitor. Consider că e un loc sfânt. Doamne, câte vorbe frumoase s-au spun aici, câţi oameni s-au bucurat şi-au fost recunoscuţi aici, ce personalităţi uriaşe şi-au făcut numărul aici! Ea tot primitoare şi nepărtinitoare. I-a încăput pe toţi şi-i încape pe toţi.

u.c.: Am convenit că-n acest al doilea episod, vom vorbi şi despre mirajul acestui sediu de pe Calea Victoriei, despre oglinzile care par să vorbească şi să spună, ca multe dintre fotografiile dumneavoastră, poveşti. Nu ştiu pe cine ar mai interesa ele, la o adică. Dar dacă ne interesează pe noi, parcă e suficient.
I.C.: Iniţial, Casa Scriitorilor funcţiona ca un sediu de protocol, pentru că birourile şi festivităţile se aflau şi se derulau pe Şoseaua Kiseleff. Apoi, după cutremurul din 1977, statul a cedat unele clădiri unor ambasade şi Uniunea s-a mutat definitiv aici.
Acolo aveai senzaţia că totul se petrece într-un cuib, cu mult spaţiu verde în jur. Grădina-restaurant Doina se afla la câţiva zeci de metri, ca o sală de aşteptare de dinaintea şi de după momentele importante din clădirea de-atunci a Uniunii Scriitorilor. La Doina aşteptai rândul la casierie şi tot acolo te-ntorceai. După cutremurul din 1977, sediul s-a reîntors cu totul în Calea Victoriei nr. 115. Toţi s-au mutat fortuit acolo, sediul din Kiseleff fiind transformat, pe vremea lui Virgil Teodorescu, într-o ambasadă. Ca şi sediul Bulevardul Ana Ipătescu, unde funcţionau majoritatea revistelor literare, dacă nu chiar toate (precum Gazeta literară sau Luceafărul). A fost un business al statului român. Se spune că dacă ar fi trăit Zaharia Stancu, nu s-ar fi întâmplat această lovitură pe la spate dată scriitorilor. Şi-aşa a dispărut grădina Doina şi a început să înflorească grădina din Calea Victoriei nr. 115, cu celebra madam Candrea.

u.c.: Ce o făcea celebră?
I.C.: Te simţeai perfect acolo, preţurile erau mici, se mânca, se bea, casieria era la parter şi nu se putea ca unul dintre comeseni să nu ia şi nişte bani. Colaborări. Te făcea să te simţi ca la mama acasă, numai că mama nu ţi-ar fi dat voie să bei aşa de mult. Asta nu înseamnă că scriitorii veneau acolo numai pentru a se ameţi. Se făcea literatură între două fripturi şi două şpriţuri. În plus, erau şi nişte prăjituri absolut delicioase numite ciupercuţe şi celebrele pricomigdale şi mulţi dintre "combatanţi" căpătau iertare pe la casele lor, ducându-le acasă. Le cărau prin buzunare. Şi mie mi s-a întâmplat să mi se lipească prin buzunare. Şi dacă aveai consoartă inteligentă şi cu umor, căpătai iertare. Dacă nu, dezastrul era iminent.

u.c.: Nu era puţin inhibantă Sala? Mi-au cam tremurat picioarele când am intrat prima oară aici numai gândindu-mă cine-a trecut pe aici.
I.C.: Aveam 23 de ani când am intrat prima dată în Sala Oglinzilor. Îmi tremurau aparatele în mâini. Mă temeam că mă vor trăda, că nu vor mai respecta timpii de expunere. Uitam sensibilitatea filmului din aparat. Şi, ca să nu se repete acest lucru, mai apoi mi-am lipit pe aparat o bucăţică din ambalajul filmului, cu inscripţia gradului de sensibilitate al filmului. Sigur că la început, Sala te putea inhiba. Mai ales pe debutanţi. Şi i-am cam apucat pe toţi. Mulţi se ştergeau pe picioare, la intrare, emoţionaţi peste măsură. Deşi nu exista nici un preş acolo. Sala asta e ca o peşteră secretă, în care timpul pare să stea în loc.

u.c.: De-asta ne-am şi mutat pentru acest fragment de interviu aici.
I.C.: Dar nu doar în Sala Oglinzilor aveai impresia de ieşire din timp. Existau şi cenaclurile de la Muzeul Literaturii şi, mai ales, de pe Aleea Alexandru, unde se afla Ateneul Tineretului, astăzi sediul Institutului Cultural Român. Ţin minte că l-am întrebat o dată pe Preda: "Maestre, cu ce ocazie pe aici, prin cenaclu?" "Poate găsim ceva talente printre ei." Realmente îl interesa. Venea doar să asiste. Nu l-am văzut niciodată citind în cenaclu. Dar stătea la prezidiu şi nu pleca până la sfârşit. La diverse mese rotunde care aveau loc la sediul ziarului Scânteia tineretului, încă de prin anii 1964-65, cerea explicit să fie invitaţi din uzine tineri mai interesanţi. Am făcut fotografii cu ei. Întreaga lui fiinţă de ţăran autentic avea o uluială când i se povestea despre viaţa de uzină. Preda îi descosea în cele mai mici amănunte.

u.c.: Ce reprezenta Casa Scriitorilor pentru dumneavoastră?
I.C.: Nu doar un loc de muncă, un fel de oază într-un deşert politic. Se adunau toţi aici pentru diferite evenimente, şi pentru a evada din contextul trist şi uniformizat.

u.c.: Îmi spuneaţi de o oarecare aşezare a scriitorilor în Sală. Cupluri scriitoriceşti, să le numim.
I.C.: Da, existau cupluri scriitoriceşti. Radu Tudoran şi Dan Deşliu, spre exemplu. Nu numai că se aşezau mereu pe aceleaşi locuri, unul lângă altul, dar se şi amuzau. Apoi, Ştefan Augustin Doinaş cu Al. Paleologu. Chiar dacă nimereau iniţial pe scaune diferite, se căutau din priviri şi dacă era posibil, se mutau unul lângă altul. Eugen Negrici cu Livius Ciocârlie. Un triumvirat permanent era compus din Radu Popescu, tatăl lui Petru Popescu, Eugen Jebeleanu şi George Ivaşcu. Cel mai adesea bârfeau literar în legătură directă cu cei care se aflau prin sală. Dar fără răutate. O văd pe Dana Dumitriu lângă Florenţa Albu, pe Ioana Diaconescu lângă Daniela Crăsnaru. Ioana Crăciunescu, în schimb, se aşeza numai lângă bărbaţi. Rareori am văzut-o în compania unei colege. Erau şi tabieturi, să le spun aşa. Manolescu, spre exemplu, avea plete, era suplu şi de fiecare dată stătea în picioare. Emana libertate şi forţă interioară. Ţinea mereu mâinile la spate, rezemându-se cu ele de ziduri. Totdeauna în partea dreaptă a prezidiului, probabil atras şi de existenţa pianului în acest colţ. Dacă i-aş fi decupat pe ei, pian şi Manolescu, şi dacă aş fi animat imaginea, ar fi urmat, în mod firesc ca el să se aşeze la pian şi să cânte. O singură dată l-am văzut stând jos, la invitaţia lui Şerban Cioculescu.

u.c.: Existau locuri fixe? Din fotografii reiese că se stătea mai mult în picioare?
I.C.: Erau întâlniri în care nu se foloseau scaune, ci canapelele şi fotoliile de pe margini. Asta mai ales după venirea lui Macovescu. Când se omagia un scriitor şi festivitatea se prelungea, apăreau şi scaunele. În clipa în care mă-ntrebi îl văd pe Şerban Cioculescu, Octavian Paler, Geo Bogza stând cu bărbia sprijinită-n pumni, iar pe canapea - Al. I. Ştefănescu şi Mihai Beniuc. Din când în când apărea şi Eugen Simion. Tot de pe vremea lui Macovescu l-am văzut invitat şi la prezidiu. Pentru mine apariţia lor şi a altora ca ei era o adevărată bucurie profesională. Simţeam un freamăt care se transforma în imagini fotografice. Şi nu exista zi fără zece imagini, ca un fel de barem autoimpus. Cel puţin zece imagini.

u.c.: Bun, ca să facem o reconstituire cât mai veridică, vom aşeza pe scaune câteva portrete. 70 de imagini, mai exact. Aveţi emoţii?
I.C.: Am, mi-aduc aminte că uneori nu mai vedeam lumea reală, ci doar cea din spatele geamului mat. Sau cum mă strecuram printre ei, uneori fără să mai aud ce se vorbeşte. Bine că acum mi-e mai uşor să scriu decât să fotografiez scriitori. Astăzi aproape că aş scrie zece pagini pe zi despre scriitori.

u.c.: Când era cel mai bun prilej pentru fotografie?
I.C.: Ai să râzi, când nu mai auzeam nimic în jur. Şi, culmea, fotografia cu tentă politică m-a învăţat asta. După ce am plecat de la Scânteia tineretului, continuam să fiu solicitat, mi se dădeau acreditări la congrese ale partidului sau ale consiliului culturii. Faptul că nu mai răspundeam direct de setul oficial de imagini, şi că scăpasem de acel coşmar al realizării unor portrete de prima pagină cu Ceauşescu et comp mi-a dat libertate maximă. După multe exerciţii mi-am dat seama că vorbitorul trebuie lăsat să intre într-o stare de normalitate şi devine mult mai simplu de fotografiat. Şi autentic. Această tehnică am folosit-o mai apoi în lumea scriitorilor. În principiu, fotoreporterii se aruncau la primele imagini. Cum apărea la prezidiu era mitraliat de întreg grupul de fotografi şi aproape toţi erau stăpâniţi de spaima de a obţine măcar o imagine două valabile. Unii dintre ei rămâneau fără film şi se panicau şi mai tare. Îi rugau pe ceilalţi să tragă câteva imagini şi pentru ei. Convenţia nescrisă era că odată promise şi executate fotografiile nu aveai voie să deconspiri această înţelegere. Aşa se făcea că la astfel de evenimente, vizite oficiale, sosiri la aeroport, în cazul în care rămâneai fără peliculă, te puteai baza pe ajutorul unui coleg. Mulţi s-au bazat pe mine în treaba asta, deoarece nu mă grăbeam. Şi-am răspuns totdeauna la solicitarea lor. Aşa că experienţa muncii în lumea politică m-a ajutat să înţeleg un lucru simplu. Să aştept ca personajul fotografiat să intre în propria stare. La început se agită, clipeşte des şi după primele minute în care îşi consumă adrenalina generatoare de emoţii, se aşează în parametri obişnuiţi, se calmează, începe să accentueze cuvintele şi devine un subiect plăcut, armonios şi mult mai uşor de fotografiat. Însă trebuie să fii atent să-l prinzi înainte să-şi termine discursul şi să plece. Altfel rişti să-l scapi.

u.c.: Cum se derulau întâlnirile literare? Scriitorii plecau în turnee, şezători literare. Cum reacţiona publicul, în marea lui majoritate neşcolit?
I.C.: Veneau oameni storşi de la câmp la întâlnirile cu scriitorii. Când începea să li se citească, în primă fază aproape toţi adormeau. În faza a doua şi a treia, se transfigurau. Mulţi nu înţelegeau mare lucru, dar simţeau fiorul cuvintelor. Se destindeau, intervenea o relaxare şi se lăsau pe spate. De unde stăteau chirciţi, încruntaţi, plictisiţi, începeau să râdă, întorceau capul în stânga şi-n dreapta, îşi dădeau coate. Se bucurau. Şi ascultau. Pe faţa multor amărâţi se aşternea liniştea. De la oţelari la oamenii câmpului. Erau adevărate şezători literare. La început, nu-i priveau pe scriitori cu ochi buni, probabil că se-ntrebau ce-or mai vrea şi ăştia, ce plan au venit să îndeplinească, dar după o jumătate de oră începeau să se învioreze. Nu mai spun că, de nenumărate ori, plecau cu ei de gât, chiuind pe uliţe. Se dezlega limba şi se spuneau multe, nu neapărat dintre cele acceptate oficial.

u.c.: Apropo, aţi fost adoptat imediat de către scriitori sau a fost un rodaj la mijloc?
I.C.: 10 ani a durat rodajul. Începutul a fost ca orice început. E exact cum ţi-ai schimba pielea. Am intrat în pielea altui tip de fotograf. Am trecut de la Scânteia tineretului, pentru scurt timp la revista Viaţa economică, la 100 de metri de vila de pe Ana Ipătescu, unde se găseau aproape toate revistele literare, dacă nu chiar toate. Mai fotografiasem scriitori la mesele rotunde ale ziarului, dar după trecerea la revistă am început să frecventez redacţiile literare. Şi-aşa mi s-au cerut fotografii din Sala Oglinzilor. Prima fotografie, din 1968, îi are la prezidiu pe Ştefan Augustin Doinaş, Vasile Netea, Ion Negoiţescu, Gabriel Dimisianu, Al. Graur, Edgar Papu şi Vladimir Streinu. Doamne câţi ani au trecut de-atunci! Oare cum arătam pe-atunci? După aceea m-am apropiat tot mai mult, până când am fost solicitat de către Ştefan Bănulescu să facem o deplasare pentru revista Luceafărul, pe care o conducea, la Reşiţa. Uzinele Siderurgice de la Reşiţa adunaseră două secole de existenţă. Redacţia şi-a propus să publice un număr întreg. Au mai făcut deplasarea Ştefan Bănulescu, Adrian Păunescu, Sânziana Pop şi cu mine. Nu eram încă angajat. Număr a fost integral ilustrat de mine şi a fost o reuşită. Bănulescu m-a întrebat dacă nu trec la ei, cu totul. "N-avem post de fotograf şi nu-ţi putem da mai mult de 700 de lei pe lună, faţă de cei 2.200 de la Viaţa Economică. Dacă vrei, să-mi semnezi şi-o hârtie că n-aimă-njuri pentru salariul ăsta! Am semnat. Mă mişcam ca-ntr-un loc necunoscut. Mai ales la premiile de pe Kiseleff, unde totdeauna se afla în prezidiu Zaharia Stancu, figură impozantă şi la propriu şi la figurat. Au început să-mi apară portrete în revistele literare, au plăcut, drept dovadă că eram din ce în ce mai solicitat, am cunoscut restaurantul şi grădina de pe Calea Victoriei 115, devenisem de-al casei. Arma mea a fost întotdeauna arta portretului surprins, nearanjat. Se-ntâmpla să pândesc un scriitor de la masa mea la masa lui şi câte-o oră.

u.c.: În întâlnirile cu scriitorii aţi fost de câteva ori în prezenţa cuplului prezidenţial. I-aţi fotografiat alături de scriitori?
I.C.: În 1978. Apar într-o fotografie cu George Macovescu, ca preşedinte al USR, care, trebuie să remarc că l-a înfruntat pe Nicolae Ceauşescu pe probleme de literatură.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer