În ultima vreme, lucrurile s-au mai schimbat şi la acest lucru au contribuit şi restaurantele diverse întâlnite la tot pasul, bucătarii celebri, emisiunile şi concursurile gastronomice televizate, cărţile şi revistele care au educat tânăra generaţie încurajând preocupările culinare.
Jamie Oliver ar fi o ilustrare a acestor lucruri. El este un bucătar tânăr devenit celebru şi prin non-conformismul său.
Pe de altă parte, cum bine se ştie, britanicii sunt destul de conservatori şi păstrează cu mare mândrie şi felurile de mâncare tradiţionale. Voi menţiona în continuare câteva. Orice turist care se aventurează pe meleagurile britanice va fi suficient de curios să opteze cel puţin într-o dimineaţă pentru micul dejun tradiţional, deosebit de consistent. Pe principiul că micul dejun este cea mai importantă masă din zi britanicii sunt convinşi că o zi bună începe şi cu o masă copioasă.
Eu nu sunt o persoană matinală şi nu încep ziua foarte devreme, cu o energie deosebită - sunt mai degrabă ultima din casă care merge la culcare, liniştea nopţii atrăgându-mă să mai rezolv câte ceva, să citesc sau pur şi simplu să-mi pun gândurile în ordine. Din această cauză, mai ales în timpul săptămânii, micul dejun pentru mine este aproape inexistent. Sau poate ar trebui să spun că are o variantă italiană: o gură de cafea tare şi gata, buzna pe uşă... Dacă trebuie să mă scol dimineaţa foarte devreme, nu pot "funcţiona" imediat iar ideea de mâncare nu mă ispiteşte deloc... aş aprecia mai mult zece minute de somn în plus...
Dar să revin la micul dejun tradiţional, britanic. Acesta este compus din ouă ochi sau omletă, şuncă prăjită afumată sau nu, cârnaţi prăjiţi, ciuperci la capac, roşii coapte, "black pudding"- un soi de sângerete, fasole boabe gătită iahnie şi pâine prăjită tăiată în triunghi. Copiilor li se mai serveşte fasolea boabe şi direct pe o felie de pâine prăjită ("beans on toast"). Evident, o bună companie o reprezintă ceaiul servit cu lapte sau nu. (Despre ceaiul servit în manieră englezească în diferite momente ale zilei voi vorbi însă pe larg într-un alt articol.)
Şi uite-aşa, bine energizat, britanicul tradiţional porneşte spre locul de muncă aflat de obicei la cel puţin o oră de acasă - "door to door", de la uşă la uşă cum ar zice el. Astfel, naveta (în engleză "commuting") este un lucru normal şi dacă ajungi să trăieşti vreodată în Marea Britanie, la Londra chiar, este un lucru cu care trebuie să te obişnuieşti.
De la bufetul gării ei cumpără o cafea sau un ceai pe care să-l servească-n tren citind ziarul preferat. Trenurile pot fi destul de aglomerate dimineaţa dar pasagerii într-un mod politicos îşi vor împărţi spaţiul în tăcere, absorbiţi de lectură. Nu vorbeşte nimeni, decât eventual la telefon, toţi citesc mai întâi ziarul de dimineaţă, continuând apoi cu o carte. Ziarul, parcă devorat de ultimele ştiri, nu mai este de trebuinţă celui care tocmai şi-a satisfăcut nevoia de informaţie şi va fi lăsat în tren, spre folosinţă altora. Este parcă şi o curtoazie pentru cei din jur care trebuie să aibă necondiţionat acces la informaţie, nefiind necesar să-şi cumpere propriul ziar.
Înainte de a intra în clădirea cu birouri majoritatea celor care au ca "haine de lucru" costume negre, gri sau bleumarin se "asigură" cu o provizie de cafea mare, aburindă, într-un pahar de carton de la o cafenea din apropiere. Ei ştiu prea-bine gustul cafelei de la automatul din birou şi pot aprecia diferenţa...
În timpul săptămânii, masa de prânz pentru cei pe care tocmai i-am însoţit la birou, este de obicei compusă dintr-un sandviş, o jumătate de litru de băutură răcoritoare şi un fruct sau un baton de ciocolată (depinde de momentul în care se află, respectiv la dietă, între diete, fără dietă...). Sandvişurile pot fi de diverse tipuri şi mă voi opri acum doar la unul - cel dintr-un covrig tăiat în două, prăjit şi apoi uns cu Marmite. Covrigul ("bagel") este mai mult o invenţie americană, adoptată aici, însă Marmite este 100% britanică, rezistă de peste 100 de ani şi garantat, nu o veţi găsi în altă parte.
Recunosc şi ei chiar prin reclamele acestui produs că într-un mod simplu oamenii se pot împărţi în două: cei cărora le place Marmite şi care pot deveni chiar împătimiţi devoratori, pe de-o parte şi cei cărora nu le place deloc şi găsesc total neatractiv gustul, mirosul, ideea, etc. pe de altă parte. Voi recunoaşte acum public că fiica mea se află în prima categorie în timp ce eu mă aflu în cea de-a doua. I-am înţeles însă plăcerea şi chiar am încurajat-o s-ar putea spune... dacă este să amintesc o mică întâmplare la ieşirea din UK când la verificarea bagajelor de mână de lângă mouse şi cutia de dischete a răsărit un borcan de Marmite... Tipul care-mi controla rucsacul mi-a zâmbit larg şi m-a întrebat dacă creează dependenţă, că el n-a înţeles niciodată cum poate să-ţi placă aşa ceva... îl aprobam râzând...
Ce este de fapt Marmite? Este o pastă, un extract pe bază de drojdie, patentat în 1902 într-o făbricuţă din Burton-on-Trent, un centru cu mulţi producători de bere. Marmite a fost mai întâi recunoscută ca supliment alimentar valoros, sănătos, pe timp de război. Popularitatea acestui produs a crescut datorită prezentării conţinutului de vitamine B, acid folic şi efectelor pozitive asupra mai multor boli. Previne anemia, este un produs vegetarian, nu conţine grăsimi sau zahăr. Marmite are un gust distinct şi este populară de la cea mai fragedă vârstă, comercializat sub sloganul "Bun pentru tine".
Dacă la prânz oamenii de care vorbeam mai devreme servesc masa la "cantina restaurant" de la etajul unu ei pot alege şi mâncăruri calde. "Fish & chips" (peşte şi cartofi prăjiţi), fel de mâncare "instituţionalizat" în timpul războiului este popular şi în zilele noastre, servindu-se cu precădere Vinerea. Peştele este unul comun, cu carnea albă, de exemplu cod şi se prăjeşte simplu sau în cocă de compoziţii diverse. Ca garnitură se mai poate servi şi un piure de mazăre ("mushy pea"). Acest piure de mazăre chiar dacă neaspectuos, parcă vine ca o demonstraţie... am citit într-o carte de etichetă că boabele de mazăre se servesc conform codului de bune maniere strivindu-le cu furculiţa de farfurie şi nu culegându-le, alergându-le, pierzându-le...
******
Cu ocazia vizitei Preşedintelui George W. Bush şi soţiei acestuia în Marea Britanie (noiembrie 2003), Tony şi Cherie Blair i-au invitat să servească acest fel de mâncare într-un Pub preferat, Dun Cow Inn din Sedgefield. Cu altă ocazie, Lionel Jospin a fost invitat la acelaşi Pub. Se pare că soţilor Bush le-a plăcut - oare cum i s-a părut lui Lionel Jospin mâncarea de la Pub?
Pub-ul (prescurtare de la "Public House") reprezintă o "instituţie" specific britanică cu reguli şi etichetă speciale, diferite de baruri, cafenele sau restaurante. Este poate singurul loc unde interacţiunea cu străinii este normală, chiar indicată, fiecare drum către tejghea ca să cumperi băuturile constituind totodată o şansă de conversaţie.
După orele de program se merge la Pub - pentru un pahar de bere şi o mică destindere înainte de a o porni spre casă. Vom merge la Pub, mai pe seară, cu ocazia unui alt articol, împreună cu cei în costume negre, gri sau bleumarin - acum ei mai au ceva de lucru... şi poate şi noi...