Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Haralamba


Ion Mărculescu

01.08.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ion Mărculescu
Haralamba
Cartea a patra din ciclul "Jurnalul de la Marcona"
Editura Trei, 2012




*****
Fragment
 
ÎMPĂRATUL auzea rumoarea mulţimii adunate să-i asculte discursul, în piaţa largă a palatului. Nu se grăbi să iasă la balcon, aşa că mai întârzie timp de două minute ca să admire vasul de Murano cu filigran aurit, încercând să trăiască o stare de beatitudine, dar, în două secunde, ştie oricine, nu este destul timp să fii pătruns de trăiri artistice emoţionale, iar de stări de extaz nici nu poate fi vorba, în cazul de faţă. Aşa că Împăratul a rămas în continuare calm, drept şi liniştit în gândirea lui. Aproape nepăsător.

Haralambie, personaj foarte cunoscut după nume, în timp ce ieşi dimineaţa din locuinţă, îşi aruncă (a câta oară?) privirea spre tulpina iederei plantate chiar de el în primăvară, lângă zid. Aproape emoţionat, o mângâie cu palma. Stârnit de mângâierea lui, un stol de ţânţari îşi luă zborul dintre frunze. Pe mâinile lui Haralambie rămase ploaia picăturilor fine de rouă. Haralambie este un funcţionar modest, conştiincios, poartă numărul 28,5 la pantofi şi, de aceea, este un mare anonim.

Haralamba, dublura de sex opus a lui Haralambie, îşi luă la umăr târşurile cu care zi de zi mătură strada. Haralambie nu-şi cunoaşte dublura, nici măcar nu a auzit de existenţa ei, deoarece Haralamba locuieşte în alt oraş, la mare distanţă. Înţelegi matale ce vreau să spun!

Împăratul apăsă butonul roşu pentru ca aghiotanţii şi înalţii sfetnici să se prezinte la ordinele sale. N-avea ordine de dat.

Haralambie porni spre staţia de autobuz.
Haralamba surâse la gândul că, într-o zi, va scăpa de târşurile astea nenorocite şi va mătura strada cu ajutorul unei maşini din astea moderne de măturat, la al cărei volan o să stea chiar ea. Apăsă, în gând, pe claxon, certându-i pe cei care încă mai dormeau: sculaţi-vă, puturoşilor, că s-a făcut prânzul. Doi bărboşi care lucraseră în schimbul de noapte, treziţi de sunetul claxonului, scoaseră feţele lor mototolite pe fereastră: fire-ai a dracului de curvă, cu maşina ta cu tot!

Împăratul le spuse aghiotanţilor, sfetnicilor şi miniştrilor că are de gând să iasă la balcon şi să vorbească mulţimii care îl ovaţiona în piaţă.

Haralamba tocmai lua colţul la o curbă de 90 de grade, a şoselei. Trase tare de volan. Un ministru încercă să-i spună Împăratului că mulţimea nu-l ovaţiona, ci, dimpotrivă, îl înjura şi îl blestema. Involuntar, fără a auzi cele spuse de ministru, Împăratul schiţă gestul acela care îi bagă în sperieţi pe toţi. Eu nu pot să explic cum arată acel gest, dar, chiar dacă aş şti să vă explic, tot n-aţi pricepe.

Haralambie furase iedera aceea dintr-o grădină publică. Nu că nu ar fi avut de unde să o procure altfel, dar o superstiţie spune că un copac sau o plantă, ca să se prindă când o sădeşti, apoi să crească mare şi stufoasă, trebuie furată.

Un elicopter ţâşni şi răscoli gheaţa cerului.
Plantase iedera lângă zid şi ea crescuse veselă, stufoasă şi de un verde ca dintr-un tablou de Veronesse. În curând avea să se întindă pe tot peretele. Dracii de copii îi mai rupeau, din când în când, câte o frunză. Dracii de copii!

La ieşirea în balcon, Împăratul fu întâmpinat de un tunet de huiduieli. Ce zic? Ce zic? întrebă el.

Din când în când, Haralamba mai apărea în lume cu câte un ochi vânăt. Bărbatu-său, un beţiv notoriu, avea pumnul tare greu.

Ce spun? Ce spun? întrebă el.
Alteţă!... încercă să-i spună primul-ministru...
Ce dracu zbârnâie elicopterul ăsta?

Cei mai atenţi erau ziariştii străini. Veniseră cu sutele din ţări îndepărtate, nu ştiu cine mama focului îi anunţase că va fi ce va fi. Căci va fi!

Elicopterul zbârnâia. Împăratul făcu din mână arhicunoscutul gest, arătând că vrea să se adreseze mulţimii din piaţă. Elicopterul zbârnâia. Mulţimea tuna cumplit. Huiduieli. Înjurături. Zbârnâit de elicopter.

Haralambie ajunse în faţa biroului său, o masă cu colţuri tocite de bătrâneţe şi cu urme de cerneală printre pete de grăsime. Ce zic? Ce zic? Haralambie simţi o acreală în gât revăzându-şi biroul rablagit lângă care stătea umil şi ruşinat un scaun de lemn curbat. Se gândi la Haralamba.

Întâi începură să arunce cu steagurile şi cu pancartele pe care apărea chiar portretul Împăratului. Nimeni n-avea voie să vină şi să-l elogieze pe Împărat, fără steag şi fără pancartă. Pe care, neapărat, trebuia să apară chipul lui, al celui mai iubit fiu al naţiunii. Împăratul se gândi la Haralamba. Dar nu prea mult timp, doar aşa, un gând fugar. Primul-ministru şi şeful serviciului de pază şi protecţie încercară să-i explice cât este de periculos pentru Împărat să stea la balcon, în faţa acestei mulţimi tumultuoase care nici ea nu ştia ce vrea. Haralamba, cu maşina ei englezească de măturat, cu volanul pe dreapta, era cât pe-aci să dea peste un pieton cumsecade, dar şchiop, care abia putu să se ferească în ultima secundă. Dar asta nu interesează pe nimeni. Era doar un pensionar amărât şi, pe deasupra, şi veteran de război. Atunci începură unii să tragă cu armele alea cu microunde. Degetele lui Haralambie se plimbară pe tastatura maşinii de scris. Maşina scoase gemete şi ţăcăneli. Când unda glonţului atingea vreun demonstrant, acela răcnea ca atins de un fier înroşit în foc. Alteţă!... armele!... şopti galben şeful serviciului de pază şi ordine. Dar împăratul nu-l luă în seamă. Aceia trăgeau cu microundele mai ales în poponeţele femeilor. Erau mai grase, mai apetisante şi, de reţinut, femeile ţipau mai tare decât bărbaţii. Aveau capacitatea de a se emoţiona mai tare decât aceştia. Ce dracu' bubuie pe capota maşinii mele de măturat strada? se întrebă electrocutată Haralamba. Una dintre mături îi zbură de pe umăr cât colo. Ea îşi duse mâna la buca dreaptă unde simţise o împunsătură de cuţit. Oricât de tare se străduia Haralambie să nu facă greşeli la maşina de scris, gândul îi alerga la tufişul de iederă care, verde, umed şi în special plin de ţânţari, avea să se întindă, într-un an - doi, pe tot peretele casei. Tunetele mulţimii agitate erau inimaginabile. O mare de mâini înota pe deasupra capetelor. O rază de microunde lovi într-una din coloanele canelate ale balconului. Pulberea de tencuială cauzată de lovitură... Împăratul îşi dete seama de pericol şi se retrase precipitat în luxosul şi spaţiosul său birou unde domina un vas de Murano cu filigran aurit. Peste câteva zile, Împăratul, conform prezicerilor vrăjitoarei Mama Omida, un fel de talpa iadului, urma să apară în faţa plutonului de execuţie şi să cânte imnul sărăntocilor şi al amărâţilor. Soldaţii îl mitraliaseră cu nepotolită sete. Haralamba urma să treacă cu maşina şi să şteargă urmele de sânge de pe ciment. Haralambie, cu un inacceptabil număr de greşeli de dactilografiere, îşi va termina transpiratul, chinuitul raport în care va povesti, de la cap la coadă, cum s-au petrecut faptele de-adevăratelea. Şi asta cu mult înainte ca ziarele să apuce să trâmbiţeze în toată ţara că a început Revoluţia. Însă lucrurile nu se vor opri aici, pentru că nu este nici prima, nici ultima revoluţie. Oamenii încearcă tot timpul câte ceva!


CEI CARE SE PRICEP spun că omenirea urmează să se confrunte cu dificultăţi care ar putea să-i pună în pericol chiar şi existenţa. Astfel că homo sapiens se află într-o stare psihică apocaliptică.

Cu toate astea, există şi unele semne liniştitoare, altele decât cum ar fi că se ieftineşte untul şi nu se scumpeşte benzina săptămâna viitoare. Altele! De exemplu, ne-a parvenit o veste care pare să rezolve în proporţie de nouăzeci şi nouă la sută problemele care privesc soarta noastră.

Astfel, ştirea alarmantă (care a măcinat presa mondială în ultimul timp, şi mai cu seamă pe cea americană), cum că preşedintele şi-a vopsit părul, a fost infirmată. Şi nu oricum, ci la modul absolut, după ce a pus pe jar atât de tare populaţia planetei. Această ştire provenea de la două persoane care păreau a fi în regulă cu tărtăcuţa şi demne de toată încrederea. Într-o dimineaţă, acestea l-au văzut pe preşedinte cărunt la tâmple, iar după-amiază nu mai avea niciun firişor alb. Ele precizau chiar şi marca vopselei de păr folosite. O marcă deosebită, cum dă bine pentru liderul celei mai vânjoase democraţii din lume şi din univers.

Apoi, pe la orele prânzului, informaţia s-a dovedit a fi un fals bine pus la punct de unele servicii secrete, probabil cele arabe, ca răspuns la faptul că americanii le tot trimit pe cap, fără odihnă, bombe şi rachete teleghidate.

Poate că inimile noastre nu s-ar fi liniştit complet dacă nu am fi aflat chiar din guriţa primei doamne (declaraţie preluată de toate televiziunile, de toate ziarele, de analişti politici şi economici, de strategii marilor teatre de război), cum că preşedintele, adică soţul dumneaei, nu numai că nu-şi vopseşte părul, dar nici nu este interesat de propria ţinută vestimentară. Şi că, dacă nu ar fi dânsa care să-l controleze în fiecare dimineaţă, bietul de el ar fi în stare să plece la serviciu în izmene şi în papuci (chiar a şi făcut-o de vreo două ori!), aşa de aiurit este! Şi tot doamna afirmă că a reuşit să-l dezveţe de fumat, i-a zis bă, dacă nu te laşi de tabacioc, ai dat de belea cu mine, pun reteveiul pe spinarea ta şi te fac de râs în faţa naţiunilor unite!

Astfel că, purificat de păcat şi, pe deasupra, moral până şi în ţinuta vestimentară, preşedintele a devenit o garanţie, cea mai sigură garanţie pentru viitorul luminos al omenirii! Iar noi n-ar mai trebui să ne aplecăm urechea la ce spun tot felul de babe paranoice!


CÂNDVA, demult, nişte extratereştri au venit cu maşinile lor trăsnite. Dar, la plecare de pe Pământ, nu au observat (fiind de felul lor cam uituci!) absenţa a doi dintre ei care, nu se ştie din ce motive, încă nu urcaseră în navă. Ceea ce, după unii analişti şi istorici, ăsta ar fi primul păcat originar.

Pentru că erau de-acum departe în spaţiu, după un consiliu scurt, comandantul navei a hotărât să nu se mai întoarcă pentru a-i lua pe cei doi şi să-şi continue drumul fără ei. Comandantul nu-i prea avea la inimă pentru că erau cam nătărăi, neserioşi, nu-şi prea vedeau de treabă şi se giugiuleau toată ziua, ceea ce, după unii teologi, analişti şi istorici, ăsta ar fi al doilea păcat originar.

Cei doi rămaşi pe Pământ erau un bărbat şi o femeie. Ei s-au înmulţit pentru că, din nava care-i adusese, li s-a transmis, nu ştiu prin ce sistem de comunicare, probabil prin radio, iubiţi-vă, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul! Lucru pe care l-au şi făcut, rata prolificităţii lor fiind de neimaginat chiar şi pentru cel care a dat ordinul.

Luna. Oamenii de ştiinţă de azi sunt frământaţi şi de întrebarea ce se va întâmpla cu Luna, astrul ceresc al poeţilor pe care nişte americani (primii presupuşi selenauţi) au dus cu ei, din greşeală, câţiva acarieni.

Acarienii au o prolificitate de mii de ori mai mare decât a celor doi extratereştri care au rămas cândva pe meleagurile noastre. Ei sunt nişte ăia aşa de mici, că nici nu-i vezi cu ochiul liber. Pot fi întâlniţi peste tot unde trăieşte omul, dar nu numai. Hrana lor principală sunt resturile de piele care se descuamează tot timpul de pe corpul uman, dar, la nevoie, se hrănesc cu orice, chiar şi cu rocă lunară. Alcoolul nu le place. Acarienii se vor iubi, se vor înmulţi şi vor sufoca biata Lună! Tot aşa cum extratereştrii, adică cei doi rămaşi, s-au înmulţit, umplând până la refuz pământul. Şi de-aici îngrijorarea pentru soarta Lunii!

De chestia asta mi-am adus aminte astăzi, când m-am întâlnit cu Nana, chiar dacă nu are nicio legătură una cu cealaltă. De Nana am fost îndrăgostit cândva, mai demult, aproape o zi întreagă. Eu am fost îndrăgostit, şi încă la o intensitate aproape devastatoare, de multe femei! Principiul meu este că, dacă nu te îndrăgosteşti la maxim şi copleşitor, degeaba mai pierzi timpul făcând declaraţii amoroase. De unele femei am fost îndrăgostit pe o durată mai scurtă, de exemplu cinci minute. De altele, zece minute, iar de altele am fost îndrăgostit chiar o zi întreagă, cum a fost cazul cu Nana. Au fost zile când m-am îndrăgostit de două-trei femei şi aproape că mi-am dat sufletul din cauza suferinţei imense provocate de iubire. Pentru că, atunci când iubeşti, musai trebuie să suferi! Iar ca să suferi, e nevoie să faci şi ceva efort. Cine n-a păţit-o nu poate înţelege!

Niciodată nu le-am mărturisit acelor femei că le-am iubit. Mai întâi pentru că ele nu înţeleg cum devine treaba şi, la un moment dat, te acaparează, nu mai scapi de ele şi îţi pierzi cel mai mare dar pe care l-ai primit odată cu viaţa, libertatea. Mai apoi şi pentru că... Dar nu cred că trebuie să fac eu aici o listă de motive! Cine pricepe pricepe şi gata!

Cu ocazia întâlnirii de azi cu Nana, am fost frapat de două lucruri, primul că nu mai am niciun fel de emoţie, de trăire, de magnetism pentru ea şi, al doilea, pentru că ea n-a fost în stare să priceapă niciodată cât de tare am iubit-o eu. O zi întreagă! De unde se vede, vorba nu ştiu cui a zis-o, că femeile sunt nişte fiinţe atât de superficiale!


SE FĂCEA că este o dimineaţă însorită. Asta pentru că Haralambie este un tip solar, deşi lui nu-i place să recunoască şi, de aceea, stă mai mult încruntat, aspect care-i face pe necunoscători să-l ia drept un tip mofluz, răutăcios şi aşa mai departe.

O pisică neagră traversă strada în viteză. Privind-o de la balcon şi simţindu-se cam fără rost pe lumea asta, Haralambie îşi aduse aminte, fără să vrea, ce a citit el într-o carte, anume că Sisif a fost un om fericit. Că adică ştia foarte clar ce trebuie să facă în viaţă, adică să se ocupe conştiincios de bolovanul său, chiar dacă asta e o muncă monotonă şi fără niciun sens. Ba a fost un tâmpit! Ripostă enervat Haralambie, dând amplu din ambele mâini. Văzându-l gesticulând atât de energic, Haralamba, din balconul de vizavi, se retrase înapoi speriată şi se ascunse după o draperie, crezând că Haralambie vrea s-o lovească peste ochi. Haralamba, de felul ei, nu suportă s-o lovească cineva peste faţă. Dar se întâmplă şi cazuri când nu are scăpare.

Aşa că, impresionată până la lacrimi, Haralamba scăpă un oh! de spaimă, cum ziceam, şi se întrebă cine oare este bărbatul ăsta atletic, musculos, hotărât, cu mult păr pe piept. Trebuie spus că, până în această dimineaţă, Haralamba nu l-a văzut pe Haralambie dezbrăcat, aşa că chestia cu părul de pe piept des şi aspru ca peria de paie se petrece doar în mintea ei. Nu-mi dau seama ce se petrece în mintea cititorului! Şi nici într-a mea!

Haralamba este, după unele păreri, dar eu nu cred aşa ceva, tipul de femeie "câţi cu nădragi, toţi mi-s dragi!" Nu! Hotărât nu! Haralamba nu este aşa! Spun asta cu tărie, pentru că eu sunt dator să-mi apăr personajul pe care l-am creat! Haralamba este o persoană echilibrată, manierată, educată, nu prea complicată. Până la sfârşitul acestei poveşti în care intenţionăm să-i facem pe cei doi să se întâlnească faţă în faţă, pe Haralambie şi Haralamba, poate vom reuşi să-i facem acesteia portretul cel mai credibil.

Haralamba se uită şi ea la pisica neagră care traversă strada în cea mai mare viteză. Abia atunci îşi dete seama că necazul cel mare al dimineţii se produsese deja: uitase cafeaua pusă la fiert şi aceasta dăduse în foc. Noaptea visase pisică neagră. În vis, scuipase şi zisese fugi fire-ai a dracului de pagubă! La rândul său, Haralambie se convinse încă o dată că pisica neagră este chiar mai mult decât o superstiţie.

De undeva din vecini, la un aparat de radio tocmai se anunţa că un kilowatt de curent obţinut într-o centrală atomoelectrică este de două ori mai scump decât unul obţinut într-o centrală pe combustibili fosili. Dar, evident, ştirea asta este doar pentru noi şi nu are niciun fel de legătură cu personajele noastre. De altfel, cine poate numi două lucruri pe lumea asta, care să se afle într-o strânsă legătură logică? Nimeni! Logica este o invenţie, un defect al minţii omeneşti!


DESPRE MARILE evenimente ale zilei.

O bătrânică de nouăzeci şi doi de ani, din Florida, furioasă pe vecinul ei mai tânăr cu cinzeci de ani care a refuzat să o sărute, şi-a luat pistolul şi a tras mai multe focuri spre casa acestuia. Deşi un glonţ i-a trecut prin fereastră, iar altul i-a găurit capota autoturismului, omul a scăpat nevătămat. Nu este primul acces de furie al distinsei doamne, cunoscută pe mapamond pentru crizele de furie pe care le făcea în tinereţe. Cu un an în urmă, a tras de mai multe ori după o femeie care se pare că se întâlnea cam des cu vecinul. Gelozia este o treabă foarte bengoasă!

Fotbalistul Şchiopu se pregăteşte să-şi facă cel de-al nouălea tatuaj, cum reiese dintr-un interviu de-al lui foarte cult şi televizat pe toate canalele, aşa cum îi stă bine individului într-un asemenea moment istoric. În timpul zilei de azi, marele fotbalist s-a crestat cu lama în timp ce se bărbierea. Deocamdată, nimeni din presa scrisă n-a reuşit să afle marca lamei folosite de el, însă panica antrenorilor, doctorilor, maseurilor şi microbiştilor creată de acest eveniment nefericit şi deosebit de periculos atinge cote maxime tocmai acum, cu o zi înainte de meciul cu nişte sârbi din liga a doua, când se aşteaptă ca Şchiopu să dea golul de aur. În timp ce atât eu, cât şi ei aşteptăm cu sufletul la gură, televiziunile de pe glob comentează evenimentul. Cu mass-media nu e de joacă!

Un post de radio obscur anunţă că în Japonia a explodat un mare reactor nuclear şi sunt pe cale să căpieze şi alte patru, chestiune în care, se pare, sunt implicate nu ştiu care organizaţii secrete, precum şi guvernul mondial care conduce omenirea din umbră. Este posibil ca în orele următoare să obţinem ştiri mai detaliate despre această întâmplare aproape banală, soldată doar cu câteva mii de morţi.

Post-scriptum: este miezul nopţii şi încă mă mai frământă întrebarea dacă, de-a lungul zilei, i-a trecut lui Şchiopu usturimea de la lama de ras. Mă macină grija!... Mai ales că mâine va avea loc meciul... Toate posturile de emisie tac, de parcă e normal să taci în asemenea momente cruciale şi de maximă importanţă!...


CONFERINŢĂ despre Vlad Spinosul - ţinută în faţa unui public respectabil.

Într-o ţară îndepărtată, trăia un domnitor care se numea Vlad Spinosul.
El a fost o personalitate nu numai complexă şi interesantă, ci şi eficientă şi de o intransigenţă de netăgăduit. Dacă sistemul lui judiciar ar fi fost implementat pe scară largă, astăzi nu s-ar mai vorbi de hoţi în parlament şi parazitism social la tot pasul. Se pare însă că interesele partidelor din opoziţie au prevalat atunci. Ca şi în ziua de azi. Până la urmă, inamicii i-au făcut de petrecanie!

Din documente, se ştie că toţi aceia care furaseră, tâlhăriseră, cerşiseră sau invadaseră cu armatele lor graniţele sfinte ale naţiunii aveau parte de un spin. Popular, pentru că era puţin mai mare, spinul era denumit ţeapă. Se făcea din lemn de salcâm, întrucât acesta era nu numai foarte tare, dar se şi găsea din belşug. Salcâmii creşteau peste tot, de unde şi melodia "românul este frate cu salcâmul!"

Spinul era un par lung de vreo patru metri, bine şlefuit doar la vârf, unde era foarte ascuţit. Se folosea astfel: condamnatul, oricât de tare se zbătea, era ţinut de mâini şi de picioare de patru haidamaci care, în prealabil, îl dezbrăcaseră la pielea goală. Alţii, doi, se opinteau şi îi împingeau spinul în fund, până ce vârful acestuia ieşea prin altă parte a corpului, de regulă prin spinare. În timpul ăsta, condamnatul avea voie să zică orice. Apoi parul era înălţat şi înfipt în pământ, cu ţepuitul sus, în vârf, asemeni unui drapel bătut de vânt. Totul în faţa unui public larg, adus special ca să bage de seamă ce şi cum. N-am ştire dacă privitorii chiar se entuziasmau.

Unii condamnaţi erau norocoşi, mureau imediat. Alţii petreceau în vârful ţepii ore, uneori şi zile întregi. Îi ardea soarele, le ciuguleau păsările ochii, urlau, plângeau şi promiteau că nu vor mai face ticăloşii în viaţa lor, că vor deveni cetăţeni cuminţi ai neamului. Nu e mare lucru să promiţi!

Uneori spinul secţiona măduva spinării condamnatului, întrerupând toate legăturile nervoase. Acesta nu mai simţea nimic. Nu plângea şi nu ţipa pentru că nu-l durea nimic. Stătea în vârful parului uneori şi câte-o săptămână, povestea trecătorilor ce s-a întâmplat, le dădea sfaturi pentru viaţă şi le cerea ţigări. Spunea bancuri şi mânca seminţe.

Cronicile amintesc de două cazuri când înţepatul juca şah. Pokerul încă nu se inventase. Cronicarul descrie scena cu mult rafinament: la poala ţepii exista un jucător, de fapt un spion trimis, evident, de sadicul domnitor. Acesta trebuia să raporteze despre comportamentul condamnatului, întrucât domnitorul tocmai scria un tratat despre psihologia proscrişilor, care n-a mai apucat să fie tipărit din cauza vitregiei vremurilor. Aşadar, înţepatul, care nu se putea da jos, spunea de acolo, de sus, ce şi unde trebuie mutată piesa pe tabla de şah. De exemplu, mutare nebun la H4. Cel de jos, adversarul, ar fi putut să trişeze ca să câştige partida, să mute după bunul său plac piesele adversarului, dar frica de a nu ajunge şi el hrană la ciori pe motiv de necinste era atât de mare, încât nici prin minte nu-i trecea să facă vreo măgărie.

În zilele noastre, salcâmii s-au rărit atât de mult! Nici n-am mai şti despre ei dacă nu ar fi unele documente vechi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer