Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Texte, Pretexte, Contexte (şi Subtexte)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Medeea (Re-imaginarea Clasicilor) (I)


Saviana Stănescu

28.07.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Medeea de Euripide [1] (431 î.e.n.)

În cazul Medeei, povestea sa nu începe în primele pagini ale piesei cu acelaşi nume de Euripide. Pentru a înţelege ce se întâmplă în prezentul euripidian şi a desluşi complexele motivaţii psihologice ale eroilor, trebuie neapărat să facem o vizită în trecutul personajelor principale:
Medeea - prinţesa vrăjitoare din insula Colchida, un teritoriu barbar.
Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcus, şi conducătorul faimoasei expediţii a argonauţilor.

Copil fiind, Iason a fost trimis de tatăl său pe muntele Pelion, la centaurul Chiron, spre a fi crescut şi educat de acesta. Între timp, la Iolcus, Aeson a fost detronat de către fratele său vitreg, pe nume Pelias, care s-a înscăunat în locul lui. Când a atins vârsta bărbăţiei, Iason s-a înapoiat acasă. Înfăţişându-i-se lui Pelias, i-a cerut tronul, arătând că el este moştenitorul legitim. Pelias se învoieşte să i-l dea, cu o condiţie: Iason trebuie să-i aducă din Colchis Lâna de Aur a unui berbec care, odinioară, l-a salvat pe Prixus de la moarte. Porunca lui Pelias are subtext negativ şi un gând ascuns: speră ca Iason să-şi piardă viaţa.

Cu ajutorul lui Argus, fiul lui Phrixus, care-i construieşte o corabie - Argo - şi însoţit de cincizeci de eroi, Iason reuşeşte să ajungă în Colchis şi să fure faimoasa Lână de Aur. Se înapoiază victorios în Iolcus, însoţit fiind şi de Medeea, fiica lui Aeetes, căreia îi datora izbânda. Considerată vrăjitoare sau preoteasă, prinţesa barbară Medeea a sacrificat totul pentru Iason, ucigându-şi fratele pentru a scăpa de urmăritori (ştiind că aceştia vor sta să-i adune rămăşiţele ca să-l înmormânteze după obiceiul locului).

Ca urmare a vrăjilor sau influenţei Medeei, Pelias este ucis de fiicele lui. Fiul lui, Acastus, îi izgoneşte pe Iason şi pe Medeea din Iolcus. Cei doi se refugiază în Corint, unde trăiesc mai mulţi ani, până în ziua când Iason îşi părăseşte soţia pentru a se căsători cu Glauce (sau Creusa - care înseamnă prinţesă în greacă), frumoasa fiică a regelui Creon. Abia aici începe tragedia Medeei pe care se concentrează piesa lui Euripide.

Medeea, femeia înşelată, se răzbună cumplit: îi trimite în dar miresei o rochie otrăvită. Când o îmbracă, Glauce e mistuită de flăcări. După ce-i ucide şi pe cei doi copii pe care i-a avut cu Iason, Medeea dispare, ajutată de zei, luându-şi zborul într-un car ceresc. După plecarea Medeei, Iason se înapoiază la Iolcus unde, cu ajutorul dioscurilor şi al lui Peleus, izbuteşte să-l învingă pe Acastus, fiul lui Pelias, şi să-i ia tronul.

Medeea a fost în general considerată o tragedie care se consumă în plan uman, realistă şi nu neapărat mitologică, în ciuda finalului supranatural. Această teorie este susţinută şi de Aristotel care în Poetica a etichetat piesa ca neorganică şi contorsionată. Chiar dacă ignorăm carul divin din final, nici restul poveştii nu curge firesc, susţin unii critici. Este drama unei eroine care îşi va ucide copiii din disperare, mânie, gelozie, dorinţă de răzbunare sau din nevoia de a-i salva de la soarta de bastarzi. Nu e clar.

Pentru filologul german Max Pohlenz, Medeea este o "Seelendrama", o explorare a vieţii interioare a eroinei, scopul acestei piese - ca şi al altora din perioada de început a lui Euripide - fiind să ofere o dramatizare artistică a unei secvenţe psihologice de evenimente, să prezinte un adevăr subiectiv al personajului. Alţi cercetători precum Kitto[2] susţin că Euripide nu a reuşit să creeze un portret credibil al eroinei centrale, aruncând pe umerii publicului greutatea de a descifra dificila motivaţie psihologică a Medeei. În plus, Kitto reliefează faptul că nu este nici măcar vorba de psihologie, ci de patologie aici, actele Medeei fiind criminale şi greu de justificat.

Alţi clasicişti preocupaţi de înţelegerea mai amplă a contextului poveştii, argumentează că Euripide examinează o societate în care bărbaţii acţionează după cum le dictează interesul pe când femeile trebuie să-şi sacrifice personalitatea şi nevoile interioare pentru a se pune necondiţionat în slujba şi la dispoziţia bărbatului. Tema relaţiilor de putere între bărbaţi şi femei în Grecia antică este prezentă practic în toate piesele antichităţii, subordonarea şi manipularea femeilor fiind un dat al societăţii. Totuşi Medeea, după cum şi Corul o spune (1282-85) este un caz singular pentru că ea este şi o străină, o "barbară".

Raporturile de putere se intensifică în cazul Medeei pentru că ea nu are nici un aliat semnificativ, nu are pe nimeni în noua ţară, e alienată din toate punctele de vedere. Nu-i are decât pe copii, care însă reprezintă în acelaşi timp puntea spre această nouă viaţă deplorabilă, ca soţie înşelată a lui Iason, într-un loc neprimitor, în care nu are rădăcini. Unica tentativă de a prinde rădăcini în noul sol sunt copiii săi cu Iason, dar omorându-i, Medeea îşi taie în totalitate legăturile cu acest pământ. Patima este mai puternică decât raţiunea, dar Medeea ştie că pentru ea nu există teren sigur, nu poate exista stabilitate emoţională, confort, într-un cuvânt: fericire. În logica Medeei, omorându-i pe copii, ea le dă o şansă la fericire în lumea de dincolo. În această lume, pentru ea şi cei pe care îi iubeşte, mulţumirea sufletească e imposibilă. Echilibrul a fost stricat de trădarea lui Iason. Armonia familială, socială, nu mai e posibilă. Pentru ea şi pentru copiii ei e nevoie de un nou început. Numai că în băieţi e şi ceva din Iason, care nu merită un nou start. Acea bucăţică de Iason din copii trebuie exterminată, în viziunea Medeei. Din păcate singurul mod în care acest lucru se poate înfăptui e moartea copiilor.

"O prunci, daţi mamei mâna dreaptă, daţi-o s-o sărute!
Iubite mâini şi buze dragi, icoane voi
Cu nobil chip, fiţi fericiţi, copiii mei,
Dar dincol-amândoi! Căci tatăl v-a răpit
Norocul de aici. O, dulci îmbrăţişări,
Obraji plăpânzi, suflări suave de copii!
Plecaţi, plecaţi! Eu nu mai am curaj să-ntorc
Privirea către ei. Năprazna m-a zdrobit.
Presimt ce mârşăvie-s gata să-mplinesc.
Mai dârză-i patima decât e mintea mea,
Necazuri fără seamăn în lume prilejuind!"


Din păcate, Medeea şi-a tăiat în acelaşi mod rădăcinile cu propria ţară atunci când şi-a ucis propriul frate pentru a-l ajuta pe Iason să scape după ce a furat Lâna de Aur. Deci ea a făcut un sacrificiu fundamental pentru Iason, dăruindu-i-se total nu numai cu prezentul ei, dar şi cu trecutul şi viitorul. Şi-a amputat trecutul, copilăria, familia şi le-a aruncat în mare pentru Iason.

Pentru un anume grup de interpretări, piesa Medeea se referă şi în general la marea gamă de emoţii de care sunt capabili oamenii. După cum spune Kitto:
"Toţi avem în noi, în afară de raţiune, emoţii non-raţionale (iraţionale) care pot să o ia razna, îngenunchind raţiunea şi aducând calamitatea. În ultimă instanţă, eroul tragic al lui Euripide este umanitatea însăşi."

Mai interesante şi mai apropiate de intenţia textului şi a genului tragic sunt totuşi teoriile care o aşează pe Medeea pe piedestalul eroismului. Numeroase pasaje ale piesei sugerează că eroina e din acelaşi aluat cu Ahile, Aiax sau Antigona. Knox[3] subliniază o diferenţă majoră însă: Medeea nu triumfă prin moarte la sfârşitul piesei, ea este salvată de zei. Medeea nu se va simţi abandonată de zei ca alte personaje clasice, din contră, ea va dobândi în final chiar atributele divinităţii.

Să fie acesta un feminism avant la lettre al lui Euripide? Această mamă care îşi omoară pruncii, comiţând cea mai sfâşietoare crimă din istoria tragediei antice, este absolvită de păcate de către zei.

Medeea şi-a luat propria soartă în mâini, nu a acceptat ceea ce bărbatul ei a hotărât pentru ea, a comis o crimă invadând domeniul masculin al violenţei, răzbunării, puterii, şi iată că este onorată de zei pentru felul în care şi-a depăşit condiţia feminină.

Deşi infanticidul nu este un act eroic în sine, curajul şi dârzenia Medeei de a nu ceda, de a nu se lăsa călcată în picioare după ce ea i-a oferit totul lui Iason, au categoric atribute eroice. Nici deus ex machina de la sfârşit nu este un final tipic.

Dar problema cea mai mare pentru Aristotel este neglijarea regulilor fundamentale ale logicii cauză-efect dintr-o dramă: introducerea lui Egeu la momentul oportun nu pentru că structura dramatică a piesei şi raţiunea dezvoltării personajelor şi faptelor o cereau, ci pentru că autorul a vrut să găsească un mod (iraţional - pentru Aristotel) de a o salva pe eroină la sfârşit.

Alţi critici ai piesei punctează faptul că, deşi piesa e centrată pe eroina principală Medeea, dramatizarea călătoriei interioare a acesteia nu este satisfăcătoare. Medeea îşi duce până la capăt planurile de răzbunare împingându-le la extremul infanticid, dar practic ea nu îşi schimbă foarte mult motivaţia interioară în cursul piesei. Pe când Iason este cel care suferă cea mai mare schimbare, el primeşte o mare lovitură care îl afectează şi îl schimbă într-un mod fundamental. Scena de patos obligatorie în orice tragedie care se respectă îi aparţine de fapt lui Iason. Parcă genurile s-au inversat: eroul hotărât, bătăios, nezdruncinat e femeia Medeea, iar vulnerabilitatea feminină a emoţiilor şi sufletului îi este rezervată masculului Iason. Acesta e geniul lui Euripide în această piesă.

Altele sunt însă stratificările sociale (pe care Medeea le va demola prin crimă) în societatea Greciei antice: chiar Medeea menţionează în versul 256 că a fost adusă dintr-o ţară barbară, ceea ce o transformă automat într-o "pallaké", o concubină, care nu îi va aduce respectabilitate lui Iason în noul său statut social de protejat al lui Creon. Tot Medeea spune că nu mai are familie şi că a intrat într-o relaţie fără ieşire, în timp ce Iason admite că este legat de ea (versul 1336), că sunt copiii lui (versul 1337), subliniind totuşi că este un mariaj cu o femeie barbară care nu se poartă ca o grecoaică, nu cunoaşte regulile societăţii în care femeile trebuiau să fie total supuse. Vrăjitoria e văzută tot ca o caracteristică implicită a barbarismului şi primitivismului, Medeea nu e educată, îmblânzită de civilizaţia corintiană.

Creon, la rândul său, o numeşte pe Medeea concubină nu soţie. Lui i se pare absolut justificabil acceptul lui Iason de a lua de soţie pe Glauce, o tânără din aceeaşi pătură socială şi nu îl deranjează concubinajul de până atunci cu barbara Medeea. Problema e ce se întâmplă din acest moment al alegerii. Creon se teme de Medeea, ştie că nu va reacţiona ca supusele soţii grecoaice, se aşteaptă la orice şi realizează că trebuie să scape de ea exilând-o.

Medeea este dezrădăcinată şi îşi pierde familia pentru a doua oară, dar nu îşi va accepta cuminte soarta. Martirajul e pentru nobilele Antigona sau Ifigenia, pentru vrăjitoarea barbară Medeea nu există decât bătălia pe viaţă şi pe moarte. O bătălie purtată la nivel simbolic totuşi, pentru ca ucigând copiii lui Iason, îi ucide acestuia viitorul, legătura de sânge, perpetuarea speciei Iasonice, distrugând în acelaşi timp trecutul şi viitorul lor comun, rodul împreunării lor.

Medeea distruge iubirea şi mariajul cu Iason în totalitate, nu mai există mărturii a ceea ce a fost sau ce ar fi putut să fie între ei. Copiii în acest caz nu sunt priviţi ca nişte entităţi separate, cu drept la viaţă independent de părinţii lor, ci ca rămăşiţe nedorite ale unei iubiri moarte, omorâte de Iason.

Apărătorii teoretici ai lui Iason argumentează că Medeea nu este niciodată, în cursul piesei, numită "dámar" - soţie legală a lui Iason. Practic copiii lor sunt bastarzi şi nu pot moşteni nimic legal de la Iason. Aşadar Iason face un lucru de bun simţ în societatea greacă, se căsătoreşte cu Glauce pentru a-şi putea perpetua numele şi averea. Are imperioasă nevoie de această legalitate a căsătoriei cu o asté - cetăţean legal - pentru a-şi putea perpetua familia.

Privind lucrurile din această perspectivă, Medeea îşi omoară băieţii şi pentru a-i salva de acest statut de bastarzi, de cetăţeni de mâna a doua, îi omoară pentru a le salva şi a-şi salva demnitatea. De asemenea, otrăvind-o şi pe Glauce, Medeea îi distruge lui Iason şansa de proiecta ceva din sine însuşi în viitor prin copiii săi, îl privează de dreptul fundamental al cetăţeanului grec de a-şi întemeia o familie, a clădi un viitor pentru copiii săi şi a continua lanţul (legal şi ilegal) reproductiv de bază ca entitate politică, civică şi socială.

Acum îl înţelegem ceva mai bine pe Iason. Da, acţiunile lui sunt reprobabile, dar justificabile în contextul socio-politic al vremii.

Înţelegem mai bine şi inovaţia făcută de Euripide în structura dramatică şi firul narativ ale acestei piese: în locul unei tragedii care dezvoltă doar un conflict central al unui protagonist, Euripide ne oferă o tapiserie socială şi psihologică mult mai complexă, în care matricea antică a stratificării sociale se combină cu frustrarea vârstei mijlocii, cu pasiunea fără vârstă, cu arivismul blamabil, cu infanticidul motivat şi cu experienţa imigrării.



[1] Euripide (480 - 406 î.e.n.) - mare dramaturg-poet tragic atenian, alături de Eschil şi Sofocle. A scris peste 90 de piese, din care numai 18 au supravieţuit timpului şi istoriei. Euripide este considerat a fi un inovator, un precursor al dramaturgiei moderne, eroii săi tragici fiind portretizaţi ca oameni obişnuiţi aflaţi în circumstanţe extraordinare. În acelaşi timp, a fost apreciat drept "cel mai tragic dintre poeţii greci", construindu-şi personajele cu mare atenţie la emoţiile, viaţa interioară şi psihologia acestora, o abordare novatoare, necunoscută anterior.
[2] Humphrey Davey Findley Kitto (6 februarie 1897 - 21 ianuarie 1982) - apreciat profesor britanic de greacă de la Universitatea din Glasgow şi cea din Bristol. Lucrarea sa Grecii (1952) a devenit un text fundamental, studiat în universităţi.
[3] Bernard MacGregor Walker Knox (24 noiembrie 1914 - 22 iulie 2010) - critic englez, ce a devenit cetăţean american si primul director al Centrului pentru Studii Elenice. Este cunoscut pentru eforturile sale de a face clasicii mai accesibili publicului larg. A primit prestigiosul premiu Nathan pentru critică dramatică pentru cronica sa laudativă la controversata producţie de la Lincoln Center Agamemnon, în regia lui Andrei Şerban (1977).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer