Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Azi, trăim încă sub un fel de povară: aceea a unei ruşini de marginali


Lucian Dan Teodorovici, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

27.09.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lucian Dan Teodorovici
 
"Nu exclud varianta ca Lucian Dan Teodorovici să fi intenţionat, cu această povestire inteligentă şi vie, o parodie fină la alte proze, consistente şi problematizante, eseistice, dezbătînd pe sute de pagini format mare condiţia omului, tema singurătăţii, a libertăţii, cu accente existenţialiste grave. Cert este talentul acestui tînăr prozator, care creează, practic, din cîteva linii, cu o îndemînare de prestidigitator, scene şi personaje, întîmplări şi episoade memorabile (de obicei, comice). Chiar debutul său editorial e un fel de schiţă, creionată pentru a atrage atenţia celor din jur şi a-i pregăti pentru tablourile viitoare."
Este finalul unei cronici despre prima carte a lui Teodorovici, Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (Cuvînt înainte de O. Nimigean, 120 pagini, Editura Outopos, Iaşi, 1999). Cronica a apărut în Adevărul literar şi artistic (nr. 645 / 3 decembrie 2002), într-un "serial" consacrat debuturilor din intervalul 1999-2001.
Cel care mi-a vorbit prima oară despre Lucian Dan Teodorovici a fost prietenul şi colegul său de la Polirom, Florin Lăzărescu. M-a făcut curios, l-am căutat pe Teodorovici, l-am găsit pe Teodorovici, am vorbit cu Teodorovici, Teodorovici a mai avut un exemplar din propria carte, Teodorovici mi-a trimis exemplarul prin poştă şi cu dedicaţie, am citit cartea lui Teodorovici, am scris apoi despre cartea lui Teodorovici.
După zece ani, se cuvine să-i mulţumesc lui Florin Lăzărescu, pentru recomandare, şi lui Teodorovici însuşi, fiindcă mi-a susţinut prin cărţile lui pariul pe talentul şi viitorul său literar.
Vor fi şi alţi - dar nu mulţi; puţini - prozatori de talia lui Lucian Dan Teodorovici printre debutanţii din anii ce urmează.
Lasă deci nombrilismul, aroganţa, reciprocităţile avantajoase şi meschinăriile deoparte şi fii critic literar. "Doar" atît.
Critic literar.
(Daniel Cristea-Enache)
 

(foto: Mircea Struţeanu)

Azi, trăim încă sub un fel de povară: aceea a unei ruşini de marginali
Lucian Dan Teodorovici în dialog cu Daniel Cristea-Enache (5)

Daniel Cristea-Enache: Sîntem la finalul acestui dialog, pentru care îţi mulţumesc. Ai, ca şi alţi scriitori, această superstiţie: de a nu vorbi prea mult despre cărţile în fază de bruion. Eşti, pe de altă parte, unul dintre încă-tinerii noştri prozatori care îşi gîndesc proiectele pe termen mai lung, nelăsîndu-se nici la voia inspiraţiei, nici sub presiunea contextului.
Îţi e probabil cunoscută cartea de dialoguri a lui Ion Biberi, Lumea de mîine (1946), în care intelectualii români îşi arătau speranţele într-o societate mai bună, după teribila conflagraţie mondială.
N-aş vrea să duc paralela mai departe... Dar sînt curios să aflu ce crezi tu despre societatea românească de mîine şi cum îl vezi pe Lucian Dan Teodorovici peste fix zece ani de la sfîrşitul lui septembrie 2012, momentul acestei ultime runde.

Lucian Dan Teodorovici: Cred că reacţia dintîi la o asemenea întrebare nu poate fi decît una reţinută. Pentru că, pe de o parte, îmi închipui că visele fiecăruia dintre noi au şi nota lor ridicolă, pe care ne-am cam feri s-o expunem. Pe de altă parte, dacă părăsim visele şi intrăm în zona realizabilului, deoarece tindem totuşi ca în proiecţiile de viitor să nu lăsăm realismul să ne ţină într-un corset prea strîns optimismul, parcă ne vine greu, fie şi dintr-un soi de superstiţie, să ne provocăm destinul.
Din fericire, tocmai faptul că ai pomenit de Lumea de mîine mă face să fiu mai puţin reţinut în a-ţi răspunde la întrebare. Dacă mă gîndesc la modul în care unele dintre personalităţile vremii au dat curs provocării lui Biberi, fabulînd într-un mod pe care azi îl putem vedea şi ridicol, dar şi tragic (însă, pînă la urmă, normal), capăt ceva curaj. Din păcate, n-am lîngă mine cartea, iar la o căutare rapidă prin bibliotecă n-am găsit-o, dar sper să nu mă înşel amintindu-mi că Sadoveanu vedea, în 1946, România trecînd printr-o îndelungată perioadă capitalistă (totuşi, într-un inevitabil drum spre comunism), în timp ce P.P. Negulescu, eliberat de război şi de toate nebuniile politice interne prin care trecuse în ultimul deceniu ţara, răsufla uşurat şi profeţea că regimurile dictatoriale nu mai au nici o şansă în lumea văzută de el. Jocul de-a viitorul, cu toate riscurile aferente, ne este deci permis, deşi la rîndu-mi mi-aş dori mult ca orice altă asociere cu, altfel, excelentul volum despre care ai amintit să nu fie validă.
Societatea românească de mîine deci. Nu sînt, din păcate, prea optimist. Întrebarea îmi permitea un răspuns frumos în urmă cu cîţiva ani, sînt convins. Acum însă, pe fondul crizei europene şi mondiale, am nişte îngrijorări, care uneori se pot transforma în angoase. Spuneam undeva că mă simt, din anumite puncte de vedere, ca la începutul anilor '30 ai secolului trecut, deşi iarăşi mi-e teamă să subliniez în vreun fel asocierea asta. Nu pot să nu mă uit însă la ce se întîmplă în jurul nostru european. Lîngă noi, în Ungaria, Jobbik-ul extremist e al doilea partid al ţării, cu aproape o cincime din voturi, în timp ce primul e FIDESZ-ul lui Orbán. În Grecia, partidul neonazist Chryssi Avghi a obţinut vreo 8% din voturi, intrînd pentru prima oară în istorie în Parlament. În Serbia, a cîştigat alegerile prezidenţiale anul ăsta Tomislav Nikolici, al cărui proeuropenism afişat nu ştiu dacă estompează faptul că a fost viceprim-ministru sub Miloşevici. Nici Olanda cea tolerantă nu e neapărat un model, cu Wilders şi cu al său Partid al Libertăţii, chiar dacă uşor slăbit la momentul în care vorbim. Sau Austria, unde tot un aşa-numit Partid al Libertăţii e bine plasat în preferinţele electoratului. În fine, chiar dacă nu a avut urmări imediate, nu e deloc de ignorat că pînă şi în Franţa, cu ocazia recentelor alegeri prezidenţiale, lidera Frontului Naţional, Marine Le Pen, a obţinut aproape 18% din voturi.
Am amintit toate astea pentru că am senzaţia că sîntem martorii unei reveniri, fie ea încă nu foarte elocventă, a ideilor politice naţionalist-extremiste prin preajma puterilor europene. Să ne gîndim chiar la ceea ce s-a întîmplat în ultimele luni la noi: fără a se face remarcată o forţă care să propage la nivel de principii politice naţionalismul, sînt convins că "întîmplările" care au creat deja celebra falie în populaţie au dus şi la apariţia sau accentuarea unor aversiuni faţă de Europa, privită tot mai mult ca un fel de Înaltă Poartă.
Nu pot să văd România în afara contextului european, azi e imposibil asta. Prin urmare, societatea românească de mîine are aceleaşi şanse pe care le are Uniunea Europeană de mîine. Dacă momentul ăsta foarte prost va fi trecut cu bine, atunci pot reveni la imaginea aproape idilică pe care o aveam în urmă cu cîţiva ani. Aş vedea o Românie care să evolueze la fel de rapid ca-n ultimul deceniu, cu o democraţie tot mai solidă, cu o generaţie nouă de politicieni care să facă pasul de la hăhăiala perpetuă la o anume decenţă europeană. Mai mult, aş îndrăzni să mă văd pe mine însumi în egală măsură european şi român, nu în sensul părăsirii identităţii, ci al regăsirii mîndriei. Pentru că azi, aşa îmi pare, trăim încă sub un fel de povară pe care ne-am creat-o sau ne-au creat-o cîteva decenii de comunism, plus alte două decenii de contact straniu cu restul Europei: aceea a unei ruşini de marginali. Ne simţim noi înşine încă, din păcate, ca într-un fel de mahala - şi mă tem că uneori sîntem priviţi aşa nu pentru că am fi cu adevărat o mahala a Europei, ci pentru că ne arătăm noi complexul ăsta. Ca un adolescent care, deşi are toate atuurile să fie plăcut, suferă într-atît din cauza aparatului dentar pe care-l poartă, încît toate gesturile sale jenate nu fac altceva decît să atragă atenţia asupra acelui dispozitiv. Dacă lucrurile vor merge bine cu acest proiect uriaş numit Uniunea Europeană, cred că şi România va scăpa în cîteva decenii, sper puţine, de acest complex. În cadrul acestei perspective, îmi amintesc că, în urmă cu ani, am citit o carte a americanului Jeremy Rifkin, Visul european, în care punea în balanţă "visul american" cu cel căruia i-a dedicat volumul. Şi avea o concluzie cu iz de aforism, pe care am reţinut-o nu atît pentru spectaculozitatea ei, cît pentru ceea ce sugerează în fond. Citez din memorie, căci n-am nici cartea asta la îndemînă: "Dacă visul american era unul pentru care merita să mori, visul european e unul pentru care merită să trăieşti". Iar dacă îmi puneai întrebarea acum cinci ani, poate chiar trei, cred că m-aş fi oprit aici cu comentariul meu. Mi-era de-ajuns, optimismul îşi era sieşi suficient.
Acum însă, ideea de mai sus e doar o paranteză pusă sub semnul condiţionalului. Căci n-am cum să nu revin şi la temerile subliniate deja. În cazul în care criza europeană va continua, ba chiar se va accentua, aşa cum o arată multe semne în ultima vreme, mă tem că naţionalismele şi extremismele aferente vor deveni tot mai pregnante. Iar România nu poate scăpa neafectată. Eu cred că România nu şi-a construit încă mecanisme democratice care pot crea o tradiţie şi, prin urmare, un control popular real asupra sistemului politic. Şi-atunci, mi se întîmplă să consider, poate cu o condescendenţă nu neapărat justificată şi nu neapărat onorabilă pentru mine, că cei care afişează o siguranţă totală, pînă la zeflemea, în a nega posibilitatea unei dictaturi viitoare sînt măcar într-o măsură inconştienţi. Asta e deci varianta a doua, cea neagră, despre care n-aş vrea totuşi să vorbesc prea mult. Prefer să fiu însă mai precaut decît era în 1946 P.P. Negulescu şi să conchid, tocmai profitînd de experienţa acestui savant şi politician, că n-am ajuns nici pe departe într-un stadiu atît de avansat al societăţii încît teama de dictatură sau de război să ajungă să fie privită cu ironie.
Pe plan personal, acum, las deoparte varianta a doua mai sus schiţată şi, făcînd loc optimismului, peste zece ani mă văd cu încă două cărţi scrise, cele amintite într-un răspuns la o întrebare anterioară. Cel puţin cele două, mai bine zis, căci în fond nu m-ar deranja deloc să fie vorba de trei, iar a treia, la care azi nici măcar n-am început să mă gîndesc, să fie de-a dreptul o capodoperă. Zîmbesc puţin exprimîndu-mi gîndul ăsta, dar dacă tot ai amintit de faptul că îmi creez proiecte pe termen lung (un compliment pe care, evident că fără prea multă modestie, îl recunosc ca adevărat), cred că pot să las şi imprevizibilului o şansă, dat fiind că un întreg deceniu în viitor nu poate fi controlat întru totul. Aş îndrăzni să mă văd, apoi, într-o literatură română în sfîrşit foarte bine privită la nivel european şi nu numai. Căci motive ar fi, după părerea mea. Şi mă mai văd avînd la activ cîteva spectacole de teatru regizate de mine. Sigur că mi-aş dori să fie vorba de spectacole bune. În fine, încă ceva foarte important: mă văd locuind în continuare în Iaşi. Spun asta pentru că atracţia Bucureştiului a fost şi, de ce n-aş recunoaşte?, rămîne încă mare pentru mine. I-am rezistat pînă acum, cu argumentul că se pot face şi de-aici lucruri importante, că şi aici proiectele pot fi duse la capăt, pot să conteze. Mi-aş dori foarte mult să rămîn pe mai departe cu acelaşi argument. Aşa încît mă abat puţin de la sensul exact al întrebării şi, spunînd că mă văd rămînînd în Iaşi, spun de fapt că mi-aş dori foarte mult asta.
Mă văd mai bătrîn cu zece ani, apoi. Şi n-o zic de dragul de-a veni cu un truism aici, ci pentru că schimbările pe care mi le-au adus pînă acum anii trecuţi au fost consistente. M-am observat eu însumi gîndind diferit aproape de la an la an. Aşa încît e important să spun că mă văd mai bătrîn cu zece ani: asta înseamnă, de fapt, că mă văd avînd alte priorităţi. În primul rînd, cred că o să fiu ceva mai liniştit decît acum. Cred că peste zece ani o să-mi permit să-mi selectez mai bine proiectele în care mă implic, ceea ce mi-ar da siguranţa că le-aş duce cu bine spre sfîrşit. Astăzi, o mare nemulţumire a mea e că, din diverse motive, mi s-a întîmplat să pornesc pe o idee cu entuziasm şi să n-o pot duce la capăt în primul rînd din motive de timp. Peste zece ani, în mod cert, mă văd avînd ceva mai mult timp la dispoziţie.
Şi mă mai văd avînd un dialog cu tine, dragă Daniel, în care cu siguranţă o să mă simt bine spunîndu-ţin-am greşit prea mult în "previziunile" la care m-ai invitat acum. Mă refer, bineînţeles, exclusiv la cele optimiste. Iar dacă o să se întîmple asta, atunci o să pot accepta, fără să fiu nevoit să trec peste modestie, caracterizarea pe care mi-ai făcut-o la începutul acestei runde finale a dialogului nostru. Dialog pentru care, bineînţeles, simt la rîndul meu nevoia să-ţi mulţumesc.
(Fine)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer