Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Inchizitorul


Mark Allen Smith, traducere de Laurenţiu Dulman

19.09.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mark Allen Smith
Inchizitorul
Editura Trei, 2012

Traducere de Laurenţiu Dulman



*****
Fragment

Clientul stătea într-o cameră pătrată cu latura de doi metri şi jumătate, uitându-se printr-un geam reflectorizant dincolo de care nu se vedea decât întunericul uniform şi catifelat. Din difuzoarele de pe pereţi se împrăştia un râs nervos, întrerupt frecvent de o tuse uscată, dar deja nu-l mai auzea, pentru că-şi pusese dopurile antifonice care îi fuseseră lăsate la îndemână.

S-a uitat la ceas. Douăzeci şi trei şi douăzeci de minute. Stătea acolo de trei ore şi deja ajunsese la al doilea scotch. Camera avea un mobilier elegant, iar pereţii erau acoperiţi cu lambriuri vechi, cu un luciu cenuşiu. Un scaun proiectat de Arne Jacobson şi un covor persan foarte vechi. Barul cromat era plin cu tării scumpe, un pinot noir şi un vin de Sancerre într-o frapieră. De tavan atârnau patru lămpi conice din metal nichelat, iar muchiile paharului de scotch le captau lumina şi o răsfrângeau sub forma unor steluţe. Pe raftul de jos al barului, ochiul roşu al unui DVD recorder clipea discret.

Clientul era responsabilul cu securitatea al unei importante companii de produse electronice din Statele Unite. Nu câştiga atât de mult încât să fie familiarizat cu un astfel de lux, însă oamenii pentru care lucra aveau suficienţi bani, iar acum aşteptau ca el să-i sune. Avusese nevoie de o săptămână de cercetări şi discuţii cu oamenii lui de legătură ca să aranjeze o întâlnire într-un restaurant din Mica Italie cu un şef mafiot - îmbrăcat impecabil şi foarte manierat - pe nume Carmine Delanotte, care, cu o sticlă de Bartolo şi două espresso duble pe masă, i-a pus o mulţime de întrebări înainte să-i dea parola de internet şi numele lui Geiger, deşi nu încăpea niciun dubiu că era un nume fictiv. Parola îl dusese la site-ul lui Geiger - DoYouMisterJones.com - şi, folosindu-se de numele lui Delanotte, reuşise să pună lucrurile în mişcare. În seara aceea, cu ceva timp înainte, îşi răpise ţinta - adică pe Matthew Gant, unul dintre angajaţii de la departamentul de cercetare şi dezvoltare al companiei - pe când acesta se afla într-un garaj şi, potrivit instrucţiunilor, îl adusese în clădirea cu etaj, cufundată în linişte, de pe strada Ludlow.

Când, în cele din urmă, clientul se întâlnise cu Geiger - chiar în camera unde se afla acum -, primul lucru pe care îl observase la el era că nu clipea aproape niciodată. Clientul se mândrea că era un tip cu sânge rece, dar Geiger reuşise să-i dea fiori. Vocea catifelată şi monotonă a acestuia şi faptul că stătea perfect nemişcat contribuiseră la acest efect. Avea ochi migdalaţi şi cenuşii, o faţă prelungă şi colţuroasă, şi un trup suplu şi vânos - poate pentru că făcea jogging sau arte marţiale. Şi stătea un pic înclinat, ca şi când scheletul lui s-ar fi adaptat la gravitaţie într-un fel aparte.

Era un tip cu adevărat ciudat - dar la ce te puteai aştepta de la cineva care lucra în domeniul lui Geiger? Clientului îi ajunseseră la urechi tot felul de poveşti: că Geiger era bolnav cu capul şi că făcuse puşcărie; că era un nemernic de la Agenţia Naţională de Securitate; că era un pervers care moştenise o avere considerabilă şi că nu lucra în branşa asta pentru bani, ci pentru senzaţii tari. Singurul fir care unea toate aceste zvonuri era că Geiger n-avea egal. Când dăduse mâna cu el, clientul îi spusese:
- Se zice că sunteţi cel mai bun, şi sperăm să fie adevărat. Specificaţiile tehnice pe care credem că le-a furat Matthew valorează câteva milioane.

Geiger îl privise cu o mină inexpresivă.
- Domeniul meu nu sunt speranţele, îi spusese el, apoi ieşise din cameră.

În prima oră, camera de dincolo de geamul reflectorizant rămăsese cufundată în întuneric. Singurele zgomote erau izbucnirile pline de bravură şi indignare ale lui Matthew. Apoi, din difuzoarele de pe pereţi s-a auzit vocea şoptită a lui Geiger, asemenea chemării unui strigoi.
- Taci, Matthew. Nu mai ai voie să deschizi gura.

Clientul nu mai auzise niciodată o şoaptă atât de autoritară. Apoi s-au aprins luminile şi, dincolo de geamul reflectorizant, clientul l-a văzut pe Geiger sprijinit de un perete în camera aceea austeră, îmbrăcat cu un pulover negru şi nişte pantaloni cu dungă - tot negri -, care îi erau un pic mari. Podeaua camerei era acoperită cu linoleum, iar zecile de becuri de şapte-opt centimetri încastrate în pereţi şi tavan făceau ca totul să strălucească. Pe pereţii dinspre nord şi sud, montate la vreo treizeci de centimetri sub tavan, erau mai multe camere video. După o vreme, strălucirea aceea intensă a început să joace feste privirii clientului, unghiurile camerei dispărând încetul cu încetul, până când Geiger a ajuns să pară suspendat în aer, asemenea unei zibeline îngheţate în mijlocul unui decor de alabastru scăldat în lumină.

Matthew stătea în mijlocul camerei, pe un scaun de frizerie vechi - piele roşie, crom lucios şi porţelan -, iar în jurul taliei, pieptului, gleznelor şi încheieturilor mâinilor avea centuri întreţesute cu fire metalice care, la fiecare mişcare, împrăştiau steluţe orbitoare. Faţa îi era palidă, iar pe obraji avea pete roşii. Era desculţ şi la bustul gol.

Timp de jumătate de oră, Geiger s-a uitat în tăcere la Matthew, iar la fiecare zece minute dădea o tură camerei. Şchiopăta uşor, dar reuşise să încorporeze cumva acest mic defect în mecanica trupului său, astfel încât nu părea o infirmitate, ci un lucru natural. Ochii îngrijoraţi ai lui Matthew îl urmăreau la fiecare tură pe care o făcea.

Geiger a împins scaunul de frizer, făcându-l să se învârtă. Apoi a ieşit din cameră, iar după ce luminile s-au stins din nou - atât în camera clientului, cât şi în cea a lui Matthew -, au început să se audă nişte înregistrări scurte, fiecare de doar câteva minute: hărmălaia unei intersecţii blocate, cu claxoane asurzitoare şi scârţâit de roţi, după aceea o femeie fredonând fals o melodie, zdrăngănitul unei chitare dezacordate, un telefon care suna, apoi se oprea şi iarăşi începea să sune şi, în cele din urmă, râsul nervos întrerupt de accesele de tuse. La început, Matthew strigase: "Ce dracu' mai e şi asta?", dar apoi nu mai spusese nimic. Pe la jumătatea succesiunii de înregistrări, clientul îşi pusese dopurile în urechi.

Acum, luminile s-au aprins din nou, iar Geiger a revenit în cameră şi s-a postat alături de Matthew, care îl privea cu o furie făţişă. Clientul şi-a scos dopurile antifonice.
- Matthew, a zis Geiger, închide ochii.

Matthew s-a încruntat, dar a făcut ce i s-a cerut.
- Iar acum, imaginează-ţi că ai căzut într-o fântână goală.

În jurul tău e întuneric. Nu vezi nimic. Nu auzi decât şuieratul propriei tale respiraţii. Simţi dureri în tot trupul. Poate că ţi-ai rupt o gleznă sau o încheietură.

Geiger a tăcut preţ de câteva secunde, ca şi când ar fi vrut să se asigure că Matthew chiar se aude respirând în bezna închisorii lui.
- Din pricina durerii, începi să vezi tot felul de luminiţe în spatele pleoapelor, a continuat el. Simţi gust de sânge. Pereţii sunt reci şi umezi. Şi netezi. Nicio crăpătură sau scobitură de care să te agăţi. Îţi imaginezi cum ar fi să te afli pe fundul acelei fântâni?

Clientul a simţit un fior rece pe ceafă - el, unul, deja şi-l închipuia acolo pe Matthew.
- Încerci să rămâi calm. Începi să strigi după ajutor. "Sigur o să mă audă cineva", îţi spui în sinea ta. Dar, după o vreme, îţi dai seama că probabil o să mori acolo. Şi, în clipa în care conştientizezi lucrul ăsta, ceva din tine începe să moară. Nu ceva din trupul tău, ci chiar sufletul tău. Înţelegi ce spun, Matthew?
- Ţi-am zis de nu ştiu câte ori: habar n-am ce vrei de la mine!
- Matthew, ţi-am explicat că n-ai voie să vorbeşti. N-ai voie decât să încuviinţezi sau să negi dând din cap. Îţi aminteşti că ţi-am zis asta?

Matthew a încuviinţat din cap, uitându-se în ochii lui ficşi, iar Geiger s-a dus în spatele scaunului de frizerie şi a luat un microfon fără fir şi o pereche de căşti, pe care i le-a potrivit pe urechi.
- Sennheiser 650, a zis el. Îmi plac mai mult decât cele marca AKG, pentru că-ţi oferă o experienţă auditivă mai complexă. Închide ochii, Matthew.

Matthew a scos un oftat hârâit şi s-a conformat, globii oculari mişcându-i-se repede sub pleoape. Geiger a dus microfonul la gură şi a început să se plimbe prin cameră, vorbind pe un ton blând, care i-a amintit clientului de unul dintre acei guru ai dezvoltării personale care apăreau la televiziunea publică - atâta doar că audienţa lui era alcătuită dintr-o singură persoană.
- Mă auzi limpede? l-a întrebat Geiger.

Matthew a încuviinţat din cap.
- Bine. Iar acum, înapoi în fântână, Matthew. Eşti acolo?

Matthew a înghiţit în sec - mărul lui Adam i s-a mişcat vizibil în sus şi-n jos -, apoi a încuviinţat iarăşi din cap.
- Bine, a zis Geiger, iar cuvântul acesta i-a sunat clientului ca o rugăciunea blândă. E important să crezi că te afli în fântână, Matthew, pentru că nu e vorba de un joc mental. Eşti pe fundul fântânii, iar eu sunt singurul tău mijloc de-a ieşi de acolo. Eu sunt funia care îţi poate fi aruncată de la gura fântânii şi mâinile care te pot scoate afară.

A pus mâna uşor pe umărul lui, iar Matthew s-a crispat.
- Şi singurul lucru care poate face ca funia să coboare este adevărul.

Clientul s-a apropiat de geamul reflectorizant.
- Adevărul e un lucru frumos. Singura creaţie perfectă a omului. Iar eu recunosc adevărul atunci când îl aud. Nu pentru c-aş fi foarte perspicace sau intuitiv, ci pentru că am auzit atât de multe minciuni, încât îmi dau seama foarte uşor atunci când adevărul iese la iveală.

Geiger şi-a apropiat faţa de a lui Matthew, iar clientul a văzut maxilarul angajatului crispându-se de spaimă.
- Toscanini spunea că era în stare să-şi dea seama dacă una dintre viorile orchestrei era dezacordată. Nu avea o ureche muzicală perfectă, dar ascultase atâtea milioane de note, încât recunoştea imediat ce era veritabil şi ce nu.

Geiger a inspirat adânc, apoi a adăugat:
- Aşa că să nu mă minţi, Matthew.

Nările angajatului s-au umflat ca ale unui mânz care simte miros de fum. Geiger s-a apropiat şi mai mult de el, până când doar microfonul le mai despărţea buzele.
- Ai auzit ce-am spus? Să nu mă minţi!

Asaltul acustic prin intermediul căştilor l-a făcut pe Matthew să dea capul pe spate cu atâta putere, încât clientul a crezut că o să-şi rupă gâtul. Angajatul a deschis ochii şi a rotunjit buzele, transformându-şi gura într-o mică peşteră din care a ieşit un urlet de vreo cinci secunde, încheiat cu o inspiraţie ca un geamăt.

Geiger a întors capul într-o parte, iar clientul i-a auzit trosnetul vertebrelor cervicale. Apoi Geiger a întors capul în cealaltă parte. Încă un trosnet. Clientul a încercat să-i descifreze expresia, dar n-a reuşit să distingă nicio emoţie.
- Matthew, a zis Geiger. Vreau să stai cu ochii închişi, să nu mai gemi şi să fii atent. Dă din cap dacă eşti în stare să faci asta.

Lui Matthew i s-a frânt geamătul în gât. A ridicat capul şi l-a lăsat să cadă în piept, precum o marionetă, apoi a închis ochii.
- Ei bine, să ştii că există numeroase moduri în care poţi provoca durere cuiva - durere fizică, psihică şi emoţională. Aceste trei categorii au multe subcategorii. Una dintre durerile fizice este cea auditivă...

Spunând asta, Geiger a izbit microfonul cu degetele, iar Matthew a dat iarăşi capul pe spate, deschizând ochii.
- Ochii închişi!

Matthew a scos încă un urlet, iar Geiger a pus cu grijă câte un deget pe fiecare dintre pleoapele tremurătoare ale angajatului şi i le-a închis la loc, apoi l-a împuns cu degetul mare în piept, la vreo cinci centimetri în stânga sternului.
- Apoi durerea provocată prin apăsare...

Geiger şi-a încordat degetul şi, aproape fără să pară că face vreun efort, l-a înfipt în pieptul lui Matthew, care a scos un ţipăt hârâit, strâmbându-se şi dezvelindu-şi dinţii. Clientului i s-a părut ceva foarte surprinzător, aşa că şi-a dat un ghiont în coaste, ca să vadă cum este.
- Apoi forţa brută...

Geiger a ridicat braţul, cu cotul îndoit la nouăzeci de grade, după care antebraţul i s-a rotit ca o pârghie acţionată de un arc şi s-a izbit de pieptul lui Matthew, lăsându-l fără aer şi cu gura căscată, disperat să tragă aer în plămâni.
- Şi spintecarea, tăierea cărnii...

Geiger a făcut o pauză, apoi a adăugat:
- Dar e o chestie prea medievală pentru mine. Şi totuşi...

A dus mâna în spatele urechii, unde ţinea un obiect argintiu şi strălucitor, de vreo zece centimetri, extraordinar de subţire.
- Deschide ochii!

Pleoapele lui Matthew s-au ridicat, dând la iveală nişte ochi căprui şi injectaţi.
- Ştii ce-i asta?

Matthew s-a uitat chiorâş spre obiectul dintre degetul mare şi arătătorul lui Geiger, apoi a clătinat din cap. Dar clientul s-a trezit încuviinţând din cap. Odată, făcuse o hernie de disc şi încercase toate remediile ca să scape de dureri. De aceea ştia ce era acel obiect.
- E un ac de acupunctură. Principala sa funcţie este să blocheze impulsurile dureroase să circule de-a lungul traseelor nervoase. Dar poate să şi provoace durere, a adăugat el, iar acul i-a strălucit între degete precum sabia minusculă a unui erou de jucărie. În meseria mea, există nişte contradicţii tare ciudate, pe care n-ai cum să nu le observi.

Geiger a rostit această ultimă remarcă pe un ton în care nu se distingea nicio undă de umor sau de ameninţare, iar clientul a simţit că i se ridică părul pe ceafă. Mâna liberă a lui Geiger l-a înhăţat pe Matthew de păr. Angajatului i-a scăpat un geamăt scurt - nu era un răspuns la durere, ci un icnet care vădea că înţelesese ce avea să se întâmple -, iar Geiger i-a înfipt acul cu multă îndemânare între vertebrele cervicale. Matthew nici măcar n-a tresărit, iar privirea lui a rămas aţintită asupra chipului neîndurător al lui Geiger.
- Adevărul e că omul este o făptură extraordinar de vulnerabilă. Acul ăsta e mai uşor decât o pană de vrabie, Matthew. O lacrimă de copil atârnată la unul dintre capetele lui l-ar îndoi.

Geiger a răsucit acul uşor, declanşând o suită de ţipete foarte ascuţite, iar după câteva clipe l-a scos, iar urletele au încetat. Lacrimile şiroiau pe obrajii lui Matthew, care acum respira foarte repede.
- Pe urmă poţi să răsuceşti încheieturile, să aplici pe piele un obiect foarte încins sau unul foarte rece, să torni pe gât lichide cu forţa. Adevărul, Matthew, e că aş putea să-mi fac de lucru cu tine câteva zile, fără să aplic de două ori acelaşi procedeu.

Geiger i-a luat căştile de pe urechi, apoi le-a pus pe podea, împreună cu microfonul.
- Cât priveşte durerea psihică, cred că, dată fiind sensibilitatea ta la stimulii fizici, n-are niciun rost s-o explorăm. Iar în ceea ce priveşte durerea emoţională... Ei bine, potrivit dosarului tău, eşti burlac şi nu ai iubită, eşti copil unic, iar părinţii tăi nu mai sunt în viaţă, aşa că n-aş obţine mare lucru dacă aş recurge la acest tip de durere. N-o să-ţi vină să crezi, Matthew, dar eşti un tip extrem de norocos.

Clientul voia ca Geiger să-l chinuiască în continuare pe Matthew, astfel încât să smulgă de la el o mărturisire şi să pună capăt acelei poveşti. Apoi clientul ar fi putut să dea nişte telefoane şi să plece acasă. Dar, în clipa când făcuse cunoştinţă cu Geiger, simţise că nu avea să fie atât de simplu.
- N-am să te întreb acum, Matthew, pentru că-mi dau seama că nu eşti pregătit să spui adevărul şi nu vreau să te determin să minţi.
- Întreabă-mă ce naiba vrei. Nu pot... Nu pot să-ţi spun lucruri pe care n-am de unde dracu' să le ştiu.
- E adevărat, a zis Geiger. Irelevant, dar adevărat.

Clientului i-a trecut prin minte un gând care i-a strâns stomacul. Oare Matthew chiar spunea adevărul? Nu cumva altcineva furase specificaţiile tehnice? Toate indiciile dădeau de înţeles că el era vinovatul, şi totuşi...
- Fântâna, Matthew, a continuat Geiger. Eşti pe fundul fântânii, aşa că închide ochii.

Apoi a ridicat mâinile, dând ritmic din degete, ceea l-a făcut pe client să se întrebe dacă nu cumva succesiunea mişcărilor lui avea un sens ascuns - părea că Geiger repeta o piesă pentru pian.
- Bine. Ai stat acolo destul de mult, iar mintea are de suferit atunci când trupul nu se poate mişca o perioadă mai îndelungată. Întunericul şi claustrofobia afectează felul în care vezi lucrurile, percepţia timpului şi percepţia de sine. Creează un mediu în care frontierele emoţionale se estompează. Durerea trece pe planul doi şi face loc fricii. Speranţa dispare treptat, iar disperarea se cuibăreşte în suflet. Iar în momentul acela, începi să vezi cine eşti cu adevărat - cât de puternic eşti de fapt şi care îţi sunt limitele.

Geiger s-a aşezat pe vine în faţa lui Matthew.
- Şi atunci te schimbi, Matthew. Totul în tine se reorganizează, până la nivel molecular. E cea mai intensă revelaţie.

Geiger a închis ochii, apoi şi i-a masat cu degetele - mişcările lui erau ritmice şi precise.
- Acum, o să luăm o scurtă pauză. Tu rămâi în fântână, a zis el, scoţând o bucată de mătase neagră cu care l-a legat la ochi pe angajat. Şi încă ceva, Matthew. Mi-am dat seama că, după ce simţi anumite tipuri de durere, anticiparea unor dureri viitoare este aproape la fel de intensă ca senzaţia însăşi. Cred că, după o vreme, ai să-mi dai dreptate. Geiger a ieşit din cameră, iar luminile s-au stins din nou. După câteva secunde, uşa camerei în care se afla clientul s-a deschis şi a intrat Geiger. Fără să se uite la client, acesta s-a apropiat de bar, şi-a umplut un pahar cu apă şi l-a dus la gură.
- Sunt puţin îngrijorat, a zis clientul. Oare am pus mâna pe cine trebuie?

Geiger a încuviinţat din cap.
- Sunteţi sigur?

Geiger a dat iarăşi din cap.
- De unde ştiţi?
- I-am explicat lucrul ăsta lui Matthew, a zis Geiger, punând jos paharul gol. Aţi ascultat ce i-am zis, nu?
- Da, i-aţi dat exemplul lui Toscanini. Dar de ce n-a mărturisit încă?
- Încă n-a ajuns în punctul în care o să cedeze. Dar nu mai are mult.
- Punctul în care o să cedeze?

Geiger iarăşi a aprobat din cap, dar avea aerul că nu voia să fie nevoit să repete acest gest:
- Matthew încă este mai îngrozit de ce s-ar putea întâmpla în caz că mărturiseşte decât de ce o să se întâmple dacă n-o face. Deocamdată, din punctul lui de vedere, tortura e preferabilă posibilităţii de-a muri. Dar asta o să se schimbe.

Clientul s-a întrebat cum arăta Geiger atunci când zâmbea - dacă zâmbea vreodată.
- N-o să punem să fie omorât, a spus clientul. Nu vrem decât să ştim cui a vândut informaţiile.

Geiger l-a fixat cu privirea:
- Dar nu ştie lucrul ăsta.

Apoi l-a lăsat singur. Clientul a oftat şi s-a uitat iarăşi spre bezna din spatele geamului reflectorizant. Difuzoarele îi aduceau vocea blândă a lui Geiger pe aripi tremurătoare de înger.
- Matthew, eşti în fântână? Poţi să-mi răspunzi cu glas tare.

Vocea angajatului suna precum şmirghelul frecat pe o bucată aspră de lemn:
- Da, sunt în fântână.
- Bine.

Apoi Matthew a început să ţipe. Urletele erau atât de puternice, încât se auzeau distorsionat în difuzoare. Îngerii s-au împrăştiat, iar clientul a întins mâna după dopurile antifonice.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer