Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Llosa. Vrăjitorul


Ioana Bâldea Constantinescu

07.08.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Întotdeauna e la fel. Prima imagine. Dacă reuşesc să trec de ea, va merge bine. Dacă nu, asta-mi rămâne, din toată cartea. Un prim tablou împovărător, căruia nu i-am făcut faţă. Un captatio coşmaresc, care mi se arată prin ochii îngroziţi ai unui erou strivit şi el de oroarea peste care a dat. La Lituma în Anzi aşa mi s-a întâmplat. Acum mult timp. Am abandonat de la primele pagini, la fel de deznădăjduită ca şi caporalul Lituma, cel exasperat de ploaie. Prima mea întâlnire cu Llosa a fost un rateu.
 
Cine l-a ucis pe Palomino Molero? e romanul în care mă pierd, de câteva zile, semn că am trecut de hârtoapele primelor pagini, ba mai mult, că am făcut faţă decent corpului sălbatic mutilat al lui Palomino Molero, enorm revărsat pe prima pagină, "într-o poziţie atât de absurdă, încât părea mai degrabă o sperietoare de ciori sau o figură grotescă de carnaval, sfârtecată, decât un cadavru". Caporalul a simţit valul de greaţă urcându-i în gât şi a rămas, o vreme, aşa, năucit de bâzâitul "bezmetic" al muştelor, de duhoare, de spectacolul oferit de corpul în descompunere al tânărului. Eu, însă, am dat pagina şi am citit mai departe.
 
În ciuda predilecţiei pentru debutul vizual, şocant, teribil, acaparator, aproape, Llosa nu e atât un creator de imagine, cât unul de atmosferă, de senzaţie tactilă, de val de căldură luând cu asalt ceafa pulsândă a personajului, de spaime ghemuite în coşul pieptului, de gângănii care bâzâie, ţiuie, torc în nopţi aprinse de chipuri şi trupuri schingiuite, care se încăpăţânează să ardă, ca nişte torţe, în visele caporalului. Cred că aici se cunoaşte calitatea profund sudamericană a acestei proze extrem de ritmate, în care ghiceşti, aproape, fără a vedea, succesiunea bolândă a zilelor din Piura, satul ca "o pată lividă şi metalică, hăt-departe, în josul pantei, lângă un ocean - ei îi ziceau mare - verde plumburiu, fără valuri", aerul greu din biroul colonelului Mindreau, şeful bazei aeriene din Talara, mirosurile grele, cu o notă de bază profund alcoolizată care se împletesc cu fumul de ţigară în bordelul chinezului Liau.
 
Ca de obicei, Llosa ridică, cinematografic, eşafodajul unei trame investigative, cu jandarmul Lituma pe post de erou-spectator al desluşirii unei crime. În spatele acestui policier aparent, adevărata tramă, cea a slăbiciunilor şi dibăciilor omeneşti, evoluează în episoade perfect dozate ca tensiune narativă şi desăvârşire epică. Llosa e un magician al scriiturii pe paliere - fiecare nivel de lectură dezvăluie o altă cheie a romanului, un alt subtext, o altă variantă de posibilă receptare. Rasismul, inegalitatea socială, cruzimea, dezumanizarea dusă până la extrem sunt nucleele structurii profunde ale unui roman care pare să se desfăşoare în cadre ca de film alb-negru, la umbra copacilor care "de la distanţă, par vrăjitoare care gesticulează", acoperind identităţi şi motive cu o simplă mişcare a "coroanelor spasmodice". Acolo, la umbra aceea deloc binefăcătoare, vocile femeilor slabe de le numeri coastele spun "O să mă omoare" rar, fără lacrimi, locotenentului venit să investigheze crima, ofiţerii îşi pierd minţile pe plaja îngustă şi murdară, după ce au dat pe gât nenumărate păhărele cu pisco, să-şi scoată din minte imaginea cadavrului, iar Lituma, eternul jandarm Lituma, rămâne, nu o dată, năucit ca-n primele paragrafe de ochiurile de apă stătută care se ivesc din meandrele naturii omeneşti, din apele ei adânci, tulburi, verzi-plumburii, ca marea care nu e mare.
 
Pagina 86. Femeia tot nu plânge, dar îi clănţăne dinţii de frică. Clănţăne atât de tare că se aud până la mine. Cartea asta subţire musteşte de viaţă, chiar de la primele rânduri, de la Palomino Molero, cel în descompunere, spânzurat de un roşcov. Nu mai contează de foarte mult timp cine l-a omorât - Llosa a câştigat de-atunci, din primele rânduri, de la "bâzâitul bezmetic" al muştelor care dau târcoale mortului...
 
Dau pagina. Palomino Molero şi o fată fără nume îl caută pe părintele Ezequiel, să-i cunune. Sunt disperaţi. Cine-o fi pe urma lor? Părintele Ezequiel lipseşte. Femeia dârdâie în continuare, fetiţa ei se chirceşte de plâns. Povestea vălureşte întunecat, pe sub coroanele ameninţătoare ale copacilor, printre "turme de capre ogârjite, mestecând păstăile crocante ce se desprind de pe ramuri (...)".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer