Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tradiţia tectonică


Augustin Ioan

09.10.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tectonica este ştiinţa alcătuirii, a articulării prin edificare într-un ansamblu a unor lucruri altminteri disparate, astfel încât ele să dea seama despre distribuţia corectă, armonioasă, a forţelor, a tensiunilor de pe pământ. Arhitektonul este bătrânul, şeful echipei de tektoni, singurul care ştie de la început cum va arăta clădirea, edificiul încă neterminat. Arhitectura a fost, până la postmodernism, mult mai conservatoare, mai întârziată ca timp istoric de generare şi de consumare a schimbării decât celelalte arte. Postmodernismul este singurul curent artistic care s-a născut din arhitectură, aşadar, în cazul curentului postmodern, schimbarea, inovaţia, ruptura cu tradiţia începe tocmai în arhitectură. Există deja suficientă literatură în marginea acestei teme; aş aminti aici doar introducerea lui Kenneth Frampton la cartea sa Studies in Tectonic Culture şi textul lui Demetri Porphyrios From Techne to Tectonics.

Cuvântul grecesc de la care se revendică tectonica este tekton (vb. tektainomai): tâmplar sau, prin extensie, artizan care lucrează un material dur, cu excepţia -semnificativă - a metalului: metalurgistul, făurarul nu pot fi tekton, ei întâi supun duritatea prin foc, aproape lichefiind-o, şi abia apoi prelucrează materialul. Constructorul însă este recuperat sub umbrela tâmplarului: cuvântul grec care descrie meşteşugul zidirii pare a-şi avea la rândul său originile în sanscritul taksan (bardă, secure, topor), care trimite la tâmplărie şi la folosirea toporului. Architekton era aşadar maestrul constructor, cei mai venerabil sau mai înţelept (arché) dintre ei. Lucrul cu etimologia a iscat în ultimele decenii o direcţie în arhitectură pe care Frampton o plasează sub genericul unei definiţii din 1982 dată tectonicii de A.H.Borbein: "Tectonica devine arta îmbinărilor" (Frampton, 1995, 5). Această artă a aducerii întreolaltă, a articulării de subansambluri - cu autonomie funcţională şi identitate formală proprie - în întregul este, de aceea, o "federaţie" de obiecte care consimt să lucreze împreună. Prin urmare, tectonica este opusă acelei "autocraţii" a zidirii care presupune sedimentarea de straturi succesive de materie unde, între unitatea depusă (chirpic, cărămidă, bloc de piatră) şi întreg nu mai există nivele intermediare de agregare. Efortul de descărcare a eforturilor în pământ este unul colaborativ, care solicită nodul şi încheietura, articulaţiile aşadar, mai mult decât massa, câmpul de materie, cum e cazul în al doilea exemplu.

Tectonica în sens maximal este chiar arhitectura. În sens modic însă este doar unul dintre cele două feluri consacrate istoric de a practica acest angajament cu materia în scopul oferirii de adăpost, cum spune unul dintre autorii cei mai frecventaţi de Frampton - l-am numit pe Heidegger. Ignoră Frampton aici, parcă, aici mai noua arhitectură efemeră (disposable architecture), care nu constă nici în articulare, nici în sedimentare? Dar arhitectura parametrică, fabricată file-to-factory? Prin urmare, inferează autorul citat, tectonica este un gest alcătuitor care nu vizează doar părţi de clădire, ci şi de lumi în genere, aşa cum este cazul artei. Vorbind despre artă, trebuie numaidecât menţionat un alt cuvânt grecesc: techné, circumscris ulterior de artă pe filiera meşteşugului măiestrit. Or, spusese altundeva în 1992 acelaşi Frampton, arhitectura nu este nici artă, nici tehnică - este (dar, mai ales, trebuie să rămână) meşteşug artizanal, lucrare a mâinilor, angajament corporal nemediat cu materia.

Nu este incorect aşadar să-i spunem atunci acestei arte sau acestui meşteşug arhitectonică, măcar atunci când ne referim la produsul minţii şi mâinilor meşterului constructor - avem incorporată în cuvânt aşadar semnificaţia maximală a termenului amintită mai sus. Îmi amintesc cum, în anii studenţiei mele, ni se atrăgea atenţia să nu folosim cuvântul arhitectonică, avându-l de preferat pe cel de arhitectură. Motivele, altele decât asemănarea cu alte limbi "de ginte latină însă", vorba lui Caragiale, nu mi le mai amintesc. Dimpotrivă, argumente recente - pe care nu m-aş feri să le numesc mai degrabă derapaje interpretative - vin să pună în criză exact acest termen preferat: arhitectura. Potrivit lui David Farell (1997), nici nu ar trebui să-i spunem acestei arte arhitectură ci, dimpotrivă, arhetictură, devreme ce, crede autorul, originea termenului nu în tectonică este de aflat, ci în tiktein.

Cu siguranţă însă, potrivit lui Frampton, trebuie să folosim cuvântul arhitectonică cel puţin într-un caz aparte: atunci când ne referim la acel mod de a practica arhitectura centrat pe montare riguroasă de subansambluri care au o doză variabilă de complexitate a propriei alcătuiri şi care îşi păstrează o anume doză de autonomie structurală, funcţională şi estetică în ansamblul rezultat. Goticul, ca şi high-tech-ul, este o astfel de arhitectonică, asemănătoare arhitecturii de lemn pe care şi-o revendică drept străbun şi tustreile sunt în chip vădit opuse arhitecturii sedimentare, "geologice" a romanicului, a cubismului, respectiv a vernacularului de pământ nears, cărămidă sau piatră, care le precede - şi inspiră - sosirea.

Ceea ce înseamnă probabil că, în faţa acestei incertitudini semantice, poate bine ar fi să rămânem în proximitatea aceluia dintre termeni care îi semnalează cel mai lămurit originea şi, în bună parte dacă nu în totalitate, natura: acela de arhitectonică? În definitiv, există două argumente potrivnice acestei încăpăţânări: primul ar fi acela că nu există propriu zis nici un motiv, altul decât cutare moft al veşnicei "intrării în Europa" - prin copierea aparenţelor şi ignorarea esenţelor - pentru care ar trebui să fim solidari cu un termen doar pentru că el vine din franceză şi al doilea argument este unul "democratic": întrebat repede, omul obişnuit spune deîndată arhitectonică şi nu arhitectură, semnalând - poate - un soi de înţelepciune a remanenţei: a adăsta în trena etimologiilor şi a semnificaţiilor timpurii poate fi, uneori, semnul unei înţelepciuni a păstrării de care "specialiştii" tind să se lepede cu uşurătate.

În esenţă, iată şi concluziile celui de-al doilea text invocat anterior: există o etimologie a cuvântului care ne trimite la o rădăcină indoeuropeană din care avem păstrat cuvântul taksan (secure, toporul dulgherului); în esenţă, spune Porphyrios, tectonike, cuvântul grecesc antic "describes the knowledge of carpentry" (Porphyrios, 129), dar şi o formă de ordine potenţială, derivată din capacitatea lemnului de a se supune prelucrării (lemnul are o lungime şi o secţiune finite, ceea ce-l obligă pe artizan la anumite soluţii de deschidere şi modulare; este discontinuu, deci implică o ştiinţă a îmbinărilor, a nodurilor) dar şi din capacitatea dulgherului de a-l asambla în forme semnificative care, chiar dacă se supun caracterului hylic al lemnului (cum ar fi spus Heidegger), reprezintă o emancipare simbolică a acestora. Pornind de la caracterul finit şi proprietăţile formale ale materialelor de construcţie (Porphyrios, 136), tectonica este o tehnică a articulării pieselor în ansambluri şi a ansamblurilor în întreg, dar şi o modalitate de o obţine efecte vizuale din statica formelor (sau, cum le denumeşte autorul la p.136: stabilitate, unitate, echilibru, precum şi variaţiile şi opusele acestora trei).

Arché - principiul, originarul şi stră-vechimea - este surprins în chiar denumirea profesiunii. În raport cu etimologia profesiunii, arhitectonica este aşadar felul - verificat în timp, scris cu esenţe tari, în care articulăm unităţi elementare de materie sau subansamble între ele şi pe acestea în raport cu un proiect aflat la un nivel superior de complexitate, astfel încât fiecare dintre aceste nivele de articulare, ca şi întregul, să dea seama - dinamic şi expresiv - de tensiunile multiple generate şi compuse de transmiterea tensorilor ascensiunii (către cer) şi ai gravitaţiei (către pământ).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer