Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nicolae Steinhardt - Recurs contra neantului


Marian Rădulescu

06.12.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Pe la mijlocul anilor '80 aveam să-mi cumpăr, de la anticariatul din Bastionul Cetăţii (pe care-l frecventam, cu religiozitate, zilnic), un volumaş apărut în 1983 la Editura Albatros, cu titlul Mic dicţionar al spiritului uman. Coordonatorul proiectului era un anume Mircea Traian Biju. Ţin minte că am vorbit, fericit, despre achiziţia mea, cu un coleg de clasă care - pragmatic, zeflemitor, cinic - mi-a răspuns aşa: "Ai grijă, ascunde-o bine, să nu ţi-o fure careva!..."

Răsfoind, peste ani, acest dicţionar, regăsesc vreo douăsprezece pagini cu citate despre om şi doar trei citate despre Dumnezeu. Pe linie cu doctrina comunistă atee (cum altfel?), sunt alese aceste rânduri din cartea lui P. Lafargue, Le déterminisme économique de Karl Marks: "nu creatorul, ci creatura omului care, pe măsură ce se dezvoltă, îl remodelează /.../ departe de a fi conducătorul, el e jucăria evenimentelor istorice"; "după filosofia spiritualistă este un mecanic care, ca să se distreze, construieşte universul ale cărui mişcări le reglează, şi fabrică pe om, ale cărui destine le dirijează după un plan doar de el cunoscut". În fine, sintagma referitoare la Dumnezeu, decupată din A. Suarez (din textul numit Variables) - "recurs contra neantului" - aminteşte de existenţialismul cineastului suedez Ingmar Bergman: "Personajele filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei materiale." Privind retrospectiv, după (peste) 20 de ani, îmi pare că nu atât conceptul de Dumnezeu a fost anihilat de "ciuma roşie" (dovadă sunt nenumăratele mărturii date de "umiliţii şi prigoniţii" atâtor temniţe şi gulaguri), ci o anumită rânduială a omului de veacuri. Un anumit fel de a fi şi o anumită "devenire întru fiinţă", încremenită prematur în proiect. Sigur, se poate pune întrebarea (şi nu puţini sunt cei care, mai mult sau mai puţin retoric, au şi adresat-o deja): cât de responsabil, cât de asumat, cât de conştient trăia acea rânduială "poporul binecredincios" din ţările asupra cărora s-a prăvălit ideologia bolşevică...

Nu mică mi-a fost bucuria să descopăr, la începutul anilor '90, în mărturia fără seamăn care este Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912, d. 30 martie 1989), că tortura cea mai abjectă din "obsedantul deceniu" nu a putut curma "prefacerea totală a omului". Iar omul angajat în această anevoioasă lucrare de "îmbisericire a minţii" ajunge a se privi şi judeca pe sine "din afară", aşa cum, "neîntrerupt, necruţător, netulburat", îi judecă pe cei din jurul său. Steinhardt a fost cel care mi-a descoperit o taină pe care (la Dostoievski şi Tarkovski) doar o întrezărisem: cultura - "atunci când este adevărată" şi "stă sub semnul unui duh iubitor de oameni" - este un "imn de laudă adus vieţii". Cultura ("caldă, vivace şi puternică") nu constituia pentru el - chiar şi după ce a îmbrăcat straiele monahale - o "pricină de sminteală". Nicolae Steinhardt avea cultul călătoriilor în timpuri şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de "celălalt", de "străinătate", Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi diverşi, sunt "solidari cu noi", că "străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului". Nefiind sentimental, Steinhardt plânge "mereu şi de obicei în hohote" atunci când citeşte sau vede o capodoperă. În muzică îl socoteşte "cel dintâi chemat" pe Mozart, după care îi situează pe Haydn, Bach, Schubert, Wagner, pe preclasici şi apoi pe "toţi ceilalţi" (inclusiv opera pop-rock, Jesus Christ Superstar, de Andrew Lloyd Webber, despre care scrie la superlativ). Evanghelia i se pare "primul roman absurd, negru", "cu adaosul - esenţial! - că sfârşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci învierea".

Nicolae Steinhardt deplânge instaurarea "spiritului şmecheresc" chiar şi într-un loc mai ferit de poluări comportamentale precum Maramureşul: "Cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm" - recunoaşte o bătrână maramureşană. Dispariţia satelor - "urgie năprasnică", "sinucidere", "catastrofă" - i se pare "foarte probabilă": "Hunii, gepizii, tătarii, turcii, până şi Carol II au fost tot atâtea flori la ureche."

Omul sfârşitului de veac XX trăieşte, arăta el, sub "teroarea neobositei mediocrităţi" ce "barează drumul oricărui cât de mic talent".  Intervenţia minciunii în viaţa omului este "masivă", "pustiitoare", iar "oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună". Anul 2000 îi apare cât se poate de sumbru şi apocaliptic. Va fi, anticipa el, "triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist", o "anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate". În privinţa indivizilor, vor fi purtători de revolver ("oameni liberi, în sens feudal") şi nepurtători ("noii iobagi"). Cel care a ieşit - întărit, îmbunătăţit - din infernul temniţelor comuniste crede că "nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură", că "li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor". După momentul 1944 evreii "au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia" printr-un  "exces de zel", printr-o "conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă", printr-o "vigilenţă absolută" şi "denunţuri cu nemiluita". Dar şi românii "s-au molipsit de la jidani", devenind "mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decât germanii", pierzându-şi "bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond".

Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt? Câte o vorbă bună adresată spontan, ne-boala, amintirea clipelor fericite, "răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi", "rarele clipe de credinţă totală, fierbinte", momentele de "civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup". Anii de temniţă (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o "şcoală a curajului" de unde a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica - "năpasta lumii" - "ca pe un păcat de moarte". Că trebuie a privi mereu lucrurile "cu spirit larg şi tolerant". Deosebit de semnificativă (pentru  felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul ortodox) este citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la călugărie: "În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie.

Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; numic nu am. Firesc ar fi fost să fie respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta." O atenţie aparte se acordă momentului convertirii ("un acces la fericire") din închisoare. Ieşind "din întuneric, din chin", Steinhardt nu a intrat numaidecât într-o "stare de fericire perfectă". Totuşi, necazurile care se întâmplă următor convertirii vin "pe un fond de fericire, de linişte". Botezul sincer însă "nu este cu apă", ci "cu duh şi foc". ("Apa de la Jilava pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!") Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt o "experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare", încât ştia că - dacă o să apuce liberarea - nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a îngrijit încă trei ani de "bătrânul său părinte" (care a murit la nouăzeci de ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful Constantin Noica, avea să-l "năşească" a doua oară. Lui îi datora "blagoslovenia peregrinării prin închisoare" (pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proces legionar) şi "deschiderea ochilor tâmpi". Acum îi descoperea "liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia", în judeţul Maramureş.

Vrednică de atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între "descurcă-te" şi răzbate". Pe când "descurcă-te" lansează o "invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt", fiind "expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii", "a răzbate" duce cu gândul "la cu totul alte valori". Deşi descurcăreţul este "omul zilei", răzbătătorul - ne aminteşte el - era altădată "omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa". Un loc aparte îl ocupă "metamorfozele demonismului" în planul vieţii publice: "tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul", dar şi "prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu, dezmăţ, anarhie". Ambele i se par lui Steinhardt "nefireşti, primejdioase şi demonice". Vrednică de căutat şi urmat rămâne numai "calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului".

Jurnalul fericirii este o călăuză spre viaţa transfigurată de "dreapta socotinţă" care-i îndeamnă pe oameni să fie "treji în toate" şi "întregi la minte", că altfel "se cuibăreşte prostia". Este şi cronica înfrângerii fricii ("sensul vieţii", căci "numai cine nu riscă pierde totul") instaurate de un regim totalitar. Refuzând să fie martor al acuzării în "lotul Noica", Steinhardt ajunge la puşcărie. Jurnalul fericirii nu înregistrează însă doar umilinţe şi abuzuri inimaginabile, ci mai cu seamă "îmbisericirea minţii", prin botezul clandestin din celulă (desăvârşit, după ieşirea din închisoare, prin mirungere şi - câţiva ani mai târziu - intrarea în monahism). Pentru Steinhardt, Biserica nu e o simplă schimbare de decor. "Fantasticul credinţei" nu-l amăgeşte, nu-i distrează mintea cu "un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale", ci îl solicită "să se concentreze asupra realităţii". Motto-ul cărţii ("Cred, Doamne, ajută necredinţei mele") trimite la "legea fundamentală a universului": contradicţia. A crede în Dumnezeu înseamnă pentru el "să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista". În rândul "amicilor evrei", Steinhardt are o "reputaţie de nebun bine stabilită". Dar, avea să gândească el în 1964 (anul ieşirii din închisoare), i-a prins bine "nebunia asta": "Ce mă făceam dacă nu înnebuneam? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea."

Mărturisirea creştină este, iată, independentă de locuri şi vremuri: "Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă". Credinţa ("suprema armă  secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul") avea să-i descopere lui Steinhardt că singura bogăţie e aceea de "a ne bucura că trăim". Închisoarea l-a învăţat că "fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor". Aceasta este "lupta vieţii" ce nu ţine seama de împrejurări ("o scuză pentru rataţi"): "Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori."

Un personaj important în această "odisee de lumină" este, nota bene, însuşi tatăl autorului: un "ovrei bătrân", un foarte mic pensionar, un "senator roman", un "patriarh din Pantelimon". Dintr-un dezvoltat simţ al onoarei, îşi îndreaptă fiul spre jertfă: "Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni." L-a aşteptat şi, "mic, necrezut de mic, mult gârbovit", "fără teamă" şi "cu ochii vioi", îi răspunde fiului care-i cere să nu plângă: "Să plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?" Iar după ce află de botez îi spune: "Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum  s-a zis, Dumnezeu o  să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde."

În loc de epilog: "Dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut." Nicolae Steinhardt a păstrat vie torţa acestui crez până la moarte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer