Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Povestirea lui Cine-ştie-cui


Ilinca Anamaria Prisăcariu

27.09.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Şi?... Cum spuneai că te cheamă?
- N-am spus.
 
Bătrânul a râs încet, apoi a continuat:
- Aşa e...
 
I-am zâmbit şi eu, forţat, sec şi scurt. Bătrânul din gară părea pus pe şotii. Nu-mi aduceam aminte când a venit. Stătea la vreo 7 scaune depărtare de mine. În primă fază tot ce spunea el mi se părea deplasat, poate chiar cu o uşoară tentă sexuală, pentru că m-aş fi aşteptat la orice de la un străin în vârstă care tot caută să se bage în vorbă cu mine în timp ce aştept trenul spre cine-ştie-unde, care avea să sosească cine-ştie-când. Aparent şi el aştepta aceeaşi cursă. Ori toate acestea erau doar în capul meu. În seara aia eram nervoasă, plecasem de-acasă în urma unor divergenţe... În fine. Când eşti o fată singură, cu un ghiozdan în spate în care ai de-ale gurii şi câteva haine, încărcată de tot felul de concepţii şi temeri, nemulţumiri şi alte-alea tipic adolescentine, totul ţi se pare dubios şi ai o reţinere în privinţa tuturor lucrurilor din jurul tău. Habar n-am unde aveam să merg, dar când eşti mânat de nervi nu mai ţii cont de nimic. Bani nu prea aveam, gara era pustie până să apară bătrânul, iar afară era destul de frig. Era cât pe ce să apună soarele... Pe umeri îmi atârna hanoracul pe care mi l-am cumpărat când am fost ultima oară cu mama la cumpărături, când şi-a luat salariul.
 
Mi-am fixat privirea într-un punct mort şi din când în când îl mai priveam cu coada ochiului. M-am întors spre el când am simţit că se mişcă, dar mi-am dat seama că nu avea de gând să se ridice, ci doar să-şi repoziţioneze fundul pe scaun, pentru că amorţise. Purta nişte pantaloni dintr-un material foarte ciudat, care se aşezau tare prost, dând impresia că ar avea nişte genunchi ascuţiţi ca nişte piscuri de munte. La un moment dat i-am prins privirea şi am avut impresia că în momentul următor se va ridica de pe scaun şi se va repezi să mă zgâlţâie de umeri, aşa cum ar face orice bunic cu un puştan care s-ar presupune c-ar fi nepotul său, însă nu s-a întâmplat asta. Oricum, ar fi fost bizar. Şi-a dat seama, totuşi, că în spatele "ghiduşiilor" mele băieţeşti, sunt fată şi am delicateţea mea. Chiar dacă obişnuiesc să nu-i prea dau importanţă, chiar dacă se vede sau nu, ea există...
 
E ciudat. Mi se pare foarte dur şi obositor să stai lângă o persoană şi să fie foarte linişte. Ca să mai uit de frig şi de situaţia creată, am început să-mi fac gânduri, cum că se poate ca bătrânelul ăla să fie pur şi simplu inofensiv, ba chiar un om cu picioarele bine înfipte în pământ, sau cel puţin aşa intuiam, dar tot nu puteam să scot nici un cuvânt. Începusem să mă iau la trântă în interiorul meu şi să mă zbat între concepţii, când am realizat ce linişte se lăsase. Ce subiect aş fi putut aborda? Am început chiar să mă gândesc să nu par lipsită de intelect în faţa unui bătrân pe care îl consideram, nu cu mult timp în urmă, un potenţial violator. Dacă l-aş fi plictisit? Dacă m-aş fi pierdut? Dacă... Dacă... Dacă... Dacă! "Dacă" ăsta o să ne termine vieţile, sincer!
 
Într-un final, mi-am făcut curaj, avânt şi am spus:
- Ce frumos e azi!
 
Groaznic! Oribil! Dar măcar s-a spart liniştea. Şi nici măcar nu era frumos! Stătea să plouă, era un frig de îngheţau pietrele şi se înnopta. Măcar am scos ceva pe gură. Urma bătălia a doua: ce aş fi putut să spun, cum, pe ce ton. Toate variantele care-mi treceau prin minte ar fi fost cu mult mai bune decât "Ce frumos e azi!"
- Tu nu eşti prea vorbăreaţă, aşa-i?
 
Mă blocasem. Începusem să zâmbesc, dar până să-mi dau seama că era involuntar, era prea târziu.
- Aşa-i...
- Dar cum se poate aşa ceva?
 
Începuse interogatoriul...
- De vorbit vorbesc, dar numai cu cine simt eu că trebuie şi că e bine, i-am răspuns eu sec, privind cu ochii mijiţi către punctul mort, cu impresia că m-aş concentra asupra unui lucru anume.
- Ai dreptate, e foarte frumos azi.
 
L-am văzut cu coada ochiului cum s-a întors spre mine, iar după ce m-a aprobat, a revenit în poziţia iniţială, privind şi el către cine-ştie-ce.
 
Cum spuneam, se însera, iar cerul dădea drumul întunericului cu ţârâita, aşternând o pătură portocalie ce bătea spre negru în spatele norilor. Vântul împărţea plete într-o veselie. Mie îmi plăcea...
- Da... am spus eu ridicându-mă şi îndreptându-mă către automatul de Cola, care părea o invenţie ciudată şi futuristă în contrast cu arhitectura Gării.
- Măi, puişor, ce găseşti tu bun în bomba aia? spuse pe un ton familiar, privind doza.
- Mai alină din plictiseală.
- Mai ai tu timp să te plictiseşti?
 
Asta ce ar fi trebuit să fie? O aluzie la faptul că am o viaţă fabuloasă şi plină de oportunităţi, în care îmi planific de zor viitorul strălucit? Am reuşit să-mi golesc mintea şi să îi răspund, puţin mai relaxată:
- Ei, nu am... Am tot timpul din lume. Mă plictisesc atât de tare că trebuie să mă car zilnic după mine, că aş putea face şi o casă din... doze de astea.
- Hai, fugi...
- Obosesc repede...
 
Am decis să intru în jocul lui. Ce aş fi avut de pierdut?
- Dar ce profundă eşti, măi, mingiuţă...
- Aţi putea, vă rog, să nu mă mai luaţi cu apelative din astea?
- Mă miră că mă rogi. Nu m-aş fi gândit că voi mai auzi cuvintele astea prea curând.
- "Te rog", "mulţumesc", "bună ziua"? Da, ştiu. Acum urmează să luaţi o atitudine scorţoasă şi cu ochii plini de ură să tăbărâţi încet şi sigur, ţinându-vă-n frâu nervii, cu afirmaţii de genul "pe vremea mea..." Ştiu foarte bine, nu-i chiar aşa.
 
Un tren vechi se apropia de gară cu foarte mare greutate, iar nenorocita de locomotivă ne-a acoperit cu fum. Fiind Botoşani - capăt de linie - cele mai proaste trenuri se aciuează pe aici. Cât timp nu ne auzeam şi nu avea drept la replică, m-am gândit ca nu cumva să fi exagerat. Într-un final, trenul a trecut, iar liniştea s-a aşezat treptat. Apoi, parcă rupt de realitate, a spus:
- Dacă un copac e strâmb când e plantat, aşa rămâne. Aşa creşte: strâmb.
- De acord, dar eu nu sunt copac.
 
Încetul cu încetul, bătrânul îmi capta atenţia. Nu mă puteam concentra pe aspectul său, cât pe ceea ce spunea, pentru că asta mă fascina cel mai mult la el. Modul în care vorbea şi rotunjea fiecare sunet, fără să se chinuie prea mult.
- Dar poate nu mă refeream la tine...
- A... Inevitabilul s-a produs...
- Ce? Am atins o coardă?
- A, nu...
 
De fapt, eu începeam, din nou, să mă pierd în detaliile din mintea mea, pe care nu le puteam exterioriza şi nu le puteam da nici o formă. Aşa că nici nu îmi mai amintesc exact de ce am spus asta sau dacă am spus-o în această formă...
- Unde înveţi?
- La o şcoală...
- Aha...
 
Deveneam... ciufută. Ăsta e cuvântul. Pentru că mă deconectam uşor de la discuţie, pierzându-mă în lucruri mărunte şi conexiuni prost făcute între neuronii mei. Pentru a restabili echilibrul, am spus din senin:
- Auziţi? Dumneavoastră vă plac melcii?
- Melcii?
- Da! Ce părere aveţi despre ei?
- Sunt... nişte fiinţe foarte interesante. Da...
- Adică, sunt aşa, mici şi lipicioşi. Cum sunt copilaşii. Da, şi sunt şi cu mult mai simpatici, eu aşa cred. Iar spre deosebite de copii, nu plâng şi nici nu prea fac ei caca... Sau dacă fac, noi nu simţim asta. Mă rog, asta e mai puţin important. Ceea ce este cu adevărat frumos este că sunt nişte sentimentalişti... Trebuie să le cânţi ca să iasă.
- Mici şi romantici, continuă bătrânul.
 
Nu m-aş fi aşteptat niciodată să intre în subiectul melcilor şi chiar să contribuie. Era absurd! Până să-mi dau seama că vorbim despre asta, îmi ieşise o altă idee pe gură:
- Şi rari. Melcii... Sunt călcaţi în picioare.
- Dumnezeule!...
 
Începeam să mă încălzesc şi să simt o nevoie incredibilă de a mă descărca, dar fără să spun ce mă doare, ci doar prin a vorbi despre lucruri inutile sau cărora li se acordă foarte puţină atenţie. În mintea mea era, însă, o analogie perfectă. Lucrurile neimportante şi cele mai mare temeri ale mele, puse într-o discuţie cu cine-ştie-cine, cine-ştie-unde, cine-ştie-când, despre care nu aş mai fi pomenit niciodată. Iată că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg...
- Se găsesc mereu nişte bocanci murdari pentru ei. E dureros... Oamenii ăştia n-au suflet, am continuat.
- Dar tu de ce-i judeci pe alţii? Nu eşti tot om? Eşti tu melc? Bei bombe de astea, e greu de crezut...
 
Discuţia asta se îndrepta în alte locuri... Ceea ce mă incita şi mă provoca:
- Păi tocmai! Sunt om. Asta-i ceva natural, faza cu judecatul. Asta-i construcţia omului, am izbucnit.
- Dar nu sunt toţi aşa, mi-a spus, pe un ton mângâietor, dar care asupra mea nu a avut nici un efect.
- Arătaţi-mi dumneavoastră unde-s uşile de biserică! Au prins ele picioare? Greu de crezut...
 
Începeam să vorbesc ca el. Acum, când mă gândesc la asta, mi se pare destul de amuzant...
- Ei, omul are limitele lui, spuse liniştit.
- Sunt de acord! De fapt, fiecare om după limită. Sau după bocanci...
- Depinde şi de cât plouă... Apa şi mizeria, au şi ele părţile lor în povestea asta.
- Depinde de gândire...
- De gândire?, spune uimit, uitându-se peste ochelari...
 
Uitasem de acest detaliu, dar nu l-am observat nici atunci, până la momentul la care m-am oprit cu povestirea asta, care a început de undeva, dar se termină într-un loc bine determinat. Ajung şi acolo. Bătrânelul ăsta era destul de stilat pentru vârsta lui şi destul de îngrijit pentru a fi un om fără o casă şi o familie bună care să aibă grijă de el. Până în momentul acela, aveam impresia că ştie exact la ce mă refer în spatele metaforelor mele ieftine, însă când m-a întrebat de gândire mi s-a şters orice bănuială. Era doar o discuţie cu potenţial ştiinţific, purtată cel mai bine într-o crâşmă, de către nişte oameni haioşi. Ca să ies din încurcătură, am spus pe un ton stânjenit:
- De fapt, da, cine mai gândeşte în ziua de azi?
- Nu prea vorbeşti tu, dar când o faci, arunci cuvintele prea departe...
- Spun doar ce-mi trece prin minte.
- Deci te crezi mai presus decât ceilalţi?
 
Am ezitat. Ăsta e genul de discuţie care îmi place, deşi mă chinuie teribil. E incitant să găseşti un asemenea om, care să primească orice provocare i-ai lansa. De fapt, era aşa pentru că îmi completa gândurile într-un mod fenomenal şi cred că ce voiam să spun era de fapt "cine mai gândeşte aşa în ziua de azi?" Dar ţin să cred că el a înţeles exact unde băteam, numai că urmărea să facă acelaşi lucru ca şi mine: să-mi lanseze provocări peste provocări. Asta m-a mai calmat. S-a lăsat din nou liniştea. N-a durat mult şi în interiorul meu a repornit calvarul de mai devreme. Nu mai puteam termina doza de Cola, nu o puteam da din mână şi nici nu aş fi putut să o dau acelui om pe care abia îl întâlnisem. Pe lângă toate astea, era o bombă... Mi-am dat seama mult mai târziu, după ce s-au petrecut toate, că fix de asta aveam nevoie: de vorbe care să mă distragă de la gândurile mele autodistructive.
- Ştii? Am acasă un acvariu cu peşti...
 
Perfect! A rupt liniştea la timp.
- E plăcut, uneori, să stai pur şi simplu, ori să bei un pahar de vin bun şi să te gândeşti la... lucruri. De exemplu: ei sunt peşti, sunt liniştiţi, silenţioşi, iar dacă fac treaba mare, o fac în aşa fel încât să nu simţi asta.  Înoată în acel acvariu, de pe acea masă, din casa mea, iar eu îi privesc, stând în scaunul meu cu rotile, sorbind în acel moment, din acel pahar cu vin. Acel vin... Înţelegi?
- Cred că da...
- Lucrurile sunt făcute să se întâmple într-un anume fel, la un moment anume. Toate s-au întâmplat pentru ca eu să ajung să fiu recunoscător momentului în care acea locomotivă a trecut peste picioarele mele, pentru ca eu să îmi pot privi peştii în liniştea şi limpezimea gândurilor mele. Absurd, nu-i aşa? Gânduri bune, de care aveam nevoie pentru a-mi da seama că totul se bazează pe echilibru, chiar şi atunci când simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare. Ori, în cazul meu, picioarele de pe pământ...
 
A schiţat un zâmbet, încercând să anime puţin situaţia, pentru că eu încremenisem. Atunci mi-am dat seama de ce a rămas inert în tot acel timp. Iar când a trecut locomotiva, a lăsat-o să treacă, pur şi simplu, fără să-i dea prea multă atenţie şi totuşi, conştientizând-o...
- Iar echilibrul, culmea, nici măcar nu ţine de picioare. Plus că mă pot bucura de câte pahare de vin vreau...
 
Am început sa râd, printre lacrimile care îmi umflau pleoapele şi stăteau să-mi înghită obrajii. În acelaşi timp mă înghiţeau zeci de concluzii.
 
Nu a stat mult şi a adăugat:
- Orice lucru îşi are răscumpărarea. Şi totul, absolut totul, se întâmplă cu un rost. Unii-i spun karma...
- Dumneavoastră, domnule, aţi fost omul potrivit, la locul potrivit, am spus eu cu nasul înfundat.
- Sunt acest om, de pe acest scaun, care vorbeşte cu tine acum. Tu, un om care vorbeşte numai cu cine simte că e bine. Am dreptate?
- Da.
- Mă descurc şi singur...
 
În primă fază, nu am înţeles ce a vrut să spună, dar l-am văzut mai apoi cum s-a ridicat şi a plecat, cu paşi mici, după clădire. Nu l-am mai văzut niciodată. Îi reţin imaginea: o statură mică cu umbrele subţiri ale protezelor, care se întindeau pe peron. Un singur lucru regret: că nu i-am spus, privindu-l în ochi, că este o persoană deosebită. Dar o ştie, sigur, pentru că gândurile mele nu au rămas necompletate fără nici un scop şi nu vor mai rămâne aşa niciodată.
 
În acea seară s-a întâmplat ceva minunat. M-am întors acasă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer