Câteva gânduri şi prefaţă la Ideea de natură. O istorie a gândirii cosmologice europene

Citiţi un fragment din această carte.


Filosof şi arheolog britanic, renumit pentru opera sa din domeniul esteticii şi filosofiei istoriei. Profesor de metafizică la Magdalen College, Oxford. A fost influenţat în principal de idealişti italieni precum Croce, Gentile şi Guido de Ruggiero, cu ultimul fiind de altfel prieten apropiat, precum şi de figuri ca Hegel, Kant, Vico, Bradley si J.A. Smith. În timpul anilor '50 şi '60 filosofia istoriei formulată de el a ocupat un loc central în dezbaterea referitoare la natura explicaţiei în ştiinţele sociale şi la faptul dacă acestea sunt reductibile la explicaţii din domeniul ştiinţelor naturii. În urma eforturilor interpretative ale lui W.H. Dray, contribuţia lui Collingwood în domeniul filosofiei istoriei ajungea să fie considerată un antidot puternic la ideea de unitate metodologică a lui Carl Hempel. Collingwood este autorul unuia dintre cele mai importante tratate de metafilosofie scris în prima jumătate a secolului al XX-lea, An Essay on Philosophical Method, care reprezintă o încercare susţinută de explicare a motivelor pentru care filosofia este o disciplină autonomă cu o metodă şi o tematică diferite de subiectele abordate în ştiinţele naturii şi în cele exacte.

El este deseori descris ca fiind unul dintre idealiştii britanici, deşi această etichetă nu reuşeşte să surprindă tipul său specific de idealism, care este mai degrabă conceptual decât metafizic. În corespondenţa sa cu Gilbert Ryle, Collingwood însuşi respingea eticheta de "idealist" fiindcă nu era de acord cu asumpţiile raţionaliste extreme, care au format o mare parte din idealismul britanic de la începutul secolului XX.

Operă (selectiv) - Speculum Mentis, or The Map of Knowledge; An Essay on Philosophic Method; An Essay on Metaphysics; The New Leviathan; The Idea of Nature; The Idea of History etc.


Cosmologia se naşte acolo unde s-a născut şi filosofia: în Grecia antică. Pe ţărmurile Mării Egee, Mării Ionice şi ale Mediteranei elinii s-au detaşat primii de apăsarea supravieţuirii fizice, îndreptîndu-şi eforturile către explicarea lumii, cea exterioară, naturală, apoi cea lăuntrică, a omului. Fireşte, au existat încercări de a gîndi universul, originile şi destinul acestuia şi în alte areale culturale, dar acestea s-au dovedit puţin elaborate, slab susţinute de empirie şi mai ales formulate într-un supărător de poetic / religios limbaj. Sincretismul oriental doar metaforic poate fi numit cosmologie. În schimb, în Grecia reflecţia asupra fundamentelor naturii a primit o formulă sistematică, argumentată şi coerentă. De aceea, orice pelerin intelectual care călătoreşte în Grecia de azi nu poate să nu se minuneze de configuraţia geografică particulară, una solară, în care marea, stînca, peisajul insular, palmierul şi coniferele s-au îngemănat pentru a inspira prima gîndire filosofică a istoriei.

De la aceste constatări a plecat şi marele istoric al filosofiei Robin George Collingwood, cel care, în studiul Ideea de natură. O istorie a gîndirii cosmologice europene, trasează riguros o evoluţie plauzibilă a doctrinelor cosmologice în spaţiul european. Britanicul porneşte de la presupoziţia, validată istoric, că există trei mari epoci ale cosmologiei occidentale: cea greacă, cea renascentistă şi cea modernă. Gînditorii celor trei perioade au procedat analogic, prin comparaţie între entităţi metafizice genetic înrudite. Dacă elinii asimilau natura cu maniera de funcţionare a spiritului uman, iar renascentiştii puneau accentul pe asemănarea dintre manifestarea naturii şi cea a Creatorului, în schimb modernii au privilegiat paralela dintre evoluţia lumii naturale şi cea a lumii istorice. Ideea de schimbare, de evoluţie, de progres ar fi, potrivit lui Collingwood, temeiul gîndirii cosmologice moderne. Cu menţiunea că transformarea naturii nu este repetitivă, ci liniar-progresivă, iar întreaga evoluţie progresivă a lumii este ghidată de un scop implicit, existînd aşadar o puternică orientare teleologică în orice proces mundan.

(Valentin Protopopescu)


Ideea de natură nu este un tratat sistematic despre cosmologie; are mai degrabă un caracter istoric şi interpretativ, începând cu perspectiva lui Thales şi terminându-se cu perspective lui Whitehead despre natură. Abia în paginile de la final Collingwood oferă câteva sugestii pozitive în legătură cu propriile sale idei despre cosmologie.

După părerea mea, valoarea acestui volum este dată de analiza magistrală a marilor cosmologii din trecut şi din prezent. Collingwood insuflă viaţă în aceste speculaţii prin raportarea lor la ştiinţa actuală sau la ştiinţa care le-a influenţat. Autorul consideră că ştiinţa şi cosmologia nu sunt propriu-zis separabile, dar nici identice. Atât prietenii cât şi duşmanii cosmologiei au de câştigat dacă vor citi cartea lui Collingwood, tot aşa cum au de câştigat şi cei interesaţi de istoria ideilor.

Ideea de natură a fost alcătuită pe baza prelegerilor sale despre filosofia naturii comunicate la Universitatea Oxford. Cartea este împărţită în esenţă în trei secţiuni: (1) concepţia greacă despre natură, (2) concepţia renascentistă despre natură şi (3) concepţia modernă despre natură.

În Introducere, Collingwood descrie aceste trei concepţii despre natură într-un mod succint. Părţile I, II şi III, care urmează Introducerii, conţin descrieri şi critici mai mult sau mai puţin detaliate ale speculaţiilor cosmologice de la Thales la Whitehead, cu unele trimiteri la ştiinţa modernă. Aceste trei părţi ilustrează astfel concepţiile despre natură expuse în Introducere.

Collingwood arată că, începând cu perspectiva greacă asupra naturii, filosofii naturalişti greci şi-au fundamentat ştiinţa pe supoziţia potrivit căreia "lumea naturii este saturată sau pătrunsă de minte şi că mintea este cea care explică ordinea din lumea naturală.

Concepţia renascentistă despre natură, în general vorbind, compară natura cu un mecanism lipsit de viaţă şi de inteligenţă. Originea ordinii din natură era explicată de gânditorii renaşterii prin postularea unui Creator divin. După Collingwood, atât cosmologia greacă cât şi cea renascentistă sunt bazate pe analogii: analogia dintre lumea naturii şi fiinţa umană şi, respectiv, analogia dintre mecanism şi făuritorul acestuia.

Cosmologia modernă, susţine autorul, este de asemenea bazată pe analogie: analogia dintre procesele lumii naturale pe care le studiază omul de ştiinţă şi "vicisitudinile vieţii umane studiate de istorici". În acest sens, el scrie: "Cosmologia modernă nu ar fi putut să apară decât în urma unei familiarizări generale cu studiile istorice şi în particular cu studiile istorice de genul celor care aşezau ideea de proces, schimbare şi dezvoltare în centrul preocupării lor şi o recunoşteau drept categoria fundamentală a gândirii istorice".

Astfel, după Collingwood, concepţia modernă despre natură presupune doctrina potrivit căreia schimbarea este "progresivă" şi nu "ciclică", aşa cum era la greci, concepţia că teleologia este prezentă în natură şi că structura trebuie să fie transformată în funcţie. O altă consecinţă a concepţiei moderne, presupusă de reducerea structurii la funcţie, este principiul "spaţiului şi timpului minime". Acest principiu spune că orice entitate naturală are nevoie pentru propria existenţă de un spaţiu şi de un timp minime, întrucât funcţiile sunt considerate de naturalişti mişcări, iar orice mişcare necesită un anumit volum de spaţiu şi timp. Desigur, Whitehead afirmă aceeaşi doctrină şi în privinţa timpului, cel puţin atunci când scrie că "nu există natură cuprinsă într-un moment" (Nature and Life, p. 48).

Părţile I, II şi III, în principal, ilustrează conceptele de natură descrise mai sus. Partea I începe cu ionienii şi se încheie cu Aristotel. Secţiunile dedicate lui Anaximene şi Platon sunt în special interesante, dar nu putem să detaliem aici elementele cosmologiei greceşti.

Partea II, numită de Collingwood, în lipsa unui termen mai bun, "Concepţia renascentistă despre natură", include ştiinţa şi cosmologia de secol şaisprezece şi ajunge până la Hegel, deşi "a doua mişcare cosmologică majoră" s-a petrecut în secolele al şaisprezecelea şi al şaptesprezecelea. Secolele al optsprezecelea şi parţial al nouăsprezecelea au fost de fapt preocupate de rezolvarea problemelor create în cele două secole anterioare. După părerea lui Collingwood, speculaţiile renascentiste despre natură sunt împărţite în două etape. În prima etapă, natura era în continuare considerată un organism viu, deşi acesta era un factor regresiv şi nu dominant, aşa cum se întâmpla în cosmologia greacă. Cea de-a doua etapă, care este în principal o consecinţă a descoperirilor lui Copernic de la mijlocul secolului al şaisprezecelea, a trecut la concepţia mecanicistă despre natură. Copernic, spune Collingwood, "a distrus întreaga teorie a lumii naturale ca organism". Un organism înseamnă organe diferenţiate, dar dacă lumea nu are un centru, lucru presupus de perspectiva copernicană, atunci întreaga idee de "organism" referitoare la natură devine inutilă.

Odată cu Galileo ştiinţa modernă a naturii ajunge la maturitate. Calităţile şi minţile sunt eliminate din natură şi realitatea naturală este restrânsă "la un complex de cantităţi". Natura este considerată un mecanism ale cărui mişcări sunt produse de acţiunea corpurilor deja existente prin intermediul impactului şi atracţiei. Din această tradiţie majoră - inaugurată de Galileo şi întemeiată pe problema calităţilor şi minţilor "fără localizare" - au făcut parte Descartes, Spinoza, Newton, Leibniz şi Locke. Într-adevăr, Collingwood spune că filosofia lui Locke, anticipată în mod clar de Galileo, a fost depăşită încă de la apariţia ei. Aceasta nu a fost totuşi singura tradiţie. Materialismul, moştenitorul panteismului Renaşterii timpurii, s-a perpetuat la un nivel redus pe parcursul secolelor al şaptesprezecelea, al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, până când a fost distrus de teoria atomică modernă.

Tot în capitolul dedicat concepţiei renascentiste despre natură, Collingwood încheie această parte discutând doctrinele lui Berkeley, Kant şi Hegel ca posibile soluţii la problemele create de a doua perioadă cosmologică.

Partea III pune în discuţie concepţia modernă despre natură. Este mai întâi observată influenţa filosofică a biologiei evoluţioniste, care introduce o nouă categorie diferită de "minte" şi de "materie": "viaţa". Această etapă a concepţiei moderne a culminat în filosofia lui Bergson. Collingwood este de părere că eşecul filosofiei lui Bergson stă în obsesia acestuia doar pentru această nouă categorie.

Un capitol despre fizica modernă este urmat de o scurtă dar excelentă prezentare a doctrinelor lui S. Alexander şi A. N. Whitehead. Collingwood consideră că aceşti doi filosofi nu au reuşit să-şi atingă scopul deoarece metodele lor de abordare conţin relicve ale pozitivismului.

În ultimele pagini ale cărţii se poate observa clar că autorul respinge pozitivismul. El afirmă, fără prea multe explicaţii, că "natura... este un lucru care depinde pentru existenţa sa de altceva". Collingwood foloseşte această credinţă ca punct de sprijin pentru argumentul că, întrucât există această dependenţă, modurile de gândire specifice ştiinţelor naturii şi cosmologiei nu sunt identice. "Care este cealaltă formă de gândire? Răspunsul meu este: «Istoria»". După cum spune autorul, "nimeni nu poate înţelege ce este un fapt ştiinţific dacă nu înţelege suficient de bine teoria istoriei pentru a pricepe ce este un fapt istoric".

Se poate admite că o înţelegere a istoriei este important în cazul în care teoria modernă a naturii este bazată, cum susţine Collingwood, pe o analogie între procesele naturii studiate de naturalist şi "vicisitudinile vieţii umane studiate de istorici". Prin urmare, cosmologia modernă ar presupune rezolvarea implicaţiilor acestei analogii. Totuşi, s-ar părea că întreaga metodă analogică din cosmologie atrage unele suspiciuni justificate. În cazul în care spunem că dacă A şi B au proprietatea x, iar A are de asemenea proprietatea y, atunci B are probabil proprietatea y - tipul de inferenţă analogică pe care Collingwood pare să o folosească - se presupune că trebuie să existe un principiu care face legătura între x şi y, altfel analogia nu mai are nici un sens. Totuşi, nu este chiar acest principiu o propoziţie cosmologică care nu reprezintă un rezultat al analogiei, ci este mai degrabă o supoziţie fundamentală a întrebuinţării acestui tip de inferenţă?

În al doilea rând, s-ar părea că analogia între procesele naturale şi vicisitudinile vieţii umane poate să fie, cel mult, o analogie parţială, deoarece ultimele fac parte din primele, astfel încât se păstrează în continuare o diferenţă între partea unui întreg şi întregul a cărui parte este. Dincolo de toate acestea, Ideea de natură trebuie să fie considerată o operă remarcabilă şi nu putem decât să regretăm că nu se întinde pe mai multe pagini.

(Frederick C. Dommeyer, Philosophy and Phenomenological Research, vol. 7, no. 1, septembrie 1946)