"Regret... doamne, cât regret că nu am gândit nimic, că nu-mi aminteam nimic, că nu simţeam nici fierul ruginit care-mi intra în talpă, nici bluza largă ce-mi ajungea până la coapse, regret că n-am auzit şi n-am văzut oamenii care se uitau la mine. Regret că m-am aruncat aşa. Am văzut geamul crăpat, l-am deschis şi m-am uitat in jos, mai întâi la unghiile picioarelor, apoi la trotuarul asfaltat şi călcat de oameni, mi-am amintit fierbinţeala din corp când asistenta îmi punea perfuzia şi am simţit ura. Nu m-am gândit cum să sar, cum să mă arunc, dacă să cad cu faţa în jos sau pe spate, nu am luat EU nicio decizie, ci m-am lăsat purtată. Am închis ochii şi am făcut în aşa fel încât să nu mai simt fierul pervazului sub picioare. Nu am simţit nimic, decât o fracţiune de secundă cât creierul meu să conştientizeze durerea cumplită şi să dea stingerea. Apoi mi-am văzut corpul murdar şi faţa plină de sânge cu ochii deschişi. M-am văzut pe mine şi am început să regret. M-am depărtat de lumea ce-şi pusese palmele la gură şi suna la poliţie şi am mers până pe bulevardul central trecând prin oameni. Apoi am ajuns aici. De atunci regret. Doamne, cât regret... De-aş fi murit altfel. De-aş fi stat să-mi muşc buza sau să-mi palpez înţepăturile acelor, să mă trezească o durere fizică, să gândesc şi să plâng. Am murit prostesc, ca o bucată de carne cu oase şi fără sentimente, aruncată într-o ghenă de gunoi. Doamne, cât regret că n-am trăit şi eu ca toţi oamenii ăia pe care îi numeam stupizi şi monotoni, cât regret că n-am mers la şcoală, că părinţii mei nu-mi spuneau TE IUBESC în fiecare seară, că n-am avut o slujbă şi o casă cu gazon în care să se pişe un câine mare şi blănos, aşa cum au toţi oamenii. Cât regret că am vrut să fiu altfel..."
****
"Da, puiule, vino la bunicu'! Ce mare şi voinic te-ai făcut! Semeni leit cu tatăl tău când era mic... Vrei la mama? Bunicu' se duce să se întindă puţin, nu se simte prea bine, cred că de la pastilele alea de inimă! Da, puişor, nu plânge, bunicu' doar doarme puţin, îi e rău de la inimă. Bunicu' te iubeşte, te iub... Nu plânge, bunicu' era bătrân şi nu-i mergeau toate motoraşele bine, o să-mi fie dor de tine, pui, să te faci mare şi sănătos şi să porţi cu mândrie numele tău. Să ai grijă de bunica şi să n-o laşi să plângă, că şi ea e bătrână, nici pe mami sau pe tati să nu-i laşi să fie trişti, că oricum trebuia să mă duc. Să fiţi fericiţi, că eu vă privesc de aici şi mă bucur cu voi... Îmi pare rău că bunicu' a trebuit să moară aşa, cu tine în braţe, dar nu e cum vrea el. Când îl cheamă Doamne-Doamne, trebuie să plece, nu mai plânge, bunicu' te iubeşte."
****
"Treisprezece, trei-spre-zece, trei plus zece, treisprezece cranii de om, treisprezece inimi, treisprezece cuţite şi împuşcături. Oare o să ajung în iad? Nu mă tem. De ce m-aş teme? Oricum îs mort. Mai rău ca la pârnaie nu poate fi, acolo te băteau, nu-ţi dădeau de mâncare, te puneau să freci podele, să dormi cu şobolanii, să trăieşti ca viermele sau cel mai bine, să nu trăieşti, ca să mai eliberezi din celule şi să vină alţii în locul tău. Ce poate fi mai nasol? Trebuia să mai rezist vreo câţiva ani ca să văd lumina din nou. Mă îmbolnăvisem cât lucram la canal de o boală... ceva cu plămânii... şi cică nu rezişti foarte mult la asta, încă eu am fost tare. Da' aşa-mi trebe'! Am adus aici cu mine treişpe' oameni şi nu-s mândru. Eu i-am omorât pe toţi, ba cu pistolu', ba cu sişu'. Era o vreme când eram în duşmănie cu un clan şi când se luau ăştia la harţă, îi aşteptam la colţ şi îi făceam piftii. Toţi se temeau de mine. Mi-e frică de ce-i aici, parcă îi prea linişte şi parcă tot mi-e frică să nu vină ăia să mă omoare. Adică deja îs mort, da' mi-e frică să nu mai simt durerea aia pe care o simţeam în pârnaie, mi-e frică de orice. Mi-e frică să nu se sfârşească rău. Ei, şi dacă se sfârşeşte, ce? Oare ajung în iad?"
****
"Am iubit, am mers la biserică, m-am măritat, am făcut un copil, l-am crescut, m-am angajat, mi-am câştigat propriul salariu, am dăruit săracilor, am fost fericită şi am murit de cancer. Înconjurată de familie, pe un pat cald de spital cu pereţi albi, proaspăt vopsiţi, cu un cadru medical drăguţ, cu testamentul în sertarul biroului de acasă şi împăcată cu sfârşitul meu. Mi-am luat rămas bun de la cei dragi, i-am privit pentru ultima dată, mi-am văzut toată viaţa derulându-se în faţa ochilor minţii şi mi-am simţit trupul rămânând în urmă. Apoi toate aparatele la care eram legată au început să scoată sunete ciudate şi i-am văzut pe soţul şi pe copilul meu plângând. I-am îmbrăţişat trecând prin ei şi apoi am ajuns aici. Aici e cald, e bine, e linişte. N-am altceva de făcut decât să aştept."