Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Fiesta în bârlog


Juan Pablo Villalobos, traducere de Horia Barna

08.08.2012
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Juan Pablo Villalobos
Fiesta în bârlog
Editura Curtea Veche, 2012

traducere din limba spaniolă de Horia Barna


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Unu

Unii spun că sunt precoce. Spun asta mai ales fiindcă se gândesc că sunt prea mic ca să ştiu cuvinte grele. Unele dintre cuvintele grele pe care le ştiu sunt: "sordid", "nefast", "şic", "jalnic" şi "fulminant". De fapt, nu sunt chiar aşa de multe persoanele care spun că sunt precoce. Chestia e că nu cunosc multă lume. Abia dacă ştiu vreo treişpe sau paişpe persoane, iar dintre acestea doar patru spun că sunt precoce. Îmi spun că par mai mare. Sau invers, că sunt prea mic pentru chestiile astea. Sau inversul inversului, uneori chiar îşi închipuie că sunt un pitic. Dar eu nu cred că sunt precoce. De fapt, mă folosesc de un truc, aşa cum fac magicienii, ăia care scot iepuri din joben, doar că eu scot cuvinte din dicţionar. În fiecare seară, înainte de culcare, citesc din dicţionar. De rest se ocupă memoria mea, care e bună, aproape fulminantă. Nici Yolcaut nu crede că sunt precoce. Îmi spune că sunt un geniu, zice aşa:
- Tochtli, eşti un geniu, ticălos mic. Şi mă mângâie pe creştet cu degetele lui pline de inele de aur cu diamante.
 
De fapt, persoanele care cred că sunt ciudat sunt mai multe, şapte. Iar asta pur şi simplu pentru că-mi plac foarte mult pălăriile şi pentru că port mereu pălării. Purtatul pălăriei e un obicei foarte bun al celor şic. În văzduh există porumbei care îşi fac nevoile. Dacă nu porţi pălărie, te murdăreşti pe creştet. Porumbeii sunt nişte neruşinaţi. Îşi fac porcăriile în văzul lumii, în timp ce zboară. La fel de bine ar putea să şi le facă ascunşi între crengile copacilor. Aşa n-ar mai trebui să stăm mereu cu ochii pe sus şi să ne facem griji pentru cap. Şi mai e ceva: pălăriile, dacă sunt pălării bune, îţi dau un aer de distincţie. Adică pălăriile sunt precum coroanele regilor. Dacă nu eşti rege, poţi să porţi o pălărie pentru distincţie. Dar dacă nu eşti rege şi nici nu porţi pălărie, până la urmă ajungi un neica-nimeni.
 
Nu cred că sunt ciudat fiindcă port pălării. În plus, ciudăţenia e rudă cu urâţenia, aşa cum spune Cinteotl. Sunt însă foarte sigur că e bărbătesc. De exemplu, nu mă smiorcăi toată ziua pentru că n-am mamă. Se presupune că dacă n-ai mamă trebuie să plângi mult, litri de lacrimi, zece sau doişpe zilnic. Dar eu nu plâng, fiindcă cei care se smiorcăie sunt poponari. Atunci când sunt trist, Yolcaut îmi spune să nu plâng, zice:
- Stăpâneşte-te, Tochtli, stăpâneşte-te ca un bărbat.
 
Yolcaut e tatăl meu, dar nu-i place să-i spun tată. Zice că suntem cea mai tare gaşcă de băieţi pe o rază de cel puţin opt kilometri. Yolcaut are simţul realităţii şi de-aia nu spune că suntem cea mai tare gaşcă din univers sau cea mai tare gaşcă pe o rază de opt mii de kilometri. Realiştii sunt persoane care cred că realitatea nu e aşa cum crezi tu. Asta mi-a zis-o Yolcaut. Realitatea e aşa, şi cu asta, basta. Punct. "Trebuie să fii realist" e expresia preferată a realiştilor.
 
Eu cred că suntem o gaşcă foarte tare. Pot s-o dovedesc. Găştile sunt ca solidaritatea. Iar solidaritatea face ca, de vreme ce mie îmi plac pălăriile, Yolcaut să îmi cumpere pălării, multe pălării, atât de multe, că am adunat o colecţie de pălării din toată lumea şi din toate epocile. Deşi acum, mai mult decât pălării noi, îmi doresc un hipopotam pitic din Liberia. Mi l-am şi notat pe lista de lucruri pe care le vreau şi i-am dat-o lui Miztli. Aşa procedăm mereu, fiindcă eu nu prea ies pe stradă, şi-atunci Miztli îmi cumpără tot ce vreau, din ordinul lui Yolcaut. Iar fiindcă Miztli are o ţinere de minte foarte proastă, trebuie să-i fac liste. Dar un hipopotam pitic din Liberia nu se găseşte prea uşor la pet shop. La pet shop se vând, în general, câini. Dar cine-şi doreşte un câine? Nimeni nu-şi doreşte un câine. E aşa de greu să găseşti un hipopotam pitic din Liberia, încât s-ar putea să trebuiască să mergi să-l capturezi din Liberia. De-aia mă şi doare foarte tare burta. De fapt, pe mine mă doare burta mereu, dar acum crampele sunt mai dese.
 
Mă gândesc că în momentul ăsta viaţa mea e puţin sordidă. Sau jalnică.
 
 
De Mazatzin îmi place aproape întotdeauna. Nu-mi place atunci când devine riguros şi vrea să se ţină cu stricteţe de programa de studiu. Fireşte, Mazatzin nu-mi spune Tochtli. Mazatzin îmi spune Usagi, care e numele meu în japoneză, fiindcă îi plac mult toate lucrurile din Imperiul Japoniei. Ce-mi place mie din Imperiul Japoniei sunt filmele cu samurai. Pe unele le-am văzut de atâtea ori, că le ştiu pe de rost. Când le revăd încep să rostesc replicile samurailor înaintea lor. Şi nu greşesc niciodată. Pot să fac asta datorită memoriei mele, care e aproape fulminantă. Unul din filme se numeşte Apusul samuraiului şi este despre un samurai bătrân care îl învaţă pe un copil chestii de-ale samurailor. La un moment dat îl obligă să stea nemişcat şi mut o grămadă de zile. Îi spune aşa: "Paznicul este tăcut şi ştie să aştepte. Răbdarea este cea mai bună armă a sa, asemenea unui cocor care nu cunoaşte disperarea. Pe cei slabi îi poţi cunoaşte atunci când se mişcă. Pe cei puternici, în nemişcare. Priveşte sabia fulminantă care nu se clinteşte. Priveşte vântul. Priveşte-ţi genele. Închide ochii şi priveşte-ţi genele." Nu ştiu pe de rost doar filmul ăla, ştiu mai multe, patru.
 
Într-o zi, în loc să-mi predea, Mazatzin mi-a spus povestea lui, care-i foarte sordidă şi jalnică. Chestia e că mai demult făcea o afacere foarte bună cu reclamele de la TV. Câştiga milioane de pesos pentru că inventa reclame pentru şampoane şi sucuri. Dar Mazatzin era mereu trist, fiindcă el, de fapt, studiase ca să devină scriitor. Aici începe partea sordidă: să câştigi milioane de pesos şi să fii trist pentru că nu eşti scriitor. Asta-i sordid. Aşa că, năpădit de tristeţe, Mazatzin a plecat să trăiască foarte departe, într-o cabană izolată, undeva sus, pe un vârf de munte. Voia să mediteze şi să scrie o carte despre viaţa lui. Şi-a luat chiar şi un computer. Asta nu mai e sordid, dar e jalnic. Problema e că lui Mazatzin nu i-a venit inspiraţia şi între timp asociatul lui, care îi era şi cel mai bun prieten, a făcut ce-a făcut şi a pus mâna pe toate milioanele lui de pesos. Nici pomeneală să-i fie cel mai bun prieten, era un trădător.
 
Atunci a venit Mazatzin să lucreze cu noi, pentru că Mazatzin face parte din categoria celor culţi. Yolcaut spune că cei culţi sunt persoane încrezute fiindcă ştiu multe chestii. Ştiu chestii din ştiinţele naturii, cum ar fi că porumbeii transmit boli scârboase. De asemenea, ştiu chestii din istorie, cum ar fi că francezilor le place mult să le taie capetele regilor. De-aia celor culţi le place să fie profesori. Uneori ştiu lucruri greşite, cum ar fi că pentru a scrie o carte trebuie să te duci într-o cabană în pustietate, în vârf de munte. Asta zice Yolcaut, că cei culţi ştiu multe lucruri din cărţi, dar nu ştiu nimic despre viaţă. Şi noi trăim în pustietate, dar nu pentru inspiraţie. O facem ca să ne protejăm.
 
În orice caz, fiindcă eu nu pot să mă duc la şcoală, Mazatzin mă învaţă tot felul de chestii de prin cărţi. Zilele-astea studiem cucerirea Mexicului. E un subiect tare, cu război, morţi şi sânge. Aşa-i istoria: de o parte se aflau regii din regatul Spaniei şi de alta indienii care trăiau în Mexic. Pe atunci regii din regatul Spaniei voiau să fie şi regii Mexicului. Aşa că au venit şi s-au apucat să îi omoare pe indieni, însă doar ca să-i sperie şi ca să-i facă să-şi accepte noii regi. De fapt, pe unii indieni nici nu-i ucideau, doar îi ardeau la tălpi. Povestea asta îl enervează la culme pe Mazatzin, fiindcă el poartă cămăşi de in şi sandale, de parcă ar fi indian. Şi începe cu discursurile. Îmi spune:
- Ne-au furat argintul, Usagi, ne-au jefuit!
 
De parcă indienii omorâţi ar fi fost verii sau unchii lui. Jalnic. Evident, spaniolilor nu le place să le taie capetele regilor. Şi acum regii lor au capetele lipite de gât. Mi-a arătat Mazatzin o fotografie într-o revistă. Şi mai jalnic.
 
Una dintre treburile pe care le-am învăţat de la Yolcaut e că nu întotdeauna persoanele se transformă în cadavre doar cu un glonţ. Adesea e nevoie de trei gloanţe sau chiar de paişpe. Depinde unde tragi. Dacă le tragi două gloanţe în cap, mor sigur. Dar în păr poţi să le tragi şi o mie de gloanţe, că nu se întâmplă nimic, deşi trebuie să fie tare să vezi aşa ceva. Ştiu toate astea dintr-un joc pe care îl jucăm Yolcaut şi cu mine. Jocul e cu întrebări şi răspunsuri. Unul spune un număr de gloanţe trase într-o anumită parte a corpului, iar celălalt răspunde: "viu", "cadavru" sau "pronostic rezervat".
- Un glonţ în inimă.
- Cadavru.
- Treizeci de gloanţe în unghia degetului mic de la piciorul stâng.
- Viu.
- Trei gloanţe în pancreas.
- Pronostic rezervat.
 
Şi tot aşa. Când nu mai ştim părţi ale corpului, căutăm şi altele într-o carte care are desene cu toate, chiar şi cu prostata şi cu bulbul rahidian. Apropo de creier, e important să scoţi pălăriile înainte de a trage în cap, ca să nu le murdăreşti. Sângele e foarte greu de curăţat. Asta repetă tot timpul Itzpapalotl, servitoarea care face curat în palatul nostru. Da, palatul nostru, Yolcaut şi cu mine suntem stăpânii unui palat, chiar dacă nu suntem regi. Faza e că avem mulţi bani. Foarte mulţi. Avem pesos, care sunt moneda Mexicului. Avem şi dolari, care sunt moneda Statelor Unite. Şi avem şi euro, moneda unor ţări şi regate din Europa. Mi se pare că avem miliarde din fiecare cele trei feluri, deşi cel mai mult ne plac bancnotele de o sută de mii de dolari. Şi în afară de bani avem bijuterii şi comori. Şi multe seifuri care au combinaţii secrete. De-aia cunosc puţini oameni, treişpe sau paişpe. Pentru că dacă am cunoaşte mai mulţi oameni, ne-ar fura banii sau ne-ar băga în transă ca pe Mazatzin. Yolcaut spune că trebuie să ne protejăm. Aşa fac şi găştile.
 
Zilele trecute a venit la palatul nostru un domn pe care eu nu-l cunoşteam şi Yolcaut voia să ştie dacă eram bărbat sau nu. Domnul acela avea faţa pătată de sânge şi, la drept vorbind, îţi cam intra frica în oase când îl vedeai. Dar eu nu am zis nimic, fiindcă să fii bărbat înseamnă să nu-ţi fie frică, iar dacă ţi-e frică, eşti un poponar. Am rămas foarte calm în timp ce Miztli şi Chichilkuali, care sunt paznicii palatului nostru, îi trăgeau nişte lovituri fulminante. Omul s-a dovedit a fi poponar, pentru că a început să ţipe şi striga: "Nu mă omorâţi! Nu mă omorâţi!" Chiar s-a scăpat în pantaloni. Partea bună e că eu m-am dovedit bărbat şi Yolcaut m-a lăsat să plec înainte să-l transforme pe poponar în cadavru. Sigur l-au ucis, fiindcă mai târziu am văzut-o pe Itzpapalotl trecând cu găleata şi cu mopul. Nu ştiu însă câte gloanţe i-au tras. Am impresia că cel puţin patru, în inimă. Dacă i-aş lua în consideraţie şi pe cei morţi, aş avea o listă cu peste cele treişpe sau paişpe persoane cunoscute. Vreo şaptişpe sau mai mult. Douăzeci uşor. Dar morţii nu se pun la socoteală, fiindcă morţii nu sunt persoane, morţii sunt cadavre.
 
În realitate, există multe metode de a face cadavre, dar cele mai folosite sunt orificiile. Orificiile sunt nişte găuri pe care le faci în persoane ca să le iasă sângele. Gloanţele de pistol produc orificii, dar şi cuţitele pot să producă orificii. Dacă ţi se scurge sângele, la un moment dat inima sau ficatul nu mai funcţionează. Sau, la fel, creierul. Şi mori. O altă metodă de a face cadavre sunt tăieturile, care se realizează tot cu cuţite, sau cu macete şi ghilotine. Tăieturile pot să fie mici sau mari. Dacă sunt mari, separă diverse părţi ale corpului şi rezultă cadavre în bucăţele. Cel mai normal e să tai capetele, deşi adevărul e că poţi să tai orice parte. Asta-i din cauza gâtului. Dacă nu am avea gât ar fi altceva. Poate că normal ar fi să tai corpurile în jumătate ca să obţii două cadavre. Dar avem gâturi, şi ele reprezintă o tentaţie foarte mare. În special pentru francezi.
 
 
Serios vorbind, uneori palatul nostru nu prea arată ca un palat. Problema e că-i foarte mare şi că nu-i chip să-l păstrezi curat. De mult tot ar vrea Itzpapalotl ca Yolcaut să angajeze o nepoată de-a ei ca s-o ajute la curăţenie. Spune că e o persoană de încredere, dar Yolcaut nu mai vrea alte persoane în palatul nostru. Itzpapalotl se supără fiindcă palatul nostru are zece încăperi: a mea, a lui Yolcaut, a pălăriilor, cea pe care o folosesc Miztli şi Chichilkuali, cea pentru afaceri a lui Yolcaut şi alte cinci camere goale, pe care nu le folosim. În plus, ar mai fi bucătăria, sala fotoliilor, sala televizorului, sala filmelor, sala mea de jocuri, sala de jocuri a lui Yolcaut, biroul lui Yolcaut, sufrageria din interior, sufrageria de pe terasă, sufrageria mică, cinci băi pe care le folosim, două băi pe care nu le folosim, sala de sport, sauna şi piscina.
 
Miztli spune că Yolcaut e un paranoic şi că asta e o problemă. O problemă pentru curăţenia palatului, dar şi pentru odihna lui Miztli. Pentru că Miztli şi Chichilkuali, împreună cu armele lor, se ocupă de protecţia palatului nostru timp de douăzeci şi patru de ore. Iar douăzeci şi patru de ore înseamnă că uneori Miztli nu doarme şi că alteori Chichilkuali nu doarme. Şi asta în condiţiile în care avem un gard foarte înalt pentru protecţie. Ca să nu mai spunem că deasupra acestui gard se află sticlă pisată şi sârmă ghimpată, dar şi o alarmă cu raze laser, care uneori face gălăgie când trece vreo pasăre prin apropiere. Şi pe deasupra trăim şi în plină pustietate.
 
În jurul palatului nostru se află o grădină uriaşă. Are grijă de ea Azcatl, care e mut şi e înconjurat toată ziua de zgomotul maşinăriilor pe care le manevrează. Azcatl are maşini pentru tuns gazonul, maşini pentru tuns iarba şi maşini pentru tuns arbori şi arbuşti. Dar principalul său vrăjmaş sunt buruienile. Iar adevărul e că Azcatl pierde la scor, pentru că grădina noastră e mereu plină de bălării. Evident, hipopotamii pitici din Liberia sunt maşinării silenţioase care devorează buruienile. Asta se numeşte erbivor, un mâncător de ierburi.
 
Tot în grădină, cam în dreptul sufrageriei de pe terasă, se află cuştile cu animalele noastre. Dintre păsări, avem vulturi, şoimi şi o colivie plină cu papagali şi păsări colorate. Guacamayo şi altele la fel. Dintre feline, avem un leu într-o cuşcă şi doi tigri în alta. Lângă tigri se află un spaţiu unde vom pune cuşca pentru hipopotamul nostru pitic din Liberia. În cuşcă se va afla o baltă, dar nu va fi o baltă adâncă, ci doar atât cât să se bălăcească în mocirlă. Hipopotamii pitici din Liberia nu sunt ca alţi hipopotami, cărora le place să stea mult timp sub apă. De toate astea se va ocupa Itzcuauhtli, care are grijă de animale: le dă de mâncare, le curăţă cuştile şi le dă medicamente când se îmbolnăvesc. Itzcuauhtli ar putea să-mi povestească multe lucruri despre animale, cum să le vindeci şi aşa mai departe. Dar nu-mi povesteşte nimic: şi el e mut.
 
Cunosc mulţi muţi, trei. Uneori, când le spun ceva, parcă ar vrea să vorbească şi deschid gura. Dar rămân tăcuţi. Muţii sunt misterioşi şi enigmatici. Treaba e că dacă taci nu poţi să dai explicaţii. Mazatzin crede exact pe dos: spune că prin tăcere se pot învăţa multe lucruri. Dar astea sunt idei din Imperiului Japoniei, care lui îi plac atât. Eu cred că cel mai enigmatic şi mai misterios din lume trebuie să fie un mut japonez.
 
 
În anumite zile totul e nefast. Aşa, ca azi, când m-a apucat iarăşi durerea aia electrică de burtă. Sunt nişte înţepături care se simt ca şi cum te-ai electrocuta. Odată am băgat o furculiţă într-o priză şi mi s-a electrocutat puţin mâna. Înţepăturile sunt cam la fel, doar că le simt în burtă.
 
Drept consolare, Yolcaut mi-a dăruit o pălărie nouă pentru colecţia mea: un tricorn. Am multe tricornuri, unsprezece. Tricornurile sunt nişte pălării în formă de triunghi care au o calotă foarte mică. Am tricornuri din ţara Franţa, din Regatul Unit şi din ţara Austria. Favoritul meu e un tricorn francez de la o trupă revoluţionară. Cel puţin, aşa scrie în catalog. Francezii îmi plac pentru că le iau regilor coroana înainte să le taie capul. Astfel, coroana nu păţeşte nimic şi poţi s-o păstrezi într-un muzeu din Paris sau poţi s-o vinzi unei persoane care are mulţi bani, aşa, ca noi. Noul tricorn e din regatul Suediei şi are trei biluţe roşii, câte una în fiecare vârf. Îmi plac mult tricornurile, fiindcă sunt pălării de soldaţi nebuni. Când îţi pui unul îţi vine să o iei la goană şi să invadezi, de unul singur, regatul cel mai apropiat. Dar azi nu-mi vine să invadez ţări, nici să pornesc războaie. Azi e o zi nefastă.
 
Pentru după-amiază Mazatzin nu mi-a dat teme şi m-a lăsat pe mine să fac cercetări pe un subiect la alegere. E o chestie pe care o mai facem uneori, mai ales când mă îmbolnăvesc şi nu pot să mă concentrez. Am făcut o cercetare despre ţara Liberia. Potrivit enciclopediei, ţara Liberia a fost întemeiată în secolul al XIX-lea de către nişte persoane care înainte lucraseră ca slavi în Statele Unite. Erau persoane afro-americane. Şefii lor i-au lăsat liberi şi au plecat să trăiască în Africa. Problema e că acolo trăiau deja alte persoane, persoanele africane. Atunci persoanele afro-americane au făcut un guvern al ţării Liberia, iar persoanele africane nu. De aceea o tot duc în războaie şi se omoară. Şi acum aproape toţi mor de foame.
 
Se pare că ţara Liberia e o ţară nefastă. Şi Mexicul e o ţară nefastă. E o ţară atât de nefastă, încât nu poţi să faci rost de un hipopotam pitic din Liberia. În realitate, asta înseamnă să faci parte din Lumea a Treia.
 
Politicienii sunt persoane care fac afaceri grele. Şi nu pentru că ar fi nişte persoane emancipate, ci dimpotrivă. Aşa zice Yolcaut, care pentru a câştiga milioane de pesos nu are nevoie să repete de atâtea ori cuvântul "democraţie". Astăzi am cunoscut-o pe persoana paişpe sau cinşpe din câte cunosc şi era un politician numit "guvernatorul". A venit să cineze la noi la palat pentru că Cinteotl face un pozole verde suculent. Cinteotl e bucătăreasa palatului nostru şi ştie să prepare toate felurile de pozole de pe lume, care sunt trei: cel verde, cel alb şi cel roşu. Mie nu prea-mi place pozole, mai ales din cauza salatei verzi calde, care e ceva absurd. Salata verde e pentru salate şi pentru sendvişuri. În plus, face pozole cu capete de porc: odată m-am apropiat să văd fiertura din oală şi în ea pluteau dinţi şi urechi. Sordid. Mie îmi plac enchiladas, quesadillas şi tacos ciobăneşti. Iar tacos ciobăneşti îmi plac fără ananas, pentru că ananasul cu tacos e tot o chestie absurdă. Enchiladas le mănânc cu puţin ardei iute, fiindcă altfel mă doare şi mai tare burta.
 
Guvernatorul e o persoană despre care se presupune că guvernează persoanele care trăiesc într-un stat. Yolcaut zice că guvernatorul nu guvernează pe nimeni, nici măcar pe curva de maică-sa. Cu toate astea, guvernatorul e un domn simpatic, deşi are o şuviţă de păr alb pe mijlocul capului şi nu şi-o tunde. Eu m-am simţit foarte bine ascultând discuţiile dintre Yolcaut şi guvernator. Dar guvernatorul nu. Avea faţa roşie, parcă era gata să explodeze, pentru că eu mâncam nişte quesadillas, în timp ce ei haleau pozole verde şi discutau despre afacerile lor cu cocaină. Yolcaut i-a spus să stea liniştit, că eu eram mare, că noi eram o gaşcă şi că în găşti adevărurile nu se ascund. Atunci guvernatorul m-a întrebat câţi ani am, iar când i-am spus a fost de părere că eram încă mic pentru treburile astea. În acel moment Yolcaut s-a supărat şi i-a aruncat în faţă o grămadă de dolari pe care i-a scos dintr-o valiză. Erau mulţi, cu miile. Şi a început să strige la el:
- Taci dracului, guvernatoru\' lu\' peşte! Ce mă-ta pricepi tu, cretinule? Ia-ţi şpaga şi valea odată, hai, tâmpitule!
 
Apoi mi-a spus că pentru asta era afacerea noastră, să întreţinem nişte cretini. Faţa guvernatorului s-a făcut şi mai roşie, de data asta parcă i-ar fi explodat, nu alta, dar a început să râdă. Yolcaut i-a spus că dacă tot e aşa de îngrijorat pentru mine, atunci mai bine să-mi facă făcut rost de un hipopotam. Guvernatorul a făcut o faţă care arăta că nu înţelege nimic, aşa că i-am explicat că eu voiam un hipopotam pitic din Liberia, care e foarte greu de găsit fără să te duci în ţara Liberia. Faţa nu mai stătea să-i sară în aer. Ne-a întrebat: "Şi de ce nu vă duceţi în Liberia?" Yolcaut i-a răspuns imediat:
- Nu face pe prostul, guvernatorule.
 
Şi atunci guvernatorul a spus: "Ei bine, s-ar putea face ceva." Iar Yolcaut m-a mângâiat pe creştet cu degetele lui pline de inele de aur cu diamante.
- Vezi, Tochtli, Yolcaut întotdeauna reuşeşte.
 
La drept vorbind, uneori Mexicul e o ţară magnifică, în care se pot face afaceri foarte bune. Sau, uneori Mexicul e o ţară nefastă, dar uneori e şi o ţară magnifică.
 
 
O melodie care mă încântă e Regele. A fost chiar prima melodie pe care am învăţat să o cânt pe de rost. Cu toate că pe atunci eram foarte mic şi încă nu aveam o memorie fulminantă. Cinstit vorbind, nu o ştiam foarte bine, dar inventam părţile pe care le uitam. Chestia e că versurile cântecului ăstuia pot fi făcute să rimeze foarte uşor. De exemplu: "a rima" şi "a mima" rimează. Dacă schimbi un cuvânt cu altul nu-şi dă nimeni seama. La Rege îmi place partea aia unde zice că nu am nici tron, nici regină, nici pe nimeni care să mă întreţină, dar continui să fiu rege. Acolo se explică foarte bine lucrurile de care e nevoie ca să fii rege: să ai un tron, o regină şi pe cineva care să te întreţină. Deşi atunci când cânţi cântecul nu ai nimic din toate astea, nici măcar bani, dar eşti rege, fiindcă vorba ta e lege. De fapt, în melodie e vorba despre cum să fii bărbat. Uneori bărbaţilor nu le e frică şi de-aia sunt bărbaţi. Dar tot uneori bărbaţii nu au nimic şi continuă să fie regi, pentru că sunt bărbaţi.
 
Cea mai bună treabă când eşti rege e că nu trebuie să munceşti. Nu trebuie decât să-ţi pui coroana şi gata, persoanele din regatul tău îţi dau bani, milioane. Eu am o coroană, deşi nu pot să mi-o pun chiar în fiecare zi. Yolcaut m-a lăsat să mi-o pun doar de patru ori. O ţinem la păstrare într-un seif, împreună cu toate comorile noastre. Coroana nu e din aur, fiindcă era a unui rege din Africa, iar în Africa toţi sunt săraci, până şi regii. Ţara Liberia se află în Africa. Partea bună e că Mexicul nu se află în Africa. Ar fi nefast dacă Mexicul s-ar afla în Africa. Coroana e din alte metale şi diamante. Ne-a costat o grămadă de bani deoarece ca să fii rege în Africa trebuie să omori multă lume. E ca o competiţie: ia coroana cel care a reuşit să acumuleze cele mai multe cadavre. Mazatzin zice că şi în Europa e la fel. Şi subiectul ăsta îl înfurie şi îl face să ţină discursuri. Mazatzin în vârful muntelui nu a avut inspiraţie ca să scrie o carte, dar i-a venit inspiraţia cu discursurile, pe care le ţine tot timpul. Zice:
- Europa este cocoţată pe un munte de cadavre, Usagi, prin Europa curg râuri de sânge.
 
Când stăm de vorbă despre lucrurile astea se vede că Mazatzin îi urăşte pe spanioli şi uneori chiar şi pe francezi. Pe toţi europenii. Jalnic. Eu cred că francezii sunt persoane bune fiindcă au inventat ghilotina. Şi spaniolii sunt clienţi buni pentru afacerile lui Yolcaut. Dar cei mai buni clienţi sunt americanii. Mexicanii nu sunt clienţi buni pentru Yolcaut, pentru că Yolcaut nu vrea. Unul dintre cadavrele pe care le-am cunoscut era al unui paznic care înainte făcea ce face acum Chichilkuali, dar care se gândise să se apuce de afaceri în Mexic. Yolcaut nu vrea să-i otrăvească pe mexicani. Mazatzin zice că asta înseamnă să fii naţionalist.
 
 
Persoana cea mai mută pe care o cunosc e Quecholli. Miztli o aduce la noi la palat de două sau de trei ori pe săptămână. Quecholli are picioarele foarte lungi, după Cinteotl cam atât de lungi: un metru şi jumătate. Miztli zice altceva, o chestie enigmatică:
- Nouăzeci şaizeci nouăzeci, nouăzeci şaizeci nouăzeci.
 
"E un secret", îmi spune pe şest. Tot ce are legătură cu Quecholli e un secret. Se plimbă prin palat fără să se uite la nimeni, fără să facă zgomot, mereu lipită de Yolcaut. Uneori dispar şi apar iarăşi, foarte misterios. Asta durează ore întregi, toată ziua, până când Quecholli pleacă. Apoi, în altă zi, Miztli o aduce din nou şi iarăşi încep secretele şi dispariţiile.
 
Momentul cel mai enigmatic e atunci când ne aşezăm cu toţii la masă pe terasă: Yolcaut, Quecholli, Mazatzin şi cu mine. Prima dată Mazatzin a întrebat-o pe Quecholli dacă era din León sau din Guadalajara sau de unde. Quecholli nu a apucat să zică nimic. S-a uitat o clipă la Mazatzin şi atunci Yolcaut a ţipat că era de la Căţeaua leşinată. Căţeaua leşinată e aproape de San Juan, pe marginea şoselei. La intrare e un gard cu o firmă pe care scrie: "La Căţeaua leşinată".
 
De asemenea, pare că Quecholli e oarbă, fiindcă aproape niciodată nu-ţi dai seama încotro se uită. Dar nu e oarbă: am surprins-o când se uita la pălăriile mele. Altă chestie ciudată e că mănâncă doar salate. Preferata ei e salata de lăptuci, roşii, broccoli, ceapă şi avocado. La sfârşit îi adaugă lămâie şi sare cu degetele alea atât de slăbănoage şi lungi pe care le are. Şi pline de inele. Dar inelele lui Quecholli sunt subţirele şi micuţe, nu ca ale lui Yolcaut, care sunt groase şi au nişte diamante uriaşe. Ea nu-i milionară, aşa, ca noi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer