Istanbul (1)

Mimar (arhitect, în turcă) Sinan Pașa este, probabil, cel mai mare arhitect pe care l-a avut vreodată imperiul otoman. A scris și un tratat în care a explicat cum își proporționa moscheile, după un sistem complet ne-iudeo-greco-creștino-european, dar nu mai puțin logic și coerent interior. Cifrele și numerele implicate sunt extrase, evident, din Coran și din viața lui Mohammed. În definitiv, acest lucru este consistent în ordine simbolică: moscheile sunt o reprezentare stilizată chiar a casei, a gospodăriei (oikos) a Profetului, de la Mecca. Dar numerele în sine nu sunt atât de relevante, pe cât vrea să ne facă să credem estetica obiectivă, care ne spune că proporțiile de tipul cvartei sau octavei sunt frumoase în sine pentru că dau un sunet plăcut urechii. Dimpotrivă, un sistem alternativ de proporționare, precum cel folosit de Mimar Sinan Pașa, ne dovedește că nu ce înseamnă cutare cifră sau număr pentru un grup de oameni este relevant, ci coerența de ansamblu, dată de un concept descoperit abia la finele anilor șaptezeci de Mandelbrot: simetria în cascadă, sau auto-similaritatea. Pentru că nu atât o dimensiune sau o singură porție dă eleganța unui ansamblu, ci completa, fractalica utilizare la toate nivelurile de complexitate a unui sistem de proporționare, același.

A scris și memorii arhitectul nostru. Din ele știm amănunte despre viața și opera sa. Spre pildă, iată următoarea întâmplare. La Suleymaniye, rămăsese în urmă cu lucrările (au durat, cu totul, cinci ani, ceea ce mi se pare rezonabil și după standarde contemporane, necum pentru secolul al XVI-lea), iar sultanul, furios, i-a cerut un ultim termen! Două luni, a șoptit pierit arhitectul , scriind ulterior că Allah cu siguranță i-a pus acele cuvinte în gură. Sultanul a plecat furios, dar nu a uitat să-l pună pe vizir să verifice dacă nu a înnebunit Sinan cu adevărat și strică acum tot ce-a făcut: cum să termine-n două luni când el lucrează de cinci ani și-abia se vede ce-a făcut? Nu ar fi fost singurul artist nebun, mai este unul care se semna, în Japonia, drept Cel înnebunit după pictură.

În fine, arhitectul înfricoșat de ce a promis, spre pierirea sa proprie, sultanului însuși, se mobilizează, angajează, plătește din buzunarul propriu etc. Bref, intră în transa suprafirească pe care toți cei ce avem predări importante o cunoaștem (păstrând, desigur, proporțiile) și, după două luni, la zi, vine padișahul. Moscheea - gata. Sinan îngenunchează în țărână și îi dă cheia moscheii, să o deschidă comandantul credinței, cum ar veni, pentru prima oară. Observați, apropo, analogia cu slujba de sfințire de la noi, când bate-n ușă episcopul: Deschideți, să intre Împăratul Slavei... Recomand arhitecților să citească textul slujbei de târnosire a unei biserici, la care am avut fericirea să particip deja de câteva ori în viață. Există o versiune tradusă / scrisă într-o splendidă limbă română de început de secol al optsprezecelea de nimeni altul decât de Inochetie Micu (Klein), foarte probabil în vremea exilului său roman.

Sultanul, călare, dă ocol și se uită la moschee, pierit de emoție (înțeleg prin ce-a trecut, locul este uluitor), se întoarce apoi către suită și întreabă:
- Cine este cel mai îndreptățit să deschidă ușa acestei minuni?
La care suita:
- Efendi Sinan Pașa, că a lucrat ca un nebun cinci ani!

Nu știm, or fi zis, n-or fi zis, dar așa reiese din memorii; probabil, chiar sultanul, doar el, a putut concede așa ceva. Atunci, s-ar fi întors Suleiman către arhitectul său, care tot cu fruntea-n țărână stătea, și i-a zis:
- Așa e, Efendi Sinan Pașa, domnia ta meriți cel mai mult, așadar domnia ta o vei deschide pe aceasta...