Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dinamo cel real este trimisul imaginaţiei mele pe teren


Lucian Dan Teodorovici, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

03.09.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Mircea Struţeanu)

Dinamo cel real este trimisul imaginaţiei mele pe teren
Lucian Dan Teodorovici în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Dragă Lucian Dan Teodorovici, în Băiuţeii lui Filip şi Matei Florian există nişte pagini foarte frumoase despre pasiunea dinamovistă a fratelui mai mare (care totuşi a jucat fotbal, copil, în Ghencea) şi despre drama lui Dinamo-Liverpool. Eşti, la rîndul tău, un microbist dinamovist îndărătnic. Comment peut-on être...?
Cum ai putut ţine cu echipa Ministerului de Interne (sau a Miliţiei, cum i se zicea, înainte de 1990)? Şi cum mai poţi ţine acum cu avatarul "capitalist" al acelei formaţii faimoase, în anii '80, prin jucătorii şi antrenorii ei?
Ai în memoria afectivă o scenă similară cu cea pusă în pagini de Filip Florian?

Lucian Dan Teodorovici: Lăsînd la o parte faptul că, deşi foarte plăcută prin subiectul de discuţie deschis, întrebarea cu care începem dialogul e surprinzătoare şi mi-e teamă că-i va alunga pe mulţi stelişti, rapidişti ş.a.m.d., permite-mi, dragă Daniel, să încep cu o precizare legată de Filip şi Matei Florian: pasiunea dinamovistă, din cîte ştiu, nu-i aparţine doar fratelui mai mare, ci (în egală măsură, îndrăznesc să cred) şi lui Matei. Iar dacă aş merge pe nota asta de onorabilitate, ţi-aş mai aminti destui scriitori şi nu numai care au, să zicem, măcar înclinaţii dinamoviste. Adică mi-aş permite să sper că nu sînt nicidecum o excepţie, că nu sînt un exponat straniu la care să se uite minunată lumea: în ciuda faptului că în ultima vreme stadionul din Ştefan cel Mare pare a indica opusul, există încă destui oameni care (deşi Ministerul de Interne, deşi Miliţia sau Poliţia, deşi 17 Nentori sau Knattspyrnufelag, deşi fraţii Becali, deşi Cristi Borcea) rămîn dinamovişti.
Altfel, dacă vrei un răspuns cît se poate de serios, n-am de ce să-l ocolesc. Cînd eşti copil, cum încă eram eu în perioada '86-'89, cînd s-a petrecut apropierea mea de Dinamo, te îndrăgosteşti de cum a jucat o echipă într-un meci, poate de cum au fluturat spectatorii steagurile în tribune, poate chiar, nu e exclus, de culoarea tricourilor. În nici un caz nu te apucă vreo patimă pentru Ministerul de Interne sau pentru Miliţie. Cam aşa ceva mi s-a întîmplat şi mie - şi chiar nu cred că, la vremea primelor mele înflăcărări dinamoviste, ştiam că echipa aparţine Miliţiei. Dar, chiar de-aş fi ştiut, sînt convins că nu m-aş fi uitat la un meci căutînd să zăresc vreun guler de miliţian sub tricoul de fotbalist. Pentru că microbul fotbalului, în partea lui frumoasă, nu are nici o legătură cu ce se petrece prin birouri - ba aş zice că, în multe cazuri, întru buna lui creştere (a "microbului", vreau să zic) nu e decisiv nici măcar ceea ce se petrece pe teren. Fotbalul e legat mult de fantezie, de ficţiune chiar. Mai clar şi mai personal spus, sînt sigur că Dinamo a jucat mult mai multe meciuri glorioase în închipuirile mele de microbist de dinaintea somnului decît în realitate, a cîştigat mult mai multe cupe importante, a avut în echipamentul său jucători pe care nici Barcelona sau Real nu şi-i puteau permite (cel puţin nu pe toţi la un loc), ca să nu mai vorbesc despre faptul că a creat nişte faze de fotbal la care nici măcar acum nu pot visa creatorii jocurilor pe computer, oricît de mult a avansat tehnologia. Dinamo cel real este, prin urmare, trimisul imaginaţiei mele pe teren - şi cred că orice suporter al oricărei formaţii simte cam la fel. Ce legătură să aibă asta, în cazul meu, cu Ministerul de Interne?
Tehnic vorbind, pot rezuma acum cum s-a întîmplat să ţin cu Dinamo: imediat după cîştigarea Cupei Campionilor de către Steaua, în 1986, mi-am notat într-un jurnal pe care-l ţineam la acea vreme următoarea frază: "Steaua a cîştigat tot ceea ce se putea cîştiga, acum e timpul pentru o altă echipă românească să facă la fel". Şi puneam, decis şi uşor caraghios, concluzia: "De azi sînt suporterul lui Dinamo". Sincer, n-am fost chiar de-a doua zi cine ştie ce suporter, adică nu-mi aduc aminte momente de dragoste autentică pînă-n 1989, cînd Dinamo a cîştigat cu 6-1, dacă reţin corect, un meci cu Panathinaikos Atena. Fericirea de-atunci mi-o amintesc. Şi-mi mai amintesc o altă fericire din acelaşi an, pe care am trăit-o lîngă aparatul de radio, căci meciul n-a fost transmis la TV: cînd, pe stadionul Stelei, Dinamo a cîştigat cu 3-0. Pot pune mîna-n foc deci că-n '89 eram deja fan. Îndrăgostirea s-a produs, prin urmare, undeva între acea decizie oarecum raţională, rece, din 1986 şi anul 1989.
Ai înţeles deci că eu nu am un Dinamo-Liverpool (aveam 9 ani cînd s-a jucat), la fel cum nu am un Dinamo-Hamburg (la vremea căruia aveam numai 8 ani). Îmi amintesc, vag, meciurile astea, însă nu-s însoţite de vreun fior. Nu căpătasem încă microbul. Aşa încît poveştile mele dinamoviste frumoase sînt ceva mai recente, îl cuprind pe Răducioiu, cel din prima tinereţe, pe Cămătaru, pe Mateuţ, pe Klein, pe Andone sau, evident, pe antrenorul Mircea Lucescu. Memoria mea afectivă e plină de imagini, dar nu ştiu dacă vreuna ar fi de-un impact real pentru oricare alt cititor în afara unuia dinamovist. Cum, spre deosebire de fraţii Florian, n-am locuit nicicînd în Bucureşti, poveştile mele legate de stadionul din Ştefan cel Mare sînt rare şi, toate, s-au petrecut după Revoluţie. Nu cred însă să fi pierdut vreun meci jucat de Dinamo la Braşov, cu FC-ul din localitate, la fel cum nu-mi amintesc să fi pierdut vreun meci jucat de "ai mei" în Copoul din Iaşi după '94, anul în care m-am stabilit aici. Am prins cîte un meci în care juca Dinamo şi prin alte localităţi, unde mă aflam mai mult sau mai puţin întîmplător. Dar nici în Braşov, unde mi-am petrecut a doua parte a copilăriei şi adolescenţa, nici în Iaşi n-am reuşit vreo clipă să ţin cu echipa locală. Mi-am dorit foarte mult promovarea lui Poli Iaşi, spre exemplu, doar pentru că ştiam că astfel, măcar o dată pe an, o să am şansa s-o văd pe Dinamo jucînd în Copou.
Una peste alta, mi-e greu să decupez o poveste personală legată de Dinamo, n-aş putea nici măcar s-o romanţez, s-o duc într-o uşoară ficţiune, de dragul cititorilor acestui dialog. Pentru că toate aceste secvenţe sînt spectaculoase doar pentru mine şi doar prin acumulare. În plus, aş avea mai multe de spus, în sensul ăsta, despre trecutul recent decît despre copilăria mea. Spre exemplu, aş putea vorbi despre emoţiile trăite în urmă cu cinci ani, la acel Steaua-Dinamo 2-4 din preajma Paştelui, cînd, aflîndu-mă într-un loc în care nu se prindea la televizor canalul pe care era difuzat meciul, am stat în maşină, ascultîndu-l la radio şi urlînd la fiecare gol. Şi sunîndu-l periodic chiar pe Filip Florian, pe care l-ai amintit, pentru a-l ruga să-mi descrie cîte o fază care a dus la un gol dinamovist, atunci cînd comentatorul oficial nu o făcea mulţumitor. Asta se întîmpla în timp ce oamenii alături de care mă aflam în acel loc petreceau la zece paşi de mine. Dar scena în sine nu e spectaculoasă - ar fi fost (şi a fost pentru unii) doar privită din afară: o mică petrecere, la zece paşi de ea o maşină parcată, iar în interiorul ei, un om agitîndu-se de mama focului, ridicînd din cînd în cînd mîinile, învîrtind pumnul prin strîmtul habitaclu, rîzînd din senin sau ducîndu-şi mîinile la tîmple, speriat. Reacţii normale pentru un suporter, dar accept că destul de stranii în contextul cu pricina.
Sau aş putea vorbi de un alt derby, din urmă cu patru ani, pe care mi l-a transmis în direct din faţa televizorului, prin telefon, soţia mea, Adela. Mă aflam în Turcia, cu o ocazie literară, şi fireşte că nu-l puteam vedea. Am stat de-a lungul întregului meci în camera mea de hotel, cu telefonul mobil la ureche (despre costurile acelei convorbiri pe roaming mă abţin să vorbesc), şi am avut parte de cea mai spectaculoasă (iar azi aş zice chiar frumoasă) transmisiune în direct pe care o poate visa cineva: soţia mea e complet dezinteresată de "fenomen", aşa încît îţi poţi doar închipui efectul pe care, pentru un fan, îl poate avea un dialog de felul următor: "Acum unul în roşu a căzut în careu şi arbitrul a fluierat". Eu, cu inima gata să explodeze, cu pumnii strînşi, cu ochi măriţi: "11 metri?!". Ea, cu tonul cel mai sigur şi mai firesc: "Da". Eu, fericit: "Şi cine-l bate?". Ea, cam nelămurită: "Păi, nimeni". Eu, uluit: "Cum nimeni? Mingea e pusă la punctul cu var?". Ea, contrariată: "Ce punct cu var?". Eu, uşor iritat: "Ăla din careu!". Ea, după o ezitare: "Nu văd nici un punct cu var". Eu, dezarmat: "Bine, bine. Unde-i mingea acum?". Ea, mulţumită de o întrebare concretă: "La un stelist". Eu, speriat: "Dar ai zis că a căzut dinamovistul în careu!". Ea, corectă: "Păi, da, a căzut". Eu, încercînd să fiu raţional: "Şi arbitrul a fluierat?". Ea, din nou corectă: "Da, a fluierat". Eu, cu o altă spaimă iţită dintr-o cumplită bănuială: "Şi ce s-a întîmplat după?". Ea, deja exasperată de insistenţa mea: "Arbitrul i-a arătat un cartonaş galben dinamovistului. Nu ştiu de ce, nu mă întreba. Cînd cade unul în careu, nu e corect să se dea 11 metri?". Şi-apoi, de dragul meu, pentru că m-a auzit în nenumărate rînduri spunînd asta: "Hoţii ăştia de stelişti! Iar fură cu arbitrul!". Pînă la urmă, pentru că e o soţie extrem de răbdătoare, s-a făcut că mă ascultă în timp ce i-am explicat, dezamăgit, dar doct totodată, cum stă treaba cu simularea în fotbal, chiar dacă cel care bănuiam că simulase era unul dintre dinamoviştii mei... Dar nu despre lipsa de interes pentru acest sport a soţiei mele e vorba aici, ci despre poate prea marele meu interes. Cum să transform deci povestea asta într-una plină de sens, cînd privind în urmă mă apucă şi pe mine rîsul? Şi nu din pricina explicabilei nepriceperi a soţiei într-ale fenomenului, ci amintindu-mi de reacţiile mele în timpul acestei transmisiuni: niciodată n-am trăit un derby cu mai mari emoţii decît atunci.
Poveştile mele dinamoviste sînt deci, mai degrabă, unele "de interior", pe care cu greu le-ai putea transforma în scene literare. Şi n-am cum să scap de senzaţia că, relatîndu-le, oricît m-aş strădui să le încadrez într-un context explicabil, raţional, am toate şansele să apar în ochii celor care le ascultă sau le citesc, şi care nu au asemenea pasiuni, ca un caz demn de-un alt tip de "interviuri". Pe cînd eu, de fapt, măcar îndrăznesc să cred despre mine că deţin suficiente date pentru a putea fi numit un om normal. Aşa încît, pe trei sferturi mulţumindu-ţi de întrebare, pe un sfert întrebîndu-mă dacă nu cumva mi-ai întins cu ea o capcană (fie ea şi amicală, dar de suporter al altei echipe) de care sentimentalismul meu alb-roşu nu a ştiut să se ferească, m-aş opri totuşi din descrierea relaţiei mele cu echipa de fotbal Dinamo. Cu permisiunea ta.

(va urma)
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer