Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Morţii Mă-tii


un cristian

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
un cristian
Morţii Mă-tii
Editura Casa de pariuri literare, 2012

cu ilustraţii de Laurenţiu Midvichi


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

"După ce ai citit o carte, să te speli pe mâini".*
(Radu Petrescu, Ocheanul întors)

* Cercetătorii britanici au demonstrat că oamenii care se spală pe mâini înainte de a lua decizii devin mult mai îngăduitori, informează ediţia electronică a Daily Mail. (Ştire ProTV, 2 decembrie 2008)

Prima parte
Pisoiul de pe sârmă

Cici are ţîţe

Am 29 de ani şi cele patru, n-am numărat mai mult de cinci, vise ale nopţilor de cămin nu sunt decât mici coşmaruri. Parcă o aud pe mătuşă-mea cum râde cu foarfeca-n mână, după ce şi-a tăiat aluniţele de pe sâni: "pe care-o vrei, ă?"

"Cici are ţîţe!"
"Ce zici, Aurică?"
"Le-am văzut cînd se spăla."

Era foarte adevărat că, de la un timp, sub tricoul lui Cici se ridica ceva tot mai înţepător. De-asta şi cei mari fluierau cu disperare după pititea şi o-nghesuiau pe după stâlpi. Că unde puteai să te-ascunzi pe străduţă decât după stâlpi? O dată, Sandu, a luat cheile de la trabant şi i-a spus să se ducă cu el în maşină.
"Mi-e frică să mă duc în maşină cu Sandu. Vii cu mine?"
"De ce?"
"Dacă trage de ţîţe şi mi le face ca lu' tanti Sabina?"
Săraca ţâţoasă Sabina, avea vecina ugerele ca nişte popice. Ţâţe lăsate de Dumnezeu, nu glumă. Atârnau vinetele până aproape de brâu. Brrr. Ăia mari ziceau c-au văzut cum şi le dă pe spate. Nu prea era de râs, da' toată lumea râdea la aşa gând.
"Cici, eşti proastă rău. Tre' să tragă de ele un an şi tot n-ajungi ca tanti Sabina."
"Dacă mă prinde tata?"
"Nu te duci."
"N-am fost niciodată într-un trabant. Tu ai fost?"
Nici nu-mi trebuia să urc în panarama galbenă de pe străduţă. N-au nici garaj, o ţin pe trotuar, mereu tre' să scoatem mingea de sub ea.
"Nu vin."
O urmăream cu coada ochiului. Se schimbase ceva cu ea, nu ştiu ce. Când mă pupăcea, o făcea mai apăsat ca înainte.
"Vezi ce ţîţe am?", sări să-mi spună după ce m-am întors din tabără.
Într-adevăr, i se deschisese pieptul.
"Vrei să pui mîna?"
"Aha, te spun lu' tata!", sări ca ars Aurică: "Pe mine nu mă laşi şi pe Cristi îl laşi!"
"Nu vreau."
"Nu vrei?"
"Nu."
"Băi, Cristi, nici nu ştii ce mameloane are!"
M-a bufnit râsul de faţă cu ea. S-a-ntors cu spatele şi privea în gol, în timp ce Aurică pronunţa apăsat "mameloane".
"Nu mă laşi, lasă-mă pe mine în locul lui!" - se ruga Aurică. Cici era departe.
O bună bucată de vreme îl surprindeam vorbind singur: "mamele", "mameloane".
"Ce-i, Aurică?"
"Vreau şi eu nişte mameloane de-alea!"
"?"
"Eşti fraier, să ştii că i-a crescut şi păr în şlipi, ca lu' mama!"

Aurică era trist. Cum nu mai aveau voie să facă împreună baie, fugea în curte, să se holbeze pe la geamuri. Deşi erau acoperite cu calendare bisericeşti mai vechi în asemenea ocazii, mereu se-ngrijea să lase câte o fâşie să se desprindă pe după perdea.
"Ai fost în trabant?"
"Ce te interesează pe tine?"
"De fapt, nici nu mă interesează. Faci ce vrei."
"Dacă vrei să ştii..."
"Nu vreau să ştiu nimic."
"Vreau să ştii că Sandu e un bou."
"Ştiu."
"M-a muşcat, uite!" - dă să-şi ridice tricoul.

Mi-am ferit privirea.
"Cici, te cred. E mai bine să nu te mai duci acolo."
"Uite şi tu cît e de bou!"

Ţineam mâinile pe ochi.
"Nu vrei să vezi?"
"Nu."
"Atunci de unde ştii că e bou?"
"Pentru că e. Şi pentru că tu eşti o proastă."
"Da? Bine, da' să ştii că nu sînt proasta ta! Şi n-o să fiu în vecii vecilor. Amin, jur! Niciodată, auzi, niciodată!"

De când o revăzuse pe Cici, Vali, cu patru ani mai mare, ateriza tot mai des pe la tataia. Un fel de-a spune "pe la tataia", că ajungea după ce bătrânii nu mai erau acasă. Altfel, "Ce mai faci, tataie?", "Bine, nepoate.", "Am trecut pe-aici, că eram cu bicicleta". Dar bicicletă avea dinaintea mea.
"Ai văzut ce ţîţe are Cici?".
Rămăsesem în vara aceea singuri. Ai noştri plecaseră împreună în concediu la Covasna. Zilele ni le petreceam la bunică-sa, o femeie singură, destul de amărâtă, Dumnezeu s-o odihnească, doar că, de fiecare dată ajungeam la Cici.
"Auraş, ia suie aici şi plimbă-te!" - îl pasa repejor pe ăla micu, care, încântat să se plimbe cu un Pegas cu şa lungă, dispărea câte o jumătate de oră. Cici nu era deloc deranjată, se-ncălţa cu pantofii cu toc ai Dorinei şi-mi trimitea bezele prin geam. Mă simţeam în plus, aş fi vrut să-i zic ceva, nu ştiu sigur ce. Dar era prea atentă la Vali. Stăteam la poartă, călare pe Pegasul meu Modern cu şa scurtă, maronie, gata să claxonez dacă venea cineva. Dar niciodată nu venea nimeni. Aşa că o luam după Aurică. Ce să păzesc?
Aurică nu era fraier toată ziua. Profita cât putea de noua conjunctură. Aşa s-a creat lanţul: lua bani (1, maxim 3 lei, că era ieftin) de la cei care vroiau să vadă ţâţele lu' Cici. Dacă refuza, o ameninţa că o spune că Vali vine când sunt singuri. Cu Marian şchiopul s-a certat rău. L-ar fi fraierit: i-ar fi dat 1 leu în loc de 3. "Să mor io dacă-i mai arăt în viaţa mea mamela lu' Cici!" - îşi întărea crunta răzbunare.
"Cristi, nu vrei să ne jucăm de-a mama şi de-a tata?"
Aurică era la ţară, toţi plecaţi, curtea numai a noastră.
"Ieşim desculţi!"
Ne-am dus în vie, ne-am stropit cu furtunul, ne-am făcut jurăminte suflând unul în altul cu puf de păpădie: "Să moară Aurică dacă mă mai sărută cineva în afară de tine!", "Să moară Aurică dacă mai las pe cineva să te sărute în afară de mine!"). P-ormă ne-am căsătorit într-un sac de plastic.
"Hai în casă!"
"Nu-ţi place în curte?"
"Vino să-ţi arat ceva."
M-a tras înăuntru. S-a aşezat pe pat şi aştepta ca proasta.
"Urci sau ce faci?"
"Unde?"
"Suie-te pe mine!"
"Cum să mă sui?"
"Uite-aşa!"
"Dacă te omor?"
M-am suit.
"Şi?"
"Hîţînă-te!"
"Cum?"
"Mişcă-te, dă din picioare. Împinge-te-n mine!"

Îmi proptii mâinile pe sânii ei - cred c-o dureau. Simţeam cum se foieşte dedesubt.
"Pupă-mă! Mameleşte-mă! Scoate limba şi pupă-mă!"
Şi mâinile au început să se mişte singure, ca şi cum ar fi desprins vata de pe băţ. Asta e tot?
În clipa aceea a intrat Gheorghiţă, stropit din cap până-n picioare cu motorină, cine ştie ce păţise. Puţea, dobitocul. Vroia să ne spună ceva. Îi rămăsese vorba-n gât şi limba-n afară. Stăteam călare pe fie-sa şi-mi venea să râd de moaca lui, de mine, de situaţie, dracu' mai ştie. Cici s-a scos imediat, speriată tare, s-a dat spre uşă. Două perechi de palme au năucit-o de-a dreptul. N-a scos un ţipăt, semăna cu mă-sa. A plecat cu ea de păr în bucătărie.
Rămăsesem fără reacţie, privind în sus, ca în atâtea dăţi când n-am înţeles ce se întâmplă cu mine şi ce caut aici. Pe jos urmele noastre murdăriseră carpeta. Mi se uscase noroiul de pe picioare şi priveam păianjenul din colţul tavanului. Nu-mi venea să plec. Aproape mă luase somnul. M-am ridicat cu greu. Când să-mi aranjez tricoul, am văzut pe pantalon o pată. M-am dus glonţ în camera bunicilor. Chiloţii se murdăriseră de ceva lipicios iar pata ajunsese prin tricou pe pantaloni. De la ce? Motorină nu era sigur.
Cici n-a mai jucat pititea, iar Aurică a devenit bănuitor: "Ziceai că nu vrei să-i vezi mamelonul lu' Cici!". Dormeau în camere separate de-atunci şi curând l-au descoperit cu bani. A recunoscut că-i primea de la copii, "ca să pună mîna". L-au bătut în curte, cu cureaua la fundul gol, să-l audă tot cartierul cum ţipă. Noroc că nu i-au găsit prea mulţi. Tot Cici l-a salvat. Obişnuia să-i ceară contraserviciu. Cum Aurică nu rezista o zi fără să o atingă, avea un tarif: "50 de bani pentru stîngul, 25 la dreptul". Iar Aurică era mort după stângul. Se respecta, cum s-ar spune.
Prins de valul dezvăluirilor, l-a băgat la fund pe Vali, care ani buni n-a mai călcat pe-acolo. Mie nu mi-au spus nimic. Tataia m-a întrebat ce şi cum şi, după ce i-am povestit ruşinat, m-a sfătuit să-mi scot tricoul din pantaloni: "Pînă înveţi să porţi cămaşa în pantaloni, ţine-o pe dinafară!"
Cu toate acestea, între noi trei nu se schimbase nimic. Curând aveam să ne reluăm jocurile. E drept că tot mai rar Cici ieşea din casă doar în tricou, dar Aurică era gata acum de lucruri mai importante - bătăile cu celelalte străzi: "Să-i caftim pe Sandu şi pe Marian, şchiopul".
Ceea ce mi se pare însă interesant, e că peste un număr considerabil de ani de la acele întâmplări, la nunta lui Cici, astăzi femeie respectabilă, cu servici, guşă şi plod în marsupiu, nici măcar n-am fost invitat, iar Vali a pozat în cavaler de onoare. La costum, evident, şi cu cămaşa băgată în pantaloni. Reparaţie morală? Tot ce se poate.

Moş Gerilă

De Moş Gerilă, tataia împodobea singur bradul din curte. Nu cu beteală, ci cu fructe care îngheţau noaptea şi prindeau ţurţuri de la ger. Fiecare avea parte de cadoul lui în casă. Se înfăţişau pe rând, să-şi ridice plasele însemnate. De când mi-aduc aminte, tataia mi-a dat bani, "ca să nu depinzi de nimeni, o hîrtie de-o sută, să ştii ce să faci mai tîrziu cu banii". Ceilalţi nepoţi primeau jocuri şi dulciuri, iar părinţii câte-o sticlă de vin din cel mai ascuns loc al pivniţei. În spatele coteţelor, moşul ţinea comoara. Zece butoaie mari şi alte câteva mai mici, damigene pline şi goale, bidoane de toate mărimile şi o cămăruţă specială pentru sticle etichetate. Cele pentru cadouri sau ocazii speciale le păstra în pământ. A vrut să-mi arate odată unde anume. "Nu-mi place vinul, tataie!"

"Ce ţi-a adus Moş Gerilă? Mie mi-a adus Piticot şi o cutie de bomboane" - rânjea Aurică, convins că-l invidiez de moarte.
"Moş Gerilă îmi aduce tot ce vreau."

Nu înţelegea.

"Şi dacă vrei patine?"
"Îmi aduce patine."
"Minge de fotbal?"
"Minge de fotbal."
"Maşinuţă teleghidată?"
"Maşinuţă teleghidată."

Nu-i mai stătea gândul la Piticot.

"Am şi patine şi minge de fotbal şi maşinuţe teleghidate. Nu vrei să vii la mine să ne jucăm cu maşinuţele?"
"Îl întrebi tu pe tata dacă mă lasă?"

Am intrat în casă. Gheorghiţă, în chiloţi. La ei în casă toată familia stătea duminica în chiloţi, de aceea le lua atât de mult să vină să vorbească la telefon când erau strigaţi. Pentru că telefon avea doar dom' Pompili pe străduţă. Juca şah. Singur. O vreme îl admirasem. Ieşea cu tabla pe verandă şi exersa tot felul de scheme. Cel puţin aşa credeam. Vorbea singur pentru doi, comenta mutările când ale unuia, când ale celuilalt. O dată l-am întrebat pe tataia dacă se antrenează pentru ceva anume. Mi-a răspuns că nici nu ştie să joace.

"Cum nu ştie, tataie, atunci de ce le mută toată ziua pe tablă?"
"Pentru că sînt figurine. Uită-te şi tu: rege, regină, cavaleri, cai, turnuri. Le mută şi el, ca să facă ceva prin curte."

Treaba asta mă pusese pe gânduri şi câteva săptămâni l-am tot bătut pe tata la cap să mă-nveţe şah. A scos tabla pe care şi-o cumpărase din primul salariu şi a început să-mi arate. Uite, nici nu mai ştiu ce mi-am cumpărat din primul salariu de om mare. Am uitat, fir'ar!

"Tli, tu de ce nu joci şah cu nenea Gheorghiţă?"
"'Nen'tu Gheorghiţă nu ştie şah."

Trebuia, nici o discuţie, să mă conving.
Cu şahul am evoluat treptat. La-nceput Vali mă bătea măr ori de câte ori mă prindea: zece-doişpe la zero. Apoi am început să joc pe la bloc, cu băieţii la masa verde. Masa verde, dinspre blocul 24, era masa pentru jocuri: şah, cărţi, remi. Masa neagră, de la blocul 8, pentru bancuri şi gagici. În fiecare dimineaţă de vacanţă 6-7 partide de antrenament şi 1-2 oficiale.
Aşa-s eu, când mi se pune pata. Cu cartea asta, la fel. Din momentul în care mi-am dat seama că nu pot să nu o scriu, am început-o. Şi, la naiba, oricât am tras de ea şi-am lăsat-o să zacă, m-a păcălit şi s-a scris singură. Trebuie să pun cumva capacul şi să scot afară sicriul, ducă-se unde s-o duce, dar să nu mai ţin mortul la vedere, să-l îngrop măcar într-un cimitir de cărţi cartonate.

Campionatul de şah de la măsuţă nu l-am câştigat niciodată, de ce să mănânc căcat aiurea. Doar ajungeam frecvent în finala mică. La terminarea gimnaziului, în vacanţa în care-am citit Hamlet, Hoţii şi Don Carlos, că intrasem între primii treizeci dracu' pe liceu şi mi-era ruşine că păcălisem timpul pe străduţe cu puţel Aurică şi pizdulicea de Cici, în după-amiezile când alergam prin casă cu un pistol de traforaj în mână şi mă împuşcam în oglindă de oftică, nu mai creşteam, frate, ajunsesem media aritmetică dintre ai mei şi degetele rămăseseră neschimbate dintr-a şaptea. Îţi dai seama, de la Revoluţie n-am luat niciun centimetru în înălţime. Fugi de-aici, astea-s poveşti, ca aia că ar fi trebuit să te naşti pe 4 martie, de ziua cutremurului, că aşa calculaseră ai tăi, dar te-ai grăbit să... Cine să le creadă? Ba e adevărat. Nu mă mai ridicam cu toate exerciţiile şi atârnatul de bară, săritul cu mâna peste tocul uşii etc. ("Ce mic eşti!", "Scînduri mai lungi la sicriu pentru tine", era răspunsul pregătit la o astfel de afirmaţie terorizantă, "Şi oricum prefer incinerarea. E mai sănătoasă, coaie!"), în săptămânile când furam din anticariat 1-3 cărţi pe zi, pe lângă cele 2-3 pe care le cumpăram conştiincios, ei, în zilele alea în care aveam program de citit Shakespeare, Dante (din care nu înţelegeam mai nimic), Dostoievski ("Ce faci, Cristi?". "Stau cu Feodor la masă, tataie". "Cine-i ăsta?". "Dostoievski, băi, tataie. Cel mai mare scriitor din toate timpurile. Prietenul meu, cine dracu' să fie?") sau Cehov (pe francezi îi programasem în primul trimestru al anului şcolar, până la vacanţa de iarnă, iar americanii până-n primăvară, nemţii-ntr-a zecea, că sud-americani erau doar fotbaliştii), da, atunci mă duceam la şahiştii din Crâng, să joc cu maeştri şi să fac bani de cărţi şi casete cu ageamii, să am şi eu bibliotecă, să ascult Black Sabbath şi Iron Maiden, cum scriau cei mari pe caietele de teză. La 5 lei partida, îi lăsam 2 victorii şi măream miza la 10. Îmi făcusem o colecţie super de surprize de la guma turbo, lipisem poze cu scriitori prin toată casa, aveam abonament la biblioteca judeţeană (Ana era o bibliotecară super mişto, venea numai în fustă, n-avea mustaţă, carii şi dinţi auriţi, doar stângul mai scurt cu 3 cm şi mă lăsa până şi-n depozit, iar la inventar îmi lua cărţi şi albumele, pe care oricum nu le puteam scoate).
Ah, ha, Ana, uitasem de ea, avea 24 de ani şi mă scotea în parc seara, pe la obelisc, să dăm turul lacului şi-mi spunea că o să cresc mare şi o s-o uit, că o să ies cu don'şoare şi că nici măcar n-o să ştiu cum o mai cheamă - "O să mă mărit şi o să mă cheme cine ştie cum", "Tu eşti Ana, atît, ce treabă am eu cu numele tău de familie?". A râs şi m-a sărutat pe obraz şi patru ani m-am ferit să fiu atins de vreo fată, mi-am pitit obrazul unde mă atinsese Ana, spunându-mi că îşi va aminti toată viaţa de plimbările noastre şi că trebuie să fiu cineva, să citesc şi să mă pregătesc pentru viaţă, că o am toată înainte, să nu-mi bat joc de ea, păi, Ana, care mă înşela cu sufletul ăla tare de copilandru al lui Camil bărbatu' - "Tu cum crezi că ar fi scris Ultima noapte dacă asculta John Lennon?", vai, naiva de Ana, salariata, nefututa mea Ana, cea care o să-şi boteze băiatul ca pe mine, care urma să se mărite, să plece în State şi să facă trei plozi, oare cu cine mi-o fi făcut copiii, proasta?), ascultam România Cultural la greu, teatru pe plăci, că-mi luasem combină, îmi schimbasem rama ochelarilor, renunţasem la mare. Mi se-acrise, de trei ori pe an, o dată-n tabără şi de două ori cu ai mei.

"Tu ce vrei să faci în viaţă?"
"Nu te înţeleg. E o întrebare serioasă?"

Era serioasă, prea serioasă pentru vârsta ei.

"Cristi, trebuie să faci ceva în viaţă!"
"Ce să fac? Spune-mi tu ce să fac şi-o să fac."

Nu-mi spunea niciodată ce-aş putea face, aşa că n-aveam decât să improvizez.

"Dacă pînă la 30 o să cunosc personal toţi scriitorii români pe care îi ai tu în bibliotecă e bine?"
Propune-ţi ceva mai realist, sunt sute de scriitori, nu-i poţi cunoaşte pe toţi!
"Cum să nu? Dau la Litere, în şase luni îi caut pe fiecare în parte, le iau interviuri şi gata. Fac un studio de înregistrări, nişte antologii video, albume foto doar cu cei importanţi. Într-un an îmi deschid o bibliotecă-bar, proiectez documentare, fac lansări, scot nişte ediţii sonore de carte. E simplu ca bună-ziua. Crezi că s-ar pune că am făcut ceva în viaţă?"
Bibliotecara din ea nu putea înţelege.
"Asta ar trebui să facă statul. Sau nişte instituţii. Nu poţi face de unul singur o bibliotecă. Gîndeşte-te numai la costuri, ţi-ar trebui sute de filme, colaboratori, spaţiu."
"Nimic mai simplu. Pot începe cu o bibliotecă de poezie. Cărţile sunt mai subţiri, lecturile mai scurte. Şi pe urmă alte biblioteci. Periodice literare, să zicem. N-am nevoie decît de un aparat foto, un reportofon şi o cameră video. Nu ţi se pare o idee bună? Nu ziceai că trebuie să fac ceva. Acum, dacă vreau să fac ceva, de ce ţi se pare că nu se poate face?"
"Gîndeşti ca un puşti, dă-mi voie! Crezi că scriitorii vor zice da doar pentru c-o să le placă de tine?"
"Ştii ceva, dacă la biblioteca voastră nu se-ntîmplă nimic asta nu înseamnă că nu se poate face nimic. Dacă nu sînteţi în stare să aduceţi şi voi doi-trei scriitori la o întîlnire cu publicul, nu-mi spune mie că nu pot convinge orice scriitor român că vreau să fac ceva pentru el. Orice scriitor, înţelegi? Facem pariu că în zece ani o să cunosc tot ce contează în literatura română? Facem pariu că în zece ani produc cea mai tare bibliotecă? Ce, crezi că nu pot? Pot scoate şi-o revistă, pot inventa şi o editură, pot lansa şi un post de radio literar. Orice."
"Eşti copil, nu fac pariuri de-astea!"

Mă studiam în oglindă ("Ana, ce-nsemnă să fii bărbat?"), refuzam fotografiile, mă-nchideam în cameră, nu mă mai interesa nimic în afară de mine, renunţasem la "Tatăl nostru" din lift, că intrasem la liceu, eram liber, cu adevărat liber. Până la armată mai era mult. Nu mă mai duceam la Vali doar să le şterg de praf cărţile din bibliotecă şi să le aşez (nimeni nu s-a prins că le ordonam după criterii aiuristice - odată le-am aşezat după data achiziţiei, că Titi obişnuia să le ştampileze - ofiţeru' şi le data: "Azi, 2 iunie, cadou de la maior Icsulescu"), mă duceam de-acum să-i spulber la şah, să m-audă vorbind ("Ia zi-i tu lu' unchiu', Caragiale i-a tras'o lu' Veronica Micle sau ce tot mănîncă căcat domnul Eminescu?". "De unde ştie ăsta?... Am uitat, nenea Iancu a avut berărie-n Buzău..."). Iar cu Vali n-am mai avut probleme, că după juma' de an a renunţat definitiv să mă mai provoace.
Băi, ce-am cu ei, că doar făcea tanti Livia nişte cartofi cu brânză de salivez şi-acuma? Să mor dacă nu-i iubesc!

"Jucaţi un şah cu mine?"
"Da' ce, tu ştii şah?"
"Am învăţat."

M-a poftit pe scaun şi am aşezat piesele. Să nu lungesc, limitez partida la patru mutări, "matul păstorului", cum îi ziceam la bloc. Revanşa? N-o s-o vedeţi! Altădată, atunci aveam chef să-l iau cu mine pe Aurică să se joace cu maşinuţele.

"De ce nu vă jucaţi aici?"
"Păi Aurică n-are maşinuţe teleghidate."

Gafa pe mine m-a costat o după-amiază de singurătate, iar pe fi-su o urecheală zdravănă.

"Auraş nu pleacă nicăieri!"
Am ieşit pe străduţă. Fără nici un chef.
"Tataie, nenea Gheorghiţă nu ştie şah."
"Şi tataia ce ţi-a spus?"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer