Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cinci zile la Debreţin


Adrian Ţion

06.08.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Consecinţele faptului că nu am călătorit cam de multişor cu trenul au apărut de îndată ce am urcat de pe peronul gării din Cluj într-unul din cele trei vagoane ale garniturii ce face legătura între Cluj şi Budapesta. Deşi se simţea răcoarea dimineţii, ora plecării era 6,23, se auzea intermitent bâzâitul aerului condiţionat. Răcoarea s-a înteţit în vagon la scurt timp. Noroc cu scurta de fâş, dar un jerseu mai gros n-ar fi prisosit. Călători puţini. Prima concluzie: românii nu mai călătoresc demult cu trenul. Până la Biharkeresztes trenul a fost aproape gol. Se auzea numai sporovăiala neîntreruptă a unei palavragioaice de profesie. La prima gară din Ungaria trenul s-a umplut numaidecât. Concluzia care se impune poate fi adevărată. Pentru că ungurii mai folosesc şi trenurile, şoselele de la ei sunt mai puţin aglomerate. În necunoştinţă de statistici, astea rămân simple impresii de moment. După schimbarea locomotivei, aerul condiţionat funcţionează cu pauze mult mai mari în ciuda faptului că e tot mai cald. Economie? Deficienţă? Nu-mi dau seama. Dezbrac scurta de fâş. Ne pregătim de coborâre ca să schimbăm trenul în Pűstökladány şi ajung primul la uşă. Când trenul se opreşte, nu pot deschide uşa să cobor. Mâna unei femei din spatele meu mă atinge prieteneşte pe umăr şi-mi arată butonul din perete care trebuie apăsat. Dacă nu călătoreşti cu trenul, nu cunoşti noile cuceriri ale tehnicii feroviare din vagoanele ungureşti. E firesc.
 
Garnitura pentru Debreţin e gata de plecare, aşa că urcăm grăbiţi în primul vagon fără să ne gândim că locurile ar putea fi ocupate. Stupefacţie! Nu e niciun loc liber. Şi nu numai în primul vagon, ci în toate cele nouă vagoane traversate împreună cu alţi călători coborâţi din trenul venit de la Cluj. Sunt vagoane cu două rânduri de scaune pe o parte şi pe alta a culoarului. Niciun loc. Abia în ultimul vagon, al zecelea, mai demodat, compartimentat ca mai demult, găsim locuri. Dar până în Debreţin mai facem doar 30 de minute.
 
Din gară o luăm pe jos spre Pensiunea Stop, aflată între strada Kossuth şi Szent Anna, la mică distanţă, urmând linia tramvaiului care împarte oraşul în două de la nord la sud. Adresa pensiunii am uitat-o acasă: motiv de reproşuri. Ştiam numai că trebuie să ajung pe strada Kossuth, dar la faţa locului constat că asta nu e suficient. Indicatoarele spre pensiune, pe care mă bazam, lipsesc. Intru la o agenţie cu profil nedefinit. Nimeni n-a auzit de Pensiunea Stop, nici singura femeie din birou, deşi trebuie să fie la vreo optzeci de metri, apreciez eu sigur pe mine, după cum văzusem pe net. Amabilă, femeia cu monitorul în faţă pe birou, o găseşte: strada Batthyány numărul 18. Dar acolo, la numărul 18 nu apare "Stop Panzió" la stradă. O dibuim în cele din urmă pitită într-o curte interioară.
 
Un bilet de tramvai costă 290 de forinţi. Ne asigurăm cu bilete şi pornim în explorare spre nord, zona mai puţin cunoscută. În celelalte popasuri făcute la Debreţin (vreo trei) ne-am plimbat doar prin centru, pe Piac Uca (Strada Pieţei) şi în Piaţa Kossuth, unde sunt frumoase fântâni arteziene, magazine, terase şi Marea Biserică Reformată, emblema oraşului, cu cele două turnuri galbene cu ceasuri funcţionale pe toate cele patru laturi, deci 8 ceasuri numai pe turnuri. Mai are unul în forma triunghiulară pe frontispiciul clădirii. Ceasuri care impun o rigoare carteziană, aş spune, vizibilă în conduita şi mersul trecătorilor până la urmă. O mulţime de turnuri cu ceas de la alte biserici reglează timpul cetăţenilor.
 
La celelalte descinderi în Debreţin n-am aflat că denumirea oraşului vine de la un tip de cârnat făcut din carne tocată de porc şi de vită, segmentat din loc în loc prin răsucirea maţului. Acum, când am aflat originea cuvântului, mi se pare ciudat şi-mi vine greu să-mi imaginez oraşul ca pe un cârnat uriaş, mai ales că nu are forma alungită a acestuia, dimpotrivă. Parcă nu are noimă nici faima acestor cârnaţi produşi aici, probabil din timpuri imemoriale, de le-a mers vestea într-atât încât să împrumute chiar numele oraşului. Mai bine pentru cine nu ştie etimologia denumirii. Ca în alte atâtea cazuri când într-o limbă străină ţi se pare că sună grozav un anumit cuvânt şi când afli ce înseamnă, te îngrozeşti. Dau un singur exemplu: Albert Camus sună sublim, cu sau fără s final în pronunţie, dar când traduci numele scriitorului francez, îţi piere cheful. Albert Cârnul nu mai sună atât de strălucit.
 
În nordul oraşului, unde merge singura linie de tramvai, este o întindere de 1.082 de hectare de pădure şi locuri de agrement. O pădure mare într-adevăr, numai bună pentru cei 207.270 de locuitori să se destindă. La Debreţin toate sunt mari, constaţi amuzat. Tramvaiul face legătura între Gara Mare, Biserica Mare şi Pădurea Mare. Toate mari. Să fie un reflex al grandomaniei acestei naţii, îmi spun cu o undă de maliţiozitate nejustificată sau un semn benign al diferenţierii necesare în limbaj cotidian? Radiez răutatea. În jur sunt multe alte păduri mai mici (şi în Cluj avem Parcul Mare sau Parcul Central), cealaltă biserică reformată e mai mică, turnul ei are formă de bastion, după ce cupola în formă de ceapă a fost în mod repetat distrusă de vânt şi de aceea i se spune colocvial "biserica ciuntă" iar gări feroviare mai mici vor mai fi pe undeva, deşi nu le-am văzut.
 
Când ajungem în Nagyerdö, Pădurea Mare, atacăm cu nerăbdare Parcul Acvatic Mediteranean Aquaticum, ţinta călătoriei. Imensa cupolă de sticlă adăposteşte multe bazine de dimensiuni diferite, cu jacuzzi sau fără, cu îmbietoare căderi de apă printre plante exotice şi stânci artificiale, cu palmieri şi bambus, cu braţele contorsionate de caracatiţă portocalie ale toboganelor din mijloc. Temperatura în bazine diferă: 28-35 grade Celsius. Din cele două saune, una era închisă, probabil temporar. Animaţie, mulţi copii, temperatură constantă, posibilităţi de a ieşi afară la plajă. Spectacolul e total, dar rămân puţin nemulţumit. Pentru familii cu copii e excelent. Dar fără copii, preferăm locuri mai liniştite. În cadrul acestui centru SPA funcţionează şi Termálfűrdö, Băile Termale, construite mai demult, cu alte vreo zece bazine înăuntru şi afară. Aici temperatura din bazine este de la 20 la 40 de grade Celsius şi sunt două băi de aburi, unde clienţii aduc plante aromatice de acasă ca să îmbălsămeze aerul. Preţurile ni se par destul de ridicate. La Aquaticum pentru 2 ore plăteşti 1.900 de forinţi iar la Termal pentru o jumătate de zi plăteşti 1.500 de forinţi, pentru saună mai dai câteva sute în plus. Pe tabelele de la intrare, tarifele sunt trecute şi în limba română, ne uităm după abonamente pe mai multe zile, dar regimul de abonament e numai pentru saună. Serviciile sunt ireproşabile, apa curată în bazine, în weekend la Aquaticum bălăceala se prelungeşte până noaptea la unu. Auzi vorbindu-se româneşte, mai poţi să surprinzi slovaci sau chinezi îmbăindu-se în apele tămăduitoare. Despre calităţile terapeutice ale apelor poţi afla din pliante sau din cabinetele medicale înşirate de-a lungul coridoarelor din baza de tratament. Soarele apune printre crengile arborilor de afară şi ultimele raze ce penetrează peretele de sticlă se aştern pe luciul apei din bazin, unde se întâmplă ca la ora 20 să fii singur. Aşa trec zilele de baie, apoi cauţi o terasă unde să cinezi, să bei o bere şi te întorci la pensiune.
 
Sâmbătă seara în Piaţa Kossuth din centru evoluează pe o estradă mai multe formaţii folclorice. Una e din Békéscsaba. Dansurile populare au elemente umoristice, uneori se agită şi o mătură. Pe scaunele din faţa estradei spectatorii urmăresc, se binedispun şi aplaudă. Pe băncile mai îndepărtate zac sau cerşesc nelipsiţii homeless-i adunaţi în jurul fântânii. În faţa bisericii e o nuntă. În costume de husari cu sabia scoasă, un grup de bărbaţi execută ceremonialul de întâmpinare al mirilor. În gheretele de lemn înşirate pe partea pietonală găseşti cârnăciori "debreţini", bere, apă minerală şi "kűrtös kalács", acel "tulnic" în miniatură al panificaţiei ungureşti, pe care îl poţi savura şi în Ardeal.
 
În desele plimbări prin piaţă am ajuns în dreptul unei plăci metalice aşezate direct pe caldarâm, având o inscripţie-şoc: Debreczeni Nagy Hid dedesubt erau marcate secolele XVII - XVIII - XIX , adică Podul Mare din Debreţin. Iată încă un obiectiv grandios! Nu suprateran, ci subteran. Ca în majoritatea formelor de conservare arheologică, într-o groapă adâncită sub nivelul pieţei, peste care era trasă o sticlă groasă ca o vitrină, se vedeau câteva bucăţi de lemne groase ca nişte grinzi sau traverse de cale ferată. Relicve din alte veacuri, lemne din esenţă tare. Pe moment m-am gândit unde putea să fie acest pod în secolul al XVII-lea, intuind vag despre ce ar putea să fie vorba, dar curiozitatea m-a îndemnat să caut o informaţie avizată. Am făcut trei paşi până la punctul Info-turist aflat chiar acolo. În gheretă erau două fete care nu prea aveau ce face. Le-am întrebat unde a fost podul şi peste ce apă trecea. După ce şi-au aruncat priviri întrebătoare, au ridicat docte din umeri murmurând că n-au auzit nimic despre aşa ceva. Nedumerirea mea a fost maximă şi mi-am exprimat-o destul de insolent. Le-am propus să iasă din chioşc să le arăt problematica placă metalică, dar n-au vrut. Totuşi ele nu erau puse să vândă lapte, mă gândesc. După ce m-am mai liniştit, mi-am imaginat că podul respectiv o fi fost ceva ca "Podul Mogoşoaiei" din Bucureşti, adică un loc mocirlos iniţial, podit cu lemn (asfaltul nu se inventase) pentru a uşura accesul carelor de odinioară. Presupunerea mea a fost confirmată în ultima zi a şederii în Debreţin de către amabilul profesor de istorie ieşit la pensie, care împreună cu familia administrează Pensiunea Stop. S-a mirat şi el de ignoranţa fetelor plătite pentru a da informaţii despre monumentele şi trecutul oraşului. Părinţii lui au circulat cu carul cu boi pe acel "pod", a adăugat profesorul pensionar, preocupat în prezent să înveţe limba engleză pentru a dialoga cu clienţii.
 
Am vrut să vizităm Muzeul Deri aflat parţial în renovare, dar ne-am mulţumit cu plimbări prin parcul minunat din faţa lui. Am descoperit Piaţa Mare, adică hala agro, nouă, modernă, cu două nivele, de cinci ori mai încăpătoare decât spaţiul afectat acestui tip de activităţi comerciale din Cluj. Şi Clujul are o populaţie cu 150.000 de locuitori mai mult decât Debreţinul. Lângă piaţă se înalţă arhitectura modernă, geometrizată a unui mall învelit în sticlă, numit Forum. Piaţa Kalvin şi strada pietonală Csapó facilitează accesul spre aceste obiective comerciale. Mulţi îşi fac micile cumpărături cu bicicletele. Bicicliştii circulă pe trotuare nestingheriţi, fie că este trasată o pistă pentru ei sau nu. Plimbările prin oraş sunt relaxante. Pretutindeni în centru sunt bănci, parcuri publice, plante decorative şi flori. Numai zona gării e infectă. Pasajele subterane şi parcul de aici au o duhoare constant pestilenţială. În zonă mişună ţigani cu puradei, cerşetori beţivi, prostituate masive bătrâne. Poliţia îi alungă ziua, seara se adună aici din nou.
 
Mare ne-a fost bucuria când sub balconul nostru de la Stop Panzió a ajuns coama roşie, pieptănată de vânt, a îndrăgitului petit lion cu număr de Cluj. Băile au continuat în regim de jumătate de zi, cealaltă jumătate fiind rezervată descoperirilor cu ajutorul maşinii. Le petit lion ne-a purtat peste tot, ba Lucian a descoperit la vreo 10 km sud-est de oraş o altă pădure cu un lac amenajat pentru pescuit şi plimbări cu barca, într-o zonă liniştită, ozonată, situată chiar pe drumul de întoarcere. Vekeri Tó, Lacul Vekeri de 14 ha şi împrejurimile, este un centru de recreere minunat, oferind locuri de campare pentru cei ce vor să practice sporturi acvatice sau călăria. Înotul e interzis. Un bilet de o jumătate de zi de pescuit este de 3.000 de forinţi. Şi împătimiţii apar dintre tufe. Sunt afişe în limba maghiară şi în limba română prin care se cere respectarea regulilor pescuitului şi locului. Ne-am plimbat pe cărările de pe malurile lacului, am trecut peste poduri de lemn, am văzut puiet de somn pitic şi am întâlnit un grup de pescari români. Liniştea ne-a invadat sufletul. La restaurantul din apropiere scria Nyitva - Deschis, semn că turiştii români sunt clienţi frecvenţi. Înaintea oficialităţilor politice, comercianţii ridică orice bariere pentru a-şi atinge scopul. Chelnerii de aici ştiu câteva expresii în limba română, te întâmpină surâzând, se arată atenţi cu orice client. La terasa "Palma - sörözö" sau la "Victoria" din Pădurea Mare chelnerii sunt aliniaţi la intrare invitând clienţii şi unul dintre ei îţi arată mesele libere, după care te conduce serviabil la masă. Subliniez, nu întâmplător, o banalitate.
 
Înainte de plecare, intrăm la o agenţie imobiliară să ne interesăm cât costă o casă în împrejurimile oraşului. Ni se prezintă două. Una mai mică de 20.000 Euro, alta mai mare, cu două corpuri de clădire, de 40.000 Euro. Casele sunt puse în vânzare numai de două săptămâni şi oferta nu e neglijabilă. Aceste construcţii nu sunt în sate, ci grupate câte 5 - 10 în locuri deschise, aproape de păduri, în armonie cu natura. Locuri ideale pentru a te retrage din zgomotul stresant al oraşului. Preţurile sunt îmbietoare. Cu 20.000 Euro abia dacă poţi să cumperi în Cluj o garsonieră sau cu 40.000 Euro cumperi un apartament cu două camere. Diferenţele te pun serios pe gânduri.
 
Oprim la una din terasele de la Negreni pentru cină. Satisfăcut de drum, de excursie, salut de la un metru, zâmbind, pe frumoasa chelneriţă brunetă, aflată întâmplător acolo şi nu într-un birou de manager unde i-ar fi locul. Nu, evident că nu are nicio intenţie de a te întâmpina, dar constat asta prea târziu, după ce am spus deja "Bună seara". La mese nu e nimeni. Frumoasa ar trebui să se bucure că trecem pragul localului. Nu pare încântată. În loc să-mi răspundă la salut, îmi întoarce spatele şi apare cu meniul la masă după o jumătate de oră. Ne-am întors în România.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Oraşul care miroase a balsam de rufe, Anca Mureşan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Roma (II), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Roma (I), Sanda Golopenţia (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Fain e drumul jazz-ului, Mihai Brezeanu (4.3/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer