Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Introducere la Dans de unul singur


Frank Schaeffer, traducere de Marian Rădulescu

19.09.2012
Editura Reîntregirea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Frank Schaeffer
Dans de unul singur
Editura Reîntregirea, 2006

Traducere din engleză de Marian Rădulescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Despre autor
 
L-am descoperit pe Franky Schaeffer - regizor, scenarist şi scriitor de tradiţie protestantă - în Sham Pearls for Real Swine, ultima sa carte scrisă cu puţin înainte de convertirea sa la Ortodoxie (la începutul anilor '90). Liberalismul şi degringolada galopantă din bisericile protestante îl provoacă pe autor să se angajeze într-o aventură spirituală de căutare a "Bisericii adevărate", "sacramentale", "stâlp şi temelie a Adevărului". Ea, spune Schaeffer, nu trebuie să fie "relevantă", ci veşnică, pentru că doar ea poate oferi "trupul şi sângele Mântuitorului".

Mediul artistic în acre s-a format Franky Schaeffer l-a făcut sensibil faţă de menirea artei. Arta, spune el, "distruge, zideşte şi redefineşte", "incomodează" şi - când este de calitate - "spune adevărul" şi "este interesată de orice". La fel ca Biblia, "nu este definită de o perioadă istorică anume" şi explorează "imoralitatea şi imortalitatea". Asemenea lui Hristos, arta "vine către păcătoşi, într-o lume imperfectă" şi doar "cei care se consideră perfecţi nu iubesc arta". Arta este "materială şi totuşi veşnică", "oglinda lumii", "puntea dintre trup şi suflet". Dimensiunea creştină din arta americană a zilelor noastre este, pentru Schaeffer, o "întoarcere la sentimentalismul ce confundă virtutea cu gingăşia". În lumea artelor însă nu ar trebui să fie nicio deosebire între subiectele "laice" şi cele "religioase" pentru că "realitatea, ca şi Dumnezeu, este una". Creştinii, spune el, ajung acum la artă doar "în lumea mare" din afara "ghetoului creştin". Ideea de a produce "artă creştină" (muzică, literatură, teatru, film) - aşa cum o înţeleg fundamentaliştii şi evanghelicii de azi ("ucigaşii artelor") - este deci o aberaţie.

Slujirea liturgică în biserici, crede Schaeffer, nu ar trebui înlocuită cu trupe amatoare de mimi, ghitarişti sau de dans modern. Biserica este "păzitoarea sufletelor noastre şi a anumitor adevăruri ce nu pot fi negociate". Ea trebuie doar să propovăduiască Evanghelia prin cuvânt şi faptă. Creştinul căutător de adevăr din ziua de azi nu trebuie considerat o "ciudăţenie mistică". El e un om în carne şi oase care mai bine înjură când, neatent, se loveşte la degetele de la picioare, decât să spună din vârful buzelor "Doamne ajută!".

Evanghelismul şi fundamentalismul pietist, catolic sau (neo)protestant, au compromis - afirmă Schaeffer - creştinismul. Nu e de mirare că lumea îl consideră acum absurd: aşa şi este. La capătul quest-ului său întru Adevăr, Schaeffer a îmbrăţişat Ortodoxia pentru paradoxul şi tainele ei. Volumul imediat următor, Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions, este continuarea odiseii în mediul ortodox american. (Marian Rădulescu)

****
Introducere

În America oamenii se consideră credincioşi, dar în acelaşi timp se comportă precum ateii. Judecaţi chiar şi după tradiţionalele reguli de purtare creştină, cu greu s-ar putea spune că americanii sunt un popor creştin.

În comparaţie cu alte culturi, noi, americanii suntem poporul cel mai materialist, mai desacralizat din câte există. Însă potrivit părerii noastre despre noi înşine, am fi un popor "religios" şi chiar "bun"... Cine încearcă să ne judece îşi poate forma părerea fie după ce spun americanii despre ei înşişi, fie după ce în realitate fac. Ei spun că-şi iubesc familiile, dar jumătate din căsnicii sfârşesc în divorţ. Spun că-şi iubesc copiii, dar aproape o treime din copii sunt avortaţi (1,6 milioane pe an), iar alte milioane de nou-născuţi sunt abandonaţi unui sistem de învăţământ falimentar, sau lăsaţi pe mâna tribunalelor, asistenţilor sociali şi orfelinatelor.

Din perspectiva adevărului istoric al creştinismului, problemele morale care ne înconjoară nu sunt atât rezultatul lipsei de religie în societatea noastră, cât consecinţele credinţei exagerate în false religii. Trăim într-o lume care se consideră profund religioasă. Cu toate acestea, trăirea religioasă, credinţa în învăţătura istorică a Bisericii (creştinismul ortodox) sunt desuete în America. Sunt desuete atât în cercurile secularizate ale lumii educate (cum au fost denumiţi intelectualii, personalităţile mass-media, profesorii şi educatorii, judecătorii şi personalităţile din lumea afacerilor care împreună formează standardele intelectuale politice şi sociale din societate) şi nu mai puţin în fiecare din comunităţile protestante, care de care mai arogante. Cele dintâi au abandonat creştinismul istoric împreună cu toate ideile metafizice şi transcendente, pe care le-au înlocuit cu un ideal secular după care şansa oarbă şi natură, nu Dumnezeu, îl fac pe om... Celelalte mai păstrează un fel de credinţă, dar este o credinţă extrem de subiectivă, prezentă în toate confesiunile de Protestanţi "născuţi din nou". Personal cred că o astfel de "credinţă" este mai mult o formă de psihoterapie decât o trăire potrivit creştinismului istoric, potrivit căruia omul trebuie să-şi acorde viaţa cu un cod sacramental şi ascetic.

În ziua de azi foarte puţini dintre aceia care studiază cu seriozitate problemele morale sau cultural-istorice cu care se confruntă societatea noastră se gândesc să propună şi să accepte ca soluţii perceptele creştinismului istoric. Şi totuşi, câţiva dintre ei pretind că sunt creştini, că sunt religioşi, deşi ceea ce fac este în contradicţie cu ceea ce spun că cred. Acest dualism este posibil pentru că am ajuns să credem că realitatea se împarte în compartimente. Într-un comportament viaţa cultural-politică se desfăşoară de parcă ar fi un demers secular-ştiinţific. În celălalt compartiment ne păstrăm religia. Ne purtăm de parcă religia ar fi o problemă personală, psihologică, o problemă subiectivă. Rareori se întâmplă ca adevărul duhovnicesc să fie prezentat ca parte a vieţii de zi cu zi, ori ca soluţie la ceea ce numim probleme seculare, politice sau morale. Tot mai puţin învăţătura istoric-creştină este prezentată drept adevăr sacramental care transcende toate celelalte pretinse adevăruri şi care ne îndeamnă să privim întreaga viaţă ca ceva sacru, frumos şi plin de sens.

Viata modernă este aşadar fracturată în sfere spirituale şi seculare. Marele teolog Ortodox, Părintele Alexander Schmemann, numea această fractură drept un păcat: "Păcatul nu stă în neglijarea de către om a îndatoririlor sale religioase, păcatul e că omul Îl gândeşte pe Dumnezeu în termeni religioşi, opunându-L vieţii."

Uneori mergem atât de departe încât formalizăm cu totul această curioasă şi arbitrară diviziune a realităţii. De exemplu, a devenit un fapt de "credinţă" academică modernă să recunoşti că adevărul istoric creştin religios are puţin sau chiar nimic de oferit oamenilor dintr-o societate pluralistă şi democratică. Într-adevăr, în societatea noastră pluralistă pretindem că moralitatea este în mare parte o problemă de alegere personală şi că libertatea (inclusiv libertatea faţă de tradiţia morală sau religioasă) este benefică şi de dorit. Spiritualitatea s-a privatizat şi ea în mare măsură şi a fost alungată din forul public până într-acolo, încât acum ni se pare normal să te pretinzi spiritual şi în acelaşi timp să trăieşti după reguli exclusiv materialist-hedoniste.

Cu toate acestea, învăţătura Bisericii istorice creştine (Biserica Ortodoxă) este, în aceste privinţe, total diferită de convingerile secularizate din lumea contemporană. Biserica istorică împărtăşeşte credinţa că alegerea personală a fiecăruia dintre noi, a binelui şi a răului, este cauza problemelor omeneşti, a izbânzilor şi a însăşi istoriei omeneşti. Potrivit Bisericii, problemele seculare, sociale şi politice ale omenirii nu pot fi înţelese în afara alegerilor morale pe care oamenii le fac pe baza liberului arbitru. Credinţa spirituală este astfel relevantă atât pentru tendinţele cultural, politice şi istorice, cât şi pentru teoriile ştiinţifice, politică sau educaţie. Şi această pentru că, potrivit Sfintei Tradiţii a Bisericii istorice, Dumnezeu (nu natura) este ultima sursă de adevăr. Mai mult decât atât, potrivit Bisericii istorice, mântuirea implică o aventură spirituală spre Dumnezeu, nu doar urmărirea unor sentimente personale.

Potrivit Sfintei Tradiţii este posibil să scrii o carte ce încearcă să critice problemele social-politice ale vremii şi să propui în acelaşi timp o soluţie religioasă la acele probleme. Dacă adevărul e în creştinism, în sensul că învăţătura Bisericii istorice descrie realitatea aşa cum este ea şi oferă o călăuzire sigură pentru oameni, învăţându-i cum să trăiască în pace cu Dumnezeu, chiar cum să participe la natura Sa divină, atunci ideile creştine se vor răsfrânge asupra tuturor dimensiunilor existenţei umane. Aceasta presupune să nu fie limite între ceea ce e religios şi ceea ce e secular. Amândouă categoriile vor fi înţelese ca având aceeaşi sursă. Astfel, legea va fi înţeleasă ca fiind legată de morală religioasă, iar politica va cădea în legitima sferă de influenţă a oamenilor religioşi cu idei religioase. Şi încă mai mult: credinţele indivizilor se vor regăsi în purtările lor. (Frank Schaeffer)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer