Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Dans de unul singur


Frank Schaeffer, traducere de Marian Rădulescu

19.09.2012
Editura Reîntregirea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Frank Schaeffer
Dans de unul singur
Editura Reîntregirea, 2006

Traducere din engleză de Marian Rădulescu


Citiţi introducerea la această carte.

*****

Capitolul 1: Problema

Nouă, celor crescuţi ca protestanţi după Evanghelie, ni s-a spus că, spre deosebire de creştinii ortodocşi sau de romano-catolici, noi, protestanţii Îl slăvim pe Dumnezeu în Duh şi Adevăr. De aceea ni se mai spunea că nu avem nevoie de Liturghie sau de "ritualuri golite de sens" ca să-L preamărim pe Dumnezeu.

Ni s-a spus că nu trebuie să studiem istoria Bisericii, pentru că istoriile noastre de mântuire personală erau singurele care contează, că nu avem nevoie de Sfânta Tradiţie pentru că noi avem o "relaţie personală" cu Iisus. Dacă credem că suntem oameni duhovniceşti, atunci - ni se spunea - suntem într-adevăr. Ceea ce făceam sau felul în care ne rugam nu avea nici o legătură cu mântuirea noastră, despre care credeam că se petrece o dată pentru totdeauna, aproape miraculos, printr-un fel de predestinare, nu printr-o aventură de o viaţă. Noi credeam în Biblie, dar nu şi în Biserică. Nu aveam voie să ne spovedim preotului, să luăm Sfânta Împărtăşanie şi desigur că ni se părea inutil să aprindem o lumânare, să cinstim o icoană, ori să spunem o rugăciune scrisă. [1] Ni s-a spus că suntem liberi de astfel de "superstiţii neo-păgâne". Ceea ce alţi creştini practicau de sute de ani sau ceea ce credeau ei şi cum au ajuns să creadă ceea ce credeau nu era treaba noastră. Nu aveam nevoie de alte interpretări ale Scripturii, ale noastre erau de ajuns.

Nici un mitropolit, nici o faţă bisericească nu avea nici un fel de autoritate asupra noastră în ceea ce priveşte adevăratele înţelesuri din Scriptură. La nici un Părinte al Bisericii sau din vreun sinod bisericesc - ni se mai spunea - nu puteam găsi înţelepciunea pe care ne puteam baza. În creştinismul nostru - la fel ca restul vieţii în societatea noastră liberă şi pluralistă - totul era o chestiune de alegere personală, de "călăuzire" individuală.

Creştinismul nostru era practic tot ce voiam noi să fie, deşi niciodată nu am recunoscut asta. Ne plăcea să spunem că ceea ce credem este biblic. Dar adesea descopeream că Biblia spunea tot ce voiam noi să spună. Căutam să respingem ideea din vechime potrivit căreia Sfântul Duh ghida Biserica. Şi totuşi nu am întârziat să susţinem că Duhul ne "călăuzea" în deciziile personale, pentru a dovedi că aveam dreptate în disputele teologice şi că făceam "voia Domnului" în chestiuni de ordin personal. Dacă nu ne convenea ceva la biserica pe care o frecventam sau la pastorul ei, alergam în altă parte, la alte biserici de alte denominaţii, până găseam una pe gustul nostru.

Ironia făcea că, în pretenţiile noastre de eliberare de tradiţie şi de autoritatea Bisericii, ne-am împotmolit în stilurile noastre "libere" de închinare. Diferenţele dintre bisericile noastre erau adesea neglijabile. Întotdeauna ne rugam în acelaşi fel monoton, indiferent dacă ne citeam sau nu rugăciunile ("Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, Te rugăm asta şi asta...") dacă eram din biserica reformată presbiteriană, eram împotmoliţi inevitabil în tradiţia calvinistă - o biserică goală cu patru pereţi albi şi o slujbă ce nu se mai termina, iar modul de închinare consta în sentimentul pe care îl aveai dacă predica a fost bună sau nu. Dacă eram baptişti din sud, atunci botezam, desigur, numai adulţi. Dacă se întâmplă să fim într-o denominaţie aşa-zis harismatică, vacarmul din timpul rugăciunii, "vorbitul în limbi", "profeţiile", "semnele", "minunile" şi toate celelalte erau nici mai mult nici mai puţin decât un haos organizat care, chiar în felul său extrovertit, era la fel de plictisitor şi de monoton. De fapt nu era vorba despre opoziţia dintre libertatea protestantă şi Sfânta Tradiţie, ci mai degrabă era o chestiune de alegere a tradiţiei, ritualului sau liturghiei pe care să le urmezi. [2]

Fiecare "tradiţie" protestantă se lua pe sine foarte în serios. Cu toate acestea, în societatea noastră pluralistă se întâmpla foarte rar ca cineva (sau un grup anume) să pretindă că "tradiţiile" lor relativ noi sunt mai bune ori mai adevărate decât altele, într-un sens absolut. Astfel că am început să credem în pluralism, ca valoare absolută, mai mult decât în ideea unei tradiţii religioase unice. [3] Să afirmi că o anumită biserică e mai bună sau că rugăciunea în ea este mai adevărată, te califica automat drept un tip cu ifose, un ne-american. Într-o astfel de atmosferă de toleranţă dogmatică, idei despre transcendenţă, perenitatea şi suveranitatea adevărului au devenit imposibil de apărat. Şi asta se adeverea în special când era vorba de morală şi rugăciune. Într-un mediu invadat de protestantism multidenominaţional este din ce în ce mai greu pentru americani să-şi definească orice idee sau învăţătură confesională ca fiind adevărată în raport cu alte idei. Cu excepţia unor expresii referitoare la câteva idei, corecte din perspectivă politică, despre rasism şi intoleranţă, "Eu am dreptate, tu greşeşti" a devenit cu timpul o propoziţie aproape de nerostit în discursul moral american, ca să nu mai vorbim de cel religios. După ce verva autoritară a puritanismului din secolele trecute s-a mai domolit, ideea potrivit căreia "Acesta-i punctul meu de vedere, dar şi al tău e la fel de bun în felul său" reprezintă sentimentele majorităţii americanilor. La urma urmelor, toţi americanii au fost creaţi egali, nu-i aşa? Nu sunt toate ideile la fel de valabile? Nu e oare libertatea individuală de expresie cel mai mare dar al omului? Cum atunci să mai îndrăznească cineva - o sectă, un grup, o denominaţie religioasă - să pretindă că deţine calea corectă a rugăciunii, doctrinei sau moralei în defavoarea altora? Să fie geniul Americii acela că toate grupurile (sociale, religioase, politice etc.) pot prospera în mod egal în cultura noastră democratică? Se pare că individualismul american funcţionează doar atâta vreme cât toate ideile despre adevăr sunt privite ca fundamental relative. [4]

A fost doar un pas de la ideea că toate denominaţiile religioase şi chiar toate religiile trebuie respectate în mod egal, până la credinţa că toate religiile sunt la fel de adevărate. În cele din urmă logica de neclintit a pluralismului denominaţional a dus la o singură concluzie posibilă: de vreme ce toate ideile religioase sunt la fel de adevărate, chiar şi când se contrazic între ele, ele sunt cu siguranţă irelevante pentru viaţa publică şi nu servesc decât ca mijloace terapeutice individuale.

Până în zorii secolului XX singura idee absolută care a supravieţuit efectiv în arena publică a fost aceea a politicii secularizate. Numai într-un sistem politic bazat pe solide structuri judiciare ce au protejat dreptul la prosperitate materială au putut americanii să împărtăşească aceeaşi viziune asupra vieţii. [5] Ceea ce era înţeles drept constituţional era privit ca fiind mult mai relevant pentru viaţa publică decât ceea ce cândva se crezuse a fi corect sau greşit din punct de vedere moral. Religia a început să fie privită ca o simplă opinie subiectivă, ca o "credinţă personală". În anii '70, când protestanţii după Evanghelie s-au simţit ameninţaţi de valul crescător al haosului moral, al anarhiei chiar, în cultura desacralizată a Americii era puţin loc pentru noţiuni ca bine şi rău moral în sens absolut, la care se putea face apel. Tot ceea ce puteau face protestanţii era să folosească versete izolate din Biblie sau argumente de ordin laic, rezultate ale diverselor studii ştiinţifice, pentru a-şi susţine chemarea de "întoarcere la valorile creştine". Îşi pierduseră deja puterea de a se lupta pentru un adevăr veşnic dincolo de păreri subiective de tipul "mie Biblia îmi spune asta şi asta" sau de tipicele argumente politice care începeau cu "Studiile arată că..."

După abandonarea Sfintei Tradiţii, a conceptului de Lege Naturală regăsit în autoritatea şi înţelepciunea morală transmise de-a lungul veacurilor de Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi acceptarea ideii că e normal ca Biserica să fie împărţită în 23.000 de denominaţii adverse şi adesea contradictorii, [6] ce chemare mai poate veni acum din partea creştinilor protestanţi pentru o înţelegere istorică a moralităţii, a adevărului ne-negociabil? Cum să mai vorbeşti despre un principiu fondator când trecutul istoric a fost abandonat în favoarea "progresului" auto-generat?

Spre sfârşitul secolului XX comunitatea protestantă a devenit total neputincioasă în a provoca şi combate cât de cât cultura seculară ce o ameninţa. Protestanţii îşi pot da mâna sau se pot organiza politic aşa cum face oricare grupare social-politică, dar cu toate astea ei şi-au pierdut, lamentabil, reperele morale. Acceptând ca stare de fapt normală o varietate de denominaţii adverse, Protestantismul a contribuit din plin la pluralismul cultural de azi, pierzându-şi forţa de a chema spre o întoarcere la valori morale absolute. Ca grup religios, Protestanţii nu au putut să cadă de acord asupra semnificaţiei sacramentelor şi a istoriei lor religioase. Principiul de căpătâi al Protestantismului a fost acela prin care s-a înfăptuit ruperea de istoria sacramentală. Cum atunci ar mai putea protestanţii să impună condiţii ori măcar să facă sugestii culturii seculare din jur în numele unui adevăr etern, neschimbat, sacramental?

Probabil că primii reformatori protestanţi nu au prevăzut pericolul mortal pe care l-au declanşat, pericol care avea să afecteze tocmai pilonii culturii lor. Şi totuşi, chiar pe timpul lui Luther şi Calvin, denominaţiile protestante aflate în plină proliferare au simţit nevoia de a-şi făuri o tradiţie istorică legitimă. Această nevoie a apărut deoarece protestanţii au început să se contrazică (si să se ucidă) între ei asupra diferitelor interpretări ale Scripturii. Neavând o singură Sfântă Tradiţie la care să se raporteze, denominaţiile Protestante au recurs la interpretările subiective şi personale ale Scripturii. Ceea ce a devenit tot mai evident era că adesea aceste interpretări se contraziceau între ele. [7] Curând, protestanţii s-au robit certurilor neîntrerupte şi aşa au rămas până azi. Există totuşi o diferenţă: nimeni din lumea seculară nu mai vrea să-i asculte. [8]

Pluralismul avea să vatăme pe mulţi oameni religioşi. Pentru cei educaţi, doar politica este sacrosanctă. [9] Religia este acum privită ca un fel de Cenuşăreasă a politicii. Cultura a depăşit protestantismul. Izolaţi cu "Bibliile" lor şi cu interpretările lor subiective ale Scripturilor, fără nici un fundament moral trainic în care să îşi legitimeze ideile şi pretenţiile, protestanţii şi-au pregătit astfel demisia, tăgăduind ideea unui transcendent şi a sacramentelor absolute. Denominaţiile protestante şi-au pierdut relevanţa în cultura căreia s-au substituit.

Note:
[1] "Cuvântul liturghie...din nefericire a fost abandonat din uz în Protestantism..." -Thomas Howard, A fi evanghelic nu e de ajuns (Nashville, 1984), pp. 91-104.
[2] Această lipsă de consecvenţă nu este o chestiune cu totul nouă în Protestantism. Aşa cum scrie Jaroslav Pelikan, "Protestanţii, în vreme ce pregăteau atacurile reformatorilor la adresa doctrinei scolastice a pocăinţei, au fost siliţi să recunoască faptul că repetiţia formulelor de spovedanie înlocuite de reformatori avea să ducă spre un nou externalism." - Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, vol. 5: Doctrina creştină şi cultura modernă (Chicago, 1989), p. 52.
[3] "...fragmentarea produsă de Protestantism a fost de o importanţă crucială...deoarece o cultură religioasă monolitică ar fi opus o rezistenţă mult mai mare secularizării." - Steve Bruce, Casa destrămată: Protestantism, Schismă şi secularizare (Londra, 1990), p.27.
[4] "...în esenţă Protestantismul reformat poate fi descris din punct de vedere sociologic drept individualist..." ibid. p.229.
[5] "Urmarea inevitabilă deşi nedorită a dezvoltării pluralismului religios a fost consolidarea statului secular." Ibid.
[6] Conform statisticilor furnizate de O.N.U. cu privire la denominaţiile protestante în lume. Recensământul mondial al activităţilor religioase (Centrul de informare al O.N.U., New York, 1989).
[7] "Avea să devină evident [în timpul Reformei] că diferitele interpretări biblice se vor contrazice între ele...Pentru romano-catolici şi ortodocşi, aceasta [confuzia protestantă] dovedea o dată mai mult că era nevoie de o Biserică infailibilă." - Jaroslav Pelikan, Doctrina creştină şi cultura modernă, pp. 73-74.
[8] "În ciclurile de creştere religioasă şi declin din ultimele două secole, fiecare val a adunat tot mai puţini aderenţi sau a produs un impact mai slab sau amândouă." - Steve Bruce, Casa destrămată... , p.223.
[9] "În aceeaşi manieră, noţiunea perversă de detronare a religiei a dus la întronarea statului ca biserică." - Richard John Neuhaus, Piaţa publică (Grand Rapids, 1984), p.86.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Răni deschise 5 (II), Solomon Marcus (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer