Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Munţi nevrăjiţi


Ioana Bâldea Constantinescu

28.08.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Una din cele mai surprinzătoare afirmaţii făcute vreodată despre Alice Munro este că proza ei are ceva din Cehov.
 
Citesc online ultima ei povestire din The New Yorker - Amundsen. Are 11 pagini. Munro, câştigătoare a Man Booker Prize International pe 2009, e un produs literar de succes al Canadei - un talent confirmat şi paraconfirmat, de care, însă, nu lipesc, imagistic, mental, niciun roman, ci, mai degrabă, acest tip de proză scurtă, de viaţă condensată în câteva pagini traversate de personaje memorabile (de aici eticheta cehoviană...).
 
Din fereastra cu Amundsen peisajul internautic mă fură destul de uşor, la început. Povestea evoluează într-un ritm de Jane Eyre. (De altfel, cam acolo mă duce şi subiectul - o profesoară foarte tânără ajunge, cu trenul, la noul ei loc de muncă, un sanatoriu-şcoală pentru copiii bolnavi de TBC, undeva, în munţii canadieni). Referirea la Thomas Mann şi la Muntele vrăjit apare imediat în fluxul ficţional, înainte ca eu să fi avut timp măcar să o articulez în gând.
 
Revenind în registrul Charlotte Brontë, Rochester cel din proza lui Munro e medic, nu e nici foarte ursuz, nici romantic-neguros, ci, pur şi simplu, cam unicul personaj masculin disponibil într-o lume de asistente, bucătărese şi copii din care mulţi nu supravieţuiesc iernii. Idila dintre ei nu se înfiripă treptat, ci evoluează frust, rapid, în ritmul pe care-l imprimă vieţii apropierea stranie a celor două extreme, boala şi războiul, copiii palizi, pentru care şcoala e mai mult o convenţie menită nu neapărat să formeze, cât să alunge plictiseala, să le ţină mintea ocupată şi frontul european, care soarbe din vitalitatea şi apetitul pentru frumos al unei lumi din ce în ce mai măcinate de conflict.
 
Pe la pagina 4, ferestrele cu Facebook, Gmail şi haine vintage s-au cuminţit de mult. Tentaţia lor s-a diluat până la anulare. În ultima ei povestire din The New Yorker, Munro îşi ghidează intriga previzibil. Doctorul (Reddy Fox, în original) şi varianta canadiană de Jane fac planuri matrimoniale care includ o escapadă de weekend la Huntsville. De aici, însă, personajul feminin capătă, brusc, un contur vital care-i aduce sânge în obraji, îi dezmorţeşte degete anchilozate, îi dă voce, umeri, temeri şi o prospeţime fragilă, previzibilă, e adevărat, dar atât de umană, de reală şi de frumoasă încât te surprinde în cel mai plăcut mod cu putinţă.
 
"Jane" (am să-i spun Jane...) a lui Munro are toate viciile tinereţii. Îşi doreşte flori, la nuntă, dar se teme de eventuala ironie a lui "Rochester" al ei (de o jumătate de pagină a început să-i spună "Alister", adică de când se îndreaptă spre Huntsville, în maşina lui, într-o atmosferă de Rebecca). Se preface că are acelaşi dispreţ suveran ca şi el pentru căsătorie, dar e dezamăgită, în sinea ei, de faptul că el nu prefigurase o ceremonie religioasă. Restaurantul-cantină, în toaleta căruia se schimbă într-o rochie de crêpe verde, ţinuta ei festivă, le imprimă amândurora o stare de nefirească fâstâceală. În câteva ore, Jane cea care a venit să predea în Amundsen devine un om tânăr care luptă cu toate armele, tacit, dar disperat, pentru puţină iluzie, pentru un dram de iubire romanţioasă căreia Alister Fox, prins între viaţa de sanatoriu, frigul invadator din munţi şi veştile despre manevrele militare ale Aliaţilor, îi este pe deplin exterior.
 
Cum spuneam, povestea nu se remarcă prin izbucniri originale. Te aştepţi, deja, de câteva rânduri, la ce-o să se întâmple când doctorul spune "Nu pot" şi o conduce pe fata în rochie verde la gară, o urcă în tren şi îi spune că va aranja să-i fie trimise bagajele. Sanatoriul se închide, oricum, în câteva luni, postul ei avea să fie dizolvat. Înduioşător, însă, e personajul, e felul timid şi intens în care îşi trăieşte trauma, în care o internalizează, în care se autoconvinge că bărbatul care rămâne în gară, despre care nu a ştiut dacă îi plac florile sau nu, e marea iubire a vieţii ei, marea neîmplinire, cel căruia, atunci când îl întâlneşte, zece ani mai târziu, într-o aglomeraţie citadină, simte nevoia să-i strige cât e de fericită, deşi căsnicia ei scârţâie.
 
Am terminat povestirea departe de clişeele din alte scrieri, cu aceeaşi incapacitate de a lipi de numele lui Alice Munro o imagine emblematică sau un nume iconic (am să uit, probabil, destul de curând, şi cum se cheamă bucăţica aceasta de proză). Ce mi-a rămas, cumva imposibil de surghiunit la periferia memoriei, e melanjul acesta de tinereţe atât de uşor de rănit, de naivitate stângace, minunat transpuse de Munro în gesturile şi gândurile fetei, exhibate la persoana întâi, clocotind de o sensibilitate corozivă ca arsenicul. Felul în care se scurg, pentru ea, secundele, la fereastra trenului, privind spre o lume care a îngenuncheat-o pentru prima oară, având ca unică platoşă rochia ei verde, e înduioşător. Paralizant, aproape. E uman şi cald. Emană emoţie în frigul din Amundsen, pe creasta munţilor fără speranţă.

Citiţi povestirea Amundsen online (în engleză) aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • spot on!
    denisa, 20.03.2013, 14:13

    Buna ziua, ma bucur mult ca si altcineva a inteles acelasi lucru din povestire. Si eu, cand am citit-o, am uitat de tot si simteam frigul zi zapada pe obraji. Alice Munro este extraordinara in a te face partas personajelor ei. Una din favoritele mele, dupa Cehov, desigur, despre care imi place sa spun ca a scris pentru mine. :)

Spacer Spacer