Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Punctul de pe semnul de-ntrebare


Ilinca Anamaria Prisăcariu

01.11.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bucătăria a fost şi este, din punctul meu de vedere, cel mai bun loc de meditat din lume. În bucătărie se poartă cele mai bune discuţii, e locul în care iau naştere cele mai delicioase împingeri spre păcat care ne determină să privim viaţa altfel. Pentru că atunci când ţi-e foame totul e cu susul în jos. Totul ţi se pare greşit, totul te irită.

E o zi ploioasă de joi. Nu mai am pâine în casă şi încep să mă simt inconfortabil. Am venit de la şcoală. Nimic interesant, numai că eu azi am stat o oră întreagă şi m-am gândit la cât de jalnică pare să fie viaţa noastră. Mi-am pus apoi în gând, cum am mai făcut-o de foarte multe ori până acum, însă de foarte puţine ori am pus în practică, că dacă nu am avut până acum ocazia să spun clar şi tare ceea ce gândesc, să scriu. Oricum, mi-e mult mai uşor să mă exprim aşa. Îmi aduc trupul tânăr şi neliniştit în bucătărie şi încep să mă gândesc. Cu riscul de a "păşi" în categoria oamenilor atât de frustraţi încât aruncă în colo şi încoace cu negativism, deşi nu asta e intenţia mea, îmi voi relua ideile şi-mi voi mai goli buzunarele minţii de câteva nelămuriri. De aici în colo nu cred că un fir narativ e cel ce va fi urmat, ci unul tras, direct din piele, care e destul de dureros, dar dacă nu e scos de tot se infectează.

Indiferent de părerile celor din jur, eu am momente în care simt că sunt îndrăgostită iremediabil de ţara în care trăiesc, de oraşul în care locuiesc acum şi de care voi rămâne legată pentru totdeauna. Am cultivat un soi de patriotism căruia îi place de minune să fie mângâiat pe burtică, ca un căţeluş, dar care se întristează teribil atunci când, aflându-se pe trotuar şi văzându-şi de drum într-o zi ploioasă ca asta, trece o maşină în viteză şi îl udă până în vârful cozii. De câteva ori patriotismul meu a avut purici, o dată chiar m-a muşcat. Era într-o zi de iulie, când am spus că urăsc ţara asta şi spitalele din ea, cu cadrele ei medicale iresponsabile şi isterice, care până să-ţi facă un vaccin anti tetanos se asigură că te-au făcut să te simţi ca ultimul om; că urăsc totul, mai ales sistemul de învăţământ care ne stoarce pe noi de personalitate, iar pe ai noştri de bani. Eu nu m-am născut într-o familie normală, ci m-am născut într-o familie şi atât, din care am ieşit aşa cum sunt în forma actuală, cu o educaţie potrivită, în urma căreia sunt îndrumată să investesc de una singură, mergând la şcoală.

Păstrându-mi patriotismul în limitele normalului, care se dobândeşte mai ales în starea de plictiseală, stând în bancă şi privind pe pereţi am încercat să inventariez puţin situaţia în care mă aflu. Dacă m-ar întreba acum, un profesor: "Ia să vedem, artista. Tu ce părere ai despre asta?", ce aş răspunde? Aş simţi că mi-a fost adresată, nu în scopul de a-mi evalua gândirea, ci ca un ghiont ironic asupra neatenţiei şi plictiselii mele. Aşa că aş răspunde cu o altă întrebare, evident:
- Despre ce?
- Păi despre ce discutăm noi acum?
- Puteţi repeta, vă rog?
- Aşa se stă în bancă?

Fixându-mi privirea şi aruncând în mine cu săgeţi, continuă:
- Care e poziţia unui elev în bancă?
- Suntem cumva la grădiniţă?
- Te crezi deşteaptă?
- Are vreo importantă ce cred?
- Insinuezi ceva?
- Dacă vă preocupă poziţia mea în bancă, nu v-aţi întrebat dacă ceea ce vorbiţi de jumătate de oră prezintă vreun interes pentru cineva?
- Cum îţi permiţi?
- De ce încercaţi să ne băgaţi informaţii în cap cu forţa? Credeţi că vă ascultă cineva? Nu v-aţi dat seama că de la un punct în colo elevul nu mai asimilează nimic dacă se află sub presiune şi obligaţie?
- Dacă te pricepi aşa de bine, de ce nu vii tu în locul meu să predai?
- Nu vă credeţi în stare să duceţi ora până la capăt?

Privindu-mi colegii, adaugă:
- O auziţi, cât e de impertinentă? Vrei să avem probleme cu doamna directoare?
- Vă simţiţi cumva ameninţată, doamna profesoară? Am spus eu ceva greşit ori nu sunteţi capabilă să-mi răspundeţi la întrebări?
- Nu-ţi dai seama în ce probleme poţi intra cu mine?
- Acum mă ameninţaţi pe mine? Îmi permiteţi să-mi spun părerea, dacă tot m-aţi întrebat?
- Ia să auzim, clasa, ce părere are colega voastră?

Încep să înţeleg cum stau lucrurile şi spun:
- Ce concepţie aveţi dumneavoastră despre respect? Nu credeţi că se oferă în schimbul aceluiaşi lucru? Dacă un profesor impune de la început respectul, fără să utilizeze forţa, nu e asta cheia către o colaborare cât mai bună? De ce ne învăţaţi să vânăm note, în loc să ne dăm silinţa să înţelegem ceva? De ce suntem trataţi ca nişte roboţi care trebuie să înghită o cantitate foarte mare de informaţie în atât de puţin timp? Unde se duc toate aceste lucruri? Credeţi că ne mai rămâne ceva după? Ce ne învaţă şcoala? Să ne pregătim pentru viaţă, nu-i aşa? Care e lecţia de fapt? "Fereşte-te să te exprimi şi pleacă-ţi capul ca să nu fie tăiat"? Ştiţi ce? Dacă eu îmi propun să fiu eleva atipică, care-şi spune părerea şi care îşi permite să contraargumenteze afirmaţiile unui profesor?... Voi fi exmatriculată? Din şcoala asta, numai câtorva le pasă cu adevărat de ce se întâmplă cu copiii pe care "de bine îi învaţă"? Unde credeţi că se duce respectul şi devotamentul meu? Într-un plic sigilat pe care vi-l ofer la sfârşitul anului?! De ce să ne ascundem după deget? Nu aşa se procedează? V-aţi întrebat vreodată de nevoile copiilor cu care lucraţi? De ideile lor, de visele lor, de talentele ascunse ce zac în ei? Cu ce vă deranjează pe dumneavoastră că merg la trupa de teatru? Nu ar trebui să mă ajute să mă dezvolt, să socializez, să fac ceva bun cu timpul meu? De ce, în loc să mă susţineţi, mă faceţi să mă simt prost pentru ceea ce fac şi ceea ce devin, punând piedici în calea mea? Credeţi că mă dau deşteaptă? Şi dacă sunt? Cu ce vă deranjează acest lucru? Nu ar trebui să vă bucure, să fie o provocare? De ce nu căutaţi un mod a investi în copiii dumneavoastră, în loc să le dărâmaţi visele? Nu ştiaţi că ameninţarea este arma celor slabi? Ce se întâmplă dacă vă spun că aveţi foarte multe de învăţat de la copiii cu care se presupune că lucraţi?
- Unde aţi fost crescuţi, în junglă? Credeţi ca aşa se procedează? Pe mine de ce nu mă întreabă nimeni de sănătate, nu? Numai voi aveţi probleme? Ştiţi că eu, după o zi de muncă şi de luptă cu 200 ca voi, trebuie să merg acasă să-mi hrănesc familia? Ştiţi care e salariul unui profesor? Vă interesează? Ce vă pasă vouă? Credeţi că viaţa e numai lapte şi miere? Nu vă ajunge că v-au ţinut părinţii în puf? Ce vă trebuie vouă? Petreceri, bătaie de joc şi fumat în spatele şcolii? De asta vă arde vouă, în loc să puneţi burta pe carte? Unde e respectul? Aveţi idee ce e aia? Ce am ajuns, domnule, să mă las luată la întrebări de o ameţită care se crede cu lumea la picioare?
- Respectul ţine de "dumneavoastră" sau de atitudinea pe care o ai? Respectul înseamnă să taci şi să înghiţi? Ce sens mai are să vă spun "săru' mâna", dacă în secunda următoare vă înjur pe la spate?
- Ce faci?!
- Dacă aveţi atât de multe probleme, de ce aţi ales profesia asta?
- Tu cum crezi că se câştigă o pâine?
- Prin muncă.

În clasă s-au tăiat brusc respiraţiile. După toate chicotelile şi onomatopeele de uimire de pe margine, cu toţii au îngheţat după ultimul lucru pe care l-am spus. De data asta eu continui să-i fixez privirea profesoarei mele, pe care o simt acum ca pe o victimă ce încearcă să se sustragă.
- Un lucru pe care l-am învăţat de la şcoală este să muncesc cu drag şi să mă dedic, să cercetez, să investesc în mine. Să întreb, să comunic, să acord atenţie. Iar dacă se întâmplă să intru în conflict cu cineva, să îl rezolv cu capul, nu cu pumnul. Ştiţi vorba aia, cu "omul din greşeli învaţă"? Dacă vreau să schimb ceva, voi începe prin a învăţa din greşelile mele şi ale dumneavoastră. Cu asta rămân de la şcoală... Greşesc? Foarte bine atunci. Mie nu îmi este frică de provocări. Nici nu ştiţi ce plăcere mi-a făcut să comunicăm în sfârşit.

S-a făcut târziu. Iar am uitat pe foc ibricul cu apa pentru ceai, iar acum apa clocoteşte ca o nebună. O parte din ea s-a evaporat deja, cu tot cu gândurile mele, care se vor opri în tavan şi vor fi luminate pentru totdeauna. Câteva dintre întrebările mele au răspunsuri evidente, altele nu vor primi răspuns niciodată ori le voi deduce eu când voi mai creşte. Îmi beau ceaiul pe fugă şi mă ard, apoi mă-ndrept spre şcoală. Flacăra de pe limba mea se stinge rapid. E o zi ploioasă de joi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Te aprob intotalitate!
    GummyBear, 19.11.2012, 16:47

    Ai perfecta dreptate! Din pacate in momentul de fata depindem de oamenii care se presupune c-ar trebui sa ne fie mentori si adevarate exemple. Pentru multi dintre noi solutia e opusul mesajului tau datorita fricii si mentalitatii impuse.

Spacer Spacer