Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cine era, cine (mai) este arhitectul?


Augustin Ioan

16.10.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mai mult decât senior, maestru al echipei de meseriaşi capabili să ducă până la capăt această operaţiune, arché-tekton-ul era şi singurul capabil să propună - în faţa minţii sale şi în anticipaţia facerii, adică înspre viitorime - de la bun început şi până la sfârşitul tuturor operaţiunilor asociate zidirii (i.e. punerii în operă), întreg, edificiul. Dinaintea începutului, prin proiectare, şi până când, treptat ridicându-se, se vădeşte şi celorlalţi, (deţinători, altminteri, ai mai unor secrete ale meşteşugului fiecăruia care îi face de ne-evitat în sectorul lor de expertiză), casa este întreagă şi teafără (doar) în mintea arhitectului. Vechimea sa fertilă în tainele profesiunii, autoritatea sa integratoare şi abilitatea de a opera cu principii, concepte şi reguli fundatoare de spaţiu îi permit arché-tekton-ului - în măsura în care posedă ingredientele de mai sus prin a) imersia în cultura profesiei, prin b) experienţă nemijlocită şi c) capacitatea de experimentare continuă în orizontul tradiţiei - să controleze viitorul. Casa este o predicţie realizată, iar arhitectul - un prezicător care, în plus, are la îndemână toate mijloacele de a şi provoca viitorul pe care l-a invocat. Arhitectul este cel care actualizează potenţialul în care, deocamdată, aşteptând inaugurarea, se află - localizată, incompletă - casa "lui". Inutil să mai amintesc, prin proiectarea algoritmică, acest atribut proiectiv îi este luat arhitectului, care nu mai poate anticipa finalul, pentru că noţiunea însăşi de obiect final este suspendată: procesul tutelator nu ne mai oferă decât studii de etapă, potenţiale obiecte depinzând, în morfologia lor, de criterii de performanţă în funcţie de care procesul se opreşte din iteraţia sa fără scară. Acelaşi proces poate produce o cutie de chibrituri sau un ambalaj pentru galaxii, în funcţie de criteriul impus; în sine, el e lipsit de scară şi cele două obiecte rezultate nu vor semănă unul cu celălalt!

Încă un lucru, pesemne important, pe care studiul tectonicii ni-l spune, legat de originea arhitecturii: legătura dintre dulgherie şi arhitectură, pe care etimologia cuvântului tectonike o invocă, din umbrele pre-istorice. Ca în curăţarea luminişurilor în vederea aşezării unei tabere sau a unei forme ceva mai permanente de localitate (vezi tema la Heidegger), dulgheria reprezintă o tradiţie originară a arhitecturii, care se află depusă în chiar inima acesteia. Din cât putem deduce din Biblie, nu doar Sf. Iosif, ci chiar Iisus însuşi vor fi fost dulgheri, al doilea cel puţin până la vârsta de 30 de ani, când a început propovăduirea.

În Transilvania, Horea era dulgher şi constructor de biserici de lemn, prin urmare un iniţiat în tainele a ceea ce astăzi numim masonerie operativă. În acelaşi sens, al tradiţiei dulghereşti a arhitecturii, se înscrie şi păstrarea cu obstinaţie a formelor arhitecturii de lemn în arhitectura mai târzie şi mai elevate, de piatră, a templelor greceşti antice: chiar dacă au rămas fără altă funcţie decât cea decorativă (şi, cel puţin pentru constructori, simbolică, a propriei tradiţii de breaslă), semnele lemnului trecut în piatră subzistă, aşa cum în Sfânta Sfintelor din templul lui Solomon a fost depus chivotul cu tablele legii. Dar şi reciproca era la dispoziţie celor precum Horea: circulaţia modelelor arhitecturii de zid spre cea de lemn, în cazul arhitecturii religioase - din Finlanda până puţin peste Carpaţi, în Vâlcea, pe axul nord-sudic al Europei este un fapt, în care dulgheria re-absoarbe în caracterul ei originar dezvoltări ale arhitecturii de zid (bolta, semicalote şi cupole, turlele multiple ale goticul central-european).

Tradiţia nu există decât ca proces viu. Resuscitarea unei tradiţii în moarte clinică, sau mumificarea unei tradiţii se cheamă istori(ci)sm şi consecinţa lui este muzeificarea. Muzeificarea poate salva artefacte aparţinând unei tradiţii, dar nu poate, singură, reactiva tradiţia însăşi. Suntem martorii unui asemenea proces în patrie: deşi tradiţia rurală e moartă, muzica zisă populară abundă; deşi nimic din societatea care le-a creat nu mai subzistă decât în teatrul lui Caragiale, arhitectura eclectică, de sfârşit de secol al XIX-lea, cea pentru edificarea căreia s-au dărâmat mănăstiri şi lăcaşuri de cult în centrul capitalei, dar şi incinte de hanuri - adică exact felul de-al fi fondator al acestui loc de popas comercial pe drumul Stambulului - este celebrată şi păstrată la (mai) mare cinste.

Postmodernismul ne-a oferit asemenea exemple de istoricism , de la ideile Prinţului Charles din A Vision of Britain la arhitecţi apropiaţi acestuia (fraţii Krier), la Michael Graves sau Robert AM Stern. Or, tradiţia este afirmativă. Ea menţine deschis, prezent şi în tensiune ecartul dintre atunci şi acum. Tradiţia nu colapsează într-un trecut copiat care este opus prezentului. Tradiţia propune valori (garantate de transmisiune) prezentului, nu i le opune acestuia.

Desigur, după modernitatea, atât de (aparent? ) anti-tradiţională, au apărut din nou discuţii cu privire la tradiţie. Unii (precum, la noi, Ioan Andreescu, în Tradiţii spirituale în arhitectura modernă) descoperă că modernitatea a fost o formă de repoziţionare a Tradiţiei arhitecturale uitate, sub forma, şocantă, a unei noutăţi orbitoare. Alţii, precum cei implicaţi în făurirea unei catedrale patriarhale, cred că a proiecta ceva care arată vechi e sinonim cu o proiectare tradiţională. Parţial, găsim înţelegeri mai slabe ale tradiţiei în concepte mai noi, precum cel de genealogie (Foucault), paradigmă (Kuhn), critical conventionalism (Anderson). Păstrând proporţiile cuvenite, şi eu am încercat să propun, chiar aici, conceptul de retrofuturism, ca definind o poziţie plauzibilă în raport cu tradiţia a arhitectului de astăzi.

Niciunul dintre aceste concepte nu este, însă, fără rest superpozabil celui, mult mai - cum să spun? - tradiţional, de tradiţie. Drept dovadă stă chiar interesul generaţiilor contemporane, care sunt sătule de istori(ci)sm şi de calpe invocări ale unor tradiţii care, vai!, nu mai sunt (paradoxal, din cauza naţional-comunismului, care tocmai că inventa genealogii străvechi şi cel puţin discutabile poporului român), dar care, în acelaşi timp, îşi doresc să fie înfiate de (i.e. îşi asumă) o tradiţie ceva mai stabilă ca alternativă la cinismul a-moral şi deşirat al prezentului.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Despre arhitectura traditionala
    Tudor Radulescu, 17.10.2012, 08:52

    Excelent articol! Mi-as permite sa ma opresc asupra notiunii de arhitectura traditionala, pentru ca am avut ocazia, in cateva randuri, sa ma bucur de ea. Trebuie sa recunosc, inceputul a fost greoi si sceptic dar dupa… Arhitectura traditionala, in puritatea ei nu este altceva decat un amestec minunat de esente, de lucruri vii care merg inainte si nu adorm, asa, neinspirate pe cararea timpului. Interpretarea ei nefericita naste, din pacate, ramuri care-i acopera trupul zvelt si frumos. Aceasta inspiratie a oamenilor simpli, protejati de orice forma de poluare estetica (nici nu se pomenea despre asa ceva atunci…) a nascut ceea ce noi numim astazi arhitectura traditionala si pe care ei nu o numeau in niciun fel ci pur si simplu o traiau, o respirau pana in adancul sufletului… Cand te plimbi prin Muzeul Satului ramai lipit de detalii, fascinat de proportii si de linistea spatiului dimprejur. Arhitectura traditionala este pentru un neam ceea ce este o carte sfanta pentru un templu…

Spacer Spacer