Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Omul din stea


Ilinca Anamaria Prisăcariu

11.10.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-o seară rece de octombrie, s-a născut din roua munţilor din Soare, o făptură cu chip omenesc şi aripi de libelulă, prinse de omoplaţii albicioşi, ca zăpada proaspătă. Copacii zvonesc noapte de noapte, cu frunzele lor mari, cum că numai din contopirea norilor de cristal făuriţi de Regina Gheţii cu sângele de foc al Prinţului din Lavă se naşte roua din Soare, iar această minune se petrece foarte rar, nemăsurabil în timp. Din ea iese câte o vieţuitoare, numită din bătrâni Puiul din Taină, ce are harul de a veghea sufletele sincere şi triste, până în momentul în care vor găsi un bob de fericire reală. Cât timp muritorii se pierd în iluzii amoroase, Puiul din Taină nu-şi găseşte liniştea, nici măcar când ar trebui să se odihnească, pe timpul zilei.

Printre arbuştii ruginii s-a stabilit o convenţie ce s-a păstrat până azi şi de care se va tot vorbi: cum că Puiul din Taină este un Luceafăr interimar. Se cuibăreşte cu tot cu oul său în coroana de aur a Luceafărului şi iese de fiecare dată când acesta se îmbăiază în mare, ca o scânteie preţioasă desprinsă de legătură. De fiecare dată când astrul maiestuos îşi caută iubirea, Puiul din Taină rămâne să vegheze sufletele singure, pâlpâind sfios deasupra lumii. El nu are darul vorbirii, aşa că o dată la şapte ani, intră în casele fecioarelor orgolioase şi le veghează somnul, pentru că nu poate să doarmă şi să împletească cununi de vise, ca toţi ceilalţi pui din cer, căci nu le-ar putea povesti. Astfel, după plecarea sa, fecioarele încep o nouă viaţă odată ce primesc sărutul Soarelui de dimineaţă şi se îndrăgostesc iremediabil de el, plângând în fiecare seară până când îl reîntâlnesc. După ce Luceafărul îşi reia locul de pe bolta cerească, se întoarce şi Puiul din Taină în oul său din coroana astrului, unde-şi petrece eterna noapte în singurătate.

Cât nu ţine locul Luceafărului, Puiul din Taină se zvârcoleşte de dorul sufletelor pe care le veghează şi-şi agită aripile cu disperare, doar de i-ar stârni inima astrului şi s-ar duce din nou pe mare să-şi caute aleasa. Cât timp e el pe cer, nu suferă nimeni de singurătate, ci toate fiinţele sunt prinse în mrejele sale chipeşe, ce îmbujorează până şi gheţarii din Oceanul Arctic. Numai orbii şi necredincioşii nu-i cunosc puterea, ci doar au auzit de ea, restul stând cu inimile aprinse de dragul şi de compania lui, lăsându-l pe Puiul de Taină pradă uitării şi amintindu-şi de el numai când nu mai au la cine privi şi se simt singuri.

Una din legendele acestei făpturi spun că, de fapt, poartă numele de Omul din stea şi că este un zân cu trupul zvelt, după a cărui stare se schimbă şi vremea de după apus. Se presupune că ar fi baza inspiraţională a meteorologilor, deoarece fiecare fior al său influenţează aerul. Puiul din Taină este atât de singur, încât durerea face ca lucrurile din jurul său să-şi schimbe starea de agregare. Adeseori se întâmplă să-şi întindă corpul pe lespedea rece din ou, pentru că patul său se transformă într-un abur dens şi albastru, acoperind înaltul cerului, ceea ce în lumea noastră poartă numele de nori. Iar când plouă, faţa lui de pernă, cearşaful şi învelitoarea hrănesc câmpurile şi le salvează de la secetă. Când îşi agită aripile în speranţa de a-l stârni pe Luceafăr, porneşte furtuni groaznice şi uragane cu nume exotice, în timp ce astrul continuă să lucească, parcă mai tare decât în alte dăţi, doar pentru a oferi speranţe deşarte Puiului din Taină şi de a-l pune la încercare. Umanii consideră strălucirea ieşită din comun drept un semn, o călăuză şi o promisiune că totul va fi bine, ghidându-i spre un loc mai ferit de pericole. Văzând acestea, Puiul din Taină se opreşte din agitaţia sa dureroasă şi se pune pe plâns, dar foarte puţin, căci de ar vărsa prea multe lacrimi, i s-ar crăpa sufletul şi nu s-ar mai alege nimic de cei fără de sprijin. În acel timp ninge, învelind colinele cu pături albe şi oprind marea din cântecul său zgomotos. Astfel, Luceafărul nu mai are unde să se arunce, aşadar Puiul din Taină trebuie să se oprească, să se îmbărbăteze şi să aştepte până la anul, când şi-a reveni marea din hibernarea romantică şi ar avea din nou şanse să vegheze asupra sufletelor pierdute, asemenea lui.

Primăvara, mama Puiului din Taină, Regina Gheţii, devine alergică la polenul din noile flori şi strănută o dată, în fiecare lună a acestui anotimp. Astfel se trezeşte marea din amorţeală, se topesc zăpezile şi reînvie inima pătimaşă a Luceafărului, ce se aventurează din nou în marea învolburată, pentru a-şi găsi aleasa.

În săritura sa, Luceafărul a trezit din somn o sirenă cu coada roşie, ce-şi împletea visele pe catargul unei nave părăsite, la crăparea de ziuă. Fiind deranjată de modul dizgraţios şi necioplit în care astrul a sărit în apă, sirena a izbucnit într-un ţipăt ascuţit şi dojenitor, care a despărţit o clipă marea de cer şi a provocat un tunet îngrozitor la reunirea lor. În acea clipă, Puiul din Taină s-a cutremurat şi şi-a scuturat de trei ori aripile de praful albastru de pe somnul rece, făcându-şi curaj să scoată capul rotund din ou, spre cercetare. Nici bine n-a ieşit, c-a şi dat cu privirea de cea a sirenei, iar in doi timpi s-a şi văzut curgând de-a lungul catargului, cu aripile amorţite de uimire. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Sirena îl priveşte cu băgare dulce de seamă şi-i spune:
- Tu eşti Omul din stea? Puiul din Taină, născut din sângele Reginei de Gheaţă şi a Prinţului din Lavă, purtător al acestui blestem veşnic, crescut dintr-o dragoste interzisă, fiu al extremelor şi păzitor al nopţii. Ţi-a fost sortit să nu vezi niciodată Soarele, căci aripile ţi se vor desprinde şi te vei topi în sărutul razelor cu valurile.

Puiului din Taină îi slăbeau din ce în ce mai tare puterile, văzând cât de frumoasă este sirena. Ochii săi erau negri ca adâncul nopţii, pe care o cunoştea în amănunt, părul ei roşu ca sângele ce-i fugea prin vene i se revărsa pe spatele şi pe sânii albi, ca zăpada proaspătă, buzele ei cuprindeau cuvintele într-o învelitoare caldă şi puternică, oferindu-le o unduire sensibilă ca o mângâiere, iar mâinile sale, de te cuprindeau, îţi provocau un fior de magnitudine arhitecturală. Văzând această minune cum se desfăşoară în faţa sa, Puiul din Taină nu se putu stăpâni şi o sărută pe sirenă, pierzându-se în braţele sale. Atunci fu cuprins de un fior atât de puternic, încât aripile i s-au desprins de pe omoplaţii albicioşi, ajungând în palma sirenei. Astfel, a avut loc primul cutremur şi toţi oamenii singuri, de frică, au cuprins cea mai apropiată persoană şi aşa şi-au găsit fericirea.

Sirena, încercând să lipească înapoi aripile desprinse cu lacrimile sale, nu reuşeşte decât să le topească şi să le întindă pe cer. Astfel a luat naştere Luna, ce veghează necontenit de atunci până în zilele noastre, alături de Luceafărul care acum, drept pedeapsă, este nevoit să o păzească pentru totdeauna. Iar pe Puiul din Taină îl mai îmbrăţişează din când în când superba sirenă, cu speranţa că-l va învia cu fiorul său, însă nu reuşeşte decât să ne aducă aminte nouă, muritorilor, că fericirea se află chiar lângă noi. Avem nevoie numai de un impuls pentru a o atinge.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer