Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Jacob se hotărăşte să iubească


Cătălin Dorian Florescu, traducere de Mariana Bărbulescu

19.12.2012
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cătălin Dorian Florescu
Jacob se hotărăşte să iubească
Editura Polirom, 2012

Traducere din limba germană şi note de Mariana Bărbulescu


Citiţi cîteva consideraţii critice asupra acestei cărţi.

*****

Intro

O carte despre viaţă şi suferinţă, unde istoria europeană şi poveştile personale se contopesc într-o mare epopee. În Banat, un amestec de neamuri format din români, nemţi, francezi, sîrbi, unguri trăiesc împreună de secole. Aici s-a inventat sistemul binelui făcut din iubire: "Încă nimeni nu refuzase vreodată să dea ajutor şi nu se împotrivise vreodată acelui lucru care definea viaţa de aici: îndatorirea binelui făcut din iubire. Asta era datoria faţă de ceilalţi. Datoria îi ţinea pe toţi împreună". Aşadar, şi Jacob iubeşte - însă şi pentru că aşa îi stă în fire. El îşi iubeşte mărunta viaţă, mizeră şi dură; învaţă să-şi iubească tatăl, care însă îl trădează mereu; le iubeşte pe Katica, sîrboaica, şi pe Ramina, ţiganca cea grasă, însă una este ucisă şi cealaltă deportată. O poveste despre duritate şi sărăcie, dar şi despre sensibilitate şi tandreţe, o poveste emoţionantă şi palpitantă în care iubirea devine o artă a supravieţuirii.
 
"Noul său roman îl catapultează pe Cătălin Dorian Florescu în prima linie a literaturii germane... Nu  sînt mulţi cei care povestesc cu atîta forţă, sensibilitate senzorială şi căldură, atît de amplu, cuprinzînd secole, atît de calm şi fără teamă, ezitînd la fel de puţin atît cînd se confruntă cu brutalitatea şi cruzimea, cît şi în faţa gingăşiei şi a tristeţii. Ce povestitor! Florescu este atent la fiecare detaliu, la fiecare nuanţă şi lasă imaginea obiceiurilor rurale să învie, ca într-un tablou de Bruegel, cu toate grozăviile şi frumuseţile lor... El a scris un roman impunător despre un secol brutal şi despre o viaţă lipsită de speranţă, un roman care însă nu se scufundă nicicînd în deznădejde. Este o adevărată carte a iubirii." (Elke Heidenreich, Frankfurter Allgemeine Zeitung)
 
"Romanul răspîndeşte parfumul aspru al unei vieţi pline pînă la refuz cu orori îngrozitoare şi uimitoare frumuseţi, cu dezastre care îi schimbă cursul şi cu fericiri paşnice. Jacob se hotărăşte să iubească este o poveste ce are dimensiunile existenţei. Sînt unele romane care povestesc viaţa, şi asta e bine. Şi mai sînt altele care povestesc viaţa şi ne învaţă ce este umilinţa: în faţa bogăţiei, a stupidităţii şi a nebuniei vieţii, în faţa micilor lucruri mari de zi cu zi, un sac de cartofi, o noapte ploioasă, o naştere pe mormanul de gunoi. Un astfel de roman a scris Florescu. Se citeşte incredibil de bine, mai ales de către cei ce ştiu să preţuiască o proză suculent-senzorială." (Berliner Zeitung)
 
Carte recomandată de: Cărtureşti, BookMag, LiterNet şi Port.ro
 
Fragment
 
În orice furtună se ascunde un diavol. Într-una trecătoare, de vară, dar şi în cele care se lasă greu pe pămînt, zile de-a rîndul. El se ascunde de Dumnezeu. Cu cît e mai înfricoşat, cu atît mai aprig răscoleşte aerul şi ţărîna. Dar nici asta nu-l prea ajută. Apoi, cînd furtuna chelălăie afară, pe cîmpii, oamenii ştiu că Dumnezeu l-a găsit pe diavol.
 
Dacă are noroc, reuşeşte să fugă. Iese din uragan, vîntul se potoleşte şi norii se topesc, ca şi cum n-ar fi fost niciodată acolo. Dar încă e prea devreme să răsufli uşurat, prea grabnică e nevoia hăituitului să-şi găsească un nou ascunziş. Îl va căuta în blana unei pisici sau în coroana deasă a unui fag. Cei care se încumetă să iasă din casă în asemenea zile îşi strîng cît pot de bine hainele pe trup, să nu se furişeze diavolul în ele.
 
În iulie 1924, tata s-a ivit dintr-o asemenea furtună şi niciodată nu i-a contrazis pe cei care credeau că încheiase o înţelegere cu diavolul. Nici cînd s-a însurat cu mama, nici cînd ea m-a făcut pe mine şi nici cînd el a pierdut iarăşi totul.
 
Atunci, pe cînd frontul de nori din vest, aflat încă de cealaltă parte a graniţei cu Ungaria, înainta ameninţător, pîndarul sări în sus. Tunetul îl trezise, cerul părea uns cu păcură. Marian şi-a căutat grăbit goarna, vrînd să dea de veste satului, dar rachiul îi secase gura. A mai luat o înghiţitură zdravănă şi acum strigarea lui s-a auzit pe uliţele pustii, încremenite în soare.
 
Între timp, la mare depărtare, fulgerele au lovit pămîntul şi ploaia a început să cadă în trîmbe late. Marian şi-a înfipt goarna sub braţ, şi-a pus încălţările de lemn şi apoi a alergat la casa paznicului cetăţii. Aşa i se zicea, chiar dacă nu exista nicăieri vreuna, dar poate că ţăranii socoteau satul întreg o cetate. Un sat răzleţit şi atît de vulnerabil, încît era o pradă uşoară nu numai pentru vreme, ci şi pentru toţi cei care îşi făceau drum pe acolo: armate întregi şi vagabonzi singuratici, habsburgi şi unguri, pămînteni şi, uneori, nepămînteni.
 
Strubert, paznicul cetăţii, aflase deja; suferea de aceeaşi patimă ca şi pîndarul, iar pe el îl deşteptase nevasta, zgîlţîindu-l. L-a cărat apoi pînă la fereastră şi el a început să înjure şi a dat s-o lovească fiindcă îi luase prea mult să-l trezească. A înşfăcat cheia de la turnul bisericii, s-a repezit afară şi i-a strigat pîndarului, de care mai-mai să se ciocnească: "Să sune alarma!". Nici nu bănuia că în ziua aceea va fi nevoie să tragă de două ori clopotul cel mare şi greu.
 
Fusese turnat la Timişoara, la stăruinţele lui Frederick Obertin, încă din 1773, la un an după ce satul apăruse aşa, din nimic, şi oamenii îl aduseseră încoace pe un car cu boi. Apoi fusese tras cu mare caznă sus, în clopotniţă, şi prins lîngă clopotul cel mic şi cel mijlociu. El era cel mai important. El răsuna mereu la incendii sau la alte primejdii. El, al cărui dangăt se împînzea peste cîmpie ca să anunţe ceasul de tihnă al amiezii şi care, în amurg, încheia sunetul celorlalte două, aducînd oamenii acasă de pe cîmp. Trei bătăi, pentru Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Tot el se auzea primul cînd era dus un mort la groapă.
 
Primul mort nu se lăsase mult aşteptat. Argatul Roland Manoeuvre avea de lustruit clopotul, cu puţin înainte de inaugurare; s-a încurcat în frînghii şi s-a rostogolit în gol. A căzut direct la picioarele lui Frederick Obertin şi ale celorlalţi oaspeţi. Poate că fusese rachiul, poate altceva, de neexplicat. Oricum, ăsta a fost începutul unui lung şir de accidente, omoruri şi sinucideri care aveau să bîntuie satul. Era în întregime pămîntul lui Dumnezeu, dar oamenii îl puneau la socoteală şi pe celălalt.
 
Cînd paznicul cetăţii şi-a scuipat în palme şi a apucat frînghia, ţăranii de pe cîmp, mulţi chiar la patru-cinci kilometri depărtare, zăriseră deja furtuna. Unii se îndreptaseră de spate, ţinîndu-se şale, fiindcă observaseră că se schimbase lumina. O ultimă licărire slabă, înainte ca soarele să dispară. Şi o primă pală uşoară de vînt, care anunţa ce avea să urmeze. Sfîrşitul lui iulie era vreme de recoltă. Pe cîmp erau snopi de grîu peste tot şi, în multe locuri, fîn uscat. Dar nu era nimic de făcut, aveau să vadă mai tîrziu ce se mai putea salva. Oamenii şi-au pus uneltele şi proviziile în căruţe şi au pornit.
 
Nezărit de nimeni, Jakob a apărut pe drumul îngust, cu pietriş, care trecea pe lîngă sat, la oarecare distanţă, şi lega Timişoara de graniţa ungurească. Fusese o zi fierbinte, dintr-alea în care ţi se lipeau straiele pe trup şi praful îţi intra în ochi şi în nas. Şi Jakob văzuse că pămîntul era muiat într-o lumină galbenă, intensă, care şi-a pierdut repede strălucirea, pînă ce s-a făcut cenuşie. S-a oprit, a ridicat capul, şi-a împins căciula unsuroasă spre ceafă şi s-a uitat la cer. A tras adînc aer în piept - mirosea a ploaie.
 
Norii erau deja la mai puţin de un kilometru, vîntul se înteţea şi scutura cu putere cei cîţiva duzi şi plopi care tiveau drumul. Sus, deasupra lui, se învîrteau stoluri întregi de ciori, gălăgioase şi neliniştite, care apoi au luat-o spre oraş. Aveau să se lase pe terenurile pustii ale fabricilor, în curţi, pe malul Canalului Bega şi să-şi caute adăpost acolo.
 
Jakob îi vedea în depărtare pe ultimii ţărani dispărînd printre case. Şi-a scos încălţările, le-a înnodat şireturile şi le-a aruncat pe umăr. Nu mai era vreme de pierdut, furtuna ajunsese acolo, orizontul se îngustase la numai cîteva sute de metri. A intrat în cîmp şi a început să alerge.
 
Ştia că nu era bine, chiar dacă Dumnezeu ştergea păcatele oamenilor loviţi de trăsnet. Asta era credinţa românilor, iar el trăise de-ajuns printre ei ca să-şi închipuie că se putea să fie şi aşa. Cînd a ajuns la jumătatea drumului pînă la primele gospodării, ploua deja tare, iar vîntul i se împotrivea, ca şi cum ar fi vrut să-l ţină în loc. Dar vîntul avea ghinion, Jakob nu se lăsa scos din ritm decît pentru cel mult cîteva clipe.
 
Totuşi, uneori, rafalele îl plesneau peste faţă cu atîta sălbăticie, încît înainta trei-patru paşi şi dădea înapoi tot atîţia. Era un bărbat înalt, cu părul zburlit, cu care natura se juca - sau or fi fost diavolii, care voiau să-l ridice şi să dea cu el de pămînt, mînioşi că Dumnezeu îi vînează pe ei, şi nu pe oameni.
 
Furtuna n-a putut să-i fure decît căciula. A fost rostogolită peste cîmp, fluturată în aer şi apoi a rămas agăţată într-un mărăciniş. Haina, în buzunarul căreia se afla bucata de ziar ce îl adusese încoace, se umfla şi ea ca o pînză de corabie şi îl trăgea înapoi. Dar Jakob era vînjos, asta n-avea cum să fie o piedică. Se afla la numai cîţiva paşi de un grajd şi ceva a zburat chiar pe lîngă el - o bucată dintr-un horn sau dintr-un jgheab. A deschis anevoie o uşă îngustă, din dosul grajdului, s-a strecurat înăuntru s-a lăsat să cadă în fîn.
 
Animalele n-au protestat. Jakob se simţea bine acolo, aproape de trupurile calde, tresărinde de vite şi cai. Mirosul de balegă şi fîn, de murdărie şi de piei de animale îl liniştise dintotdeauna. Să trăiască în ritmul animalelor, să le şteargă de apă, să le ţesale şi să le acopere, să le ungă copitele şi să se dea mai aproape de ele toamna, cînd se făcea mai rece. Jakob s-a tîrît cu băgare de seamă pînă la una dintre vacile culcate. A mîngîiat-o, ca s-o liniştească, i-a apucat o ţîţă şi a început să soarbă cu lăcomie. Vaca nu s-a împotrivit, pentru ea nu era decît un altfel de viţel.
 
S-a întins, a închis ochii, dar, după scurt timp, i-a deschis din nou. A scormonit înfrigurat prin buzunare, căutînd ceasul de aur, şi, cînd l-a simţit în mînă în sfîrşit, a surîs mulţumit. Apoi a adormit învăluit de răpăitul ploii, de zgomotele tunetelor şi ale vîntului. Între timp se întunecase, prin rosturi şi crăpături fulgerele îl luminau pe bărbatul adormit şi animalele care stăteau de veghe.
 
La nici un sfert de oră mai tîrziu, alt bărbat, cu o puşcă în mînă, a deschis brusc poarta mare din faţă şi, la lumina fulgerelor, a încercat să îl dibuiască pe străin. Cînd l-a descoperit, s-a îndreptat spre el şi l-a lovit cu patul puştii în burtă; Jakob a sărit în sus, trupul lui aducea cu un tanc.
"Am crezut că-i un hoţ de cai. Unii îşi zic că au mai multe şanse pe o vreme ca asta. Dar n-am mai pomenit hoţ de cai care să se pună pe dormit. Sînteţi şvab sau român?", a întrebat omul.
"Şvab", a răspuns Jakob.
 
Alex Neper s-a întors pe călcîie şi s-a dus înapoi în casă. Jakob credea deja că-l uitase sau că nu-i mai păsa de el şi chibzuia dacă să rişte şi să mai rămînă - fiindcă furtuna nu se terminase nici pe departe -, cînd a auzit un glas din celălalt capăt al curţii:
"Veniţi încoace! Avem mămăligă". Jakob a alergat prin ploaie cu paşi mari, pînă la casă.
 
Stăteau faţă în faţă în lumina palidă din bucătărie; Neper i-a întins o farfurie cu mămăligă şi nişte cîrnaţi. Jakob mînca de-a-n picioarelea, înfundîndu-şi gura. Neper l-a lăsat în pace, dar îl urmărea cu mare atenţie. De-ar fi fost nevoit să se bată, n-ar fi avut nici o şansă în faţa străinului, care avea cel mult douăzeci şi şase sau douăzeci şi şapte de ani, era mai lat în umeri decît el, avea un nas proeminent şi o ceafă vînjoasă. Cînd ţi se proptea ăsta în faţă, sigur era în stare să capete ce voia. Ca să fie mai sigur, Neper trase mai aproape puşca pusă pe masa din bucătărie.
"V-am văzut, venind peste cîmp", a spus Neper. Jakob a înghiţit ultimele îmbucături, s-a făcut că nu vede paharul pus de gazdă, a luat sticla de rachiu, a dus-o la gură şi aproape a golit-o. Abia apoi s-a uitat în jur; era o casă dintre cele mai acătării, dar neîngrijită şi în dezordine.
"Unde mă aflu?"
"La farmacist."
"Nu asta vreau să ştiu - în ce sat?"
 
Abia atunci şi-a dat seama Neper de glasul străinului: era profund, pătrunzător şi hotărît.
"În Triebswetter. După cum se vede, vremea asta tulbure se potriveşte de minune cu numele satului nostru." (Numele german al satului bănăţean Tomnatic, care, în traducere, înseamnă "vreme tulbure". - n. trad)
"Triebswetter? Înseamnă că am ajuns la ţintă", a zis Jakob, mai punîndu-şi mămăligă în farfurie, dintr-o oală.
 
***
 
Furtuna ţinea deja de mai multe ceasuri. Tot nu se săturase - ea sau creaturile care sălăşluiau în ea. Existau oameni care ziceau că ajunseseră destul de aproape cît să vadă creaturile ascunse acolo, hidoase şi respingătoare sau ispititoare, dar nu mai puţin primejdioase.
 
Dacă dispărea careva, din cînd în cînd, sau nu se mai întorcea din vreo călătorie, lumea zicea: "L-a luat furtuna". Cîteodată apărea iar, umflat şi vînăt, adus la mal de apa rîului. Sau rămînea dispărut, poate pentru totdeauna. Că s-ar fi dus cumva după alt bărbat sau altă femeie ori că îi era mai dragă moartea decît o viaţă dusă în strîmtoarea satului - aşa ceva nu era îngăduit nici măcar să gîndeşti. Nu se pomenea nici să înşeli şi nici să hotărăşti ce vrei, aşa, de unul singur; de netăgăduit erau doar Dumnezeu sau diavolii şi soarta cu care te loveau.
 
Cînd furtuna s-a mai domolit, Neper şi Jakob s-au încumetat să iasă în drum. Peste tot zăceau căruţe răsturnate, garduri smulse şi copaci scoşi din rădăcini. Un şopron, cîteva hornuri şi peretele unei case făcute numai din lut se prăbuşiseră. "Dacă mai ţine ploaia, se umflă Mureşul şi îndată o să fim sub apă", a spus farmacistul şi s-a întors în casă.
 
Jakob era ud pînă la piele, apa din haine îi picura în micile pîraie care brăzdau drumul şi grădina lui Neper şi care purtau cu ele noroi, pietre, gunoaie şi chiar unelte mai mărunte. Şi el stătea într-un asemenea pîrîu şi apa îi scălda picioarele murdare. Apoi, cînd nimeni nu se mai aştepta, pentru că fulgerele se aprindeau la o distanţă tot mai mare, poate chiar deasupra Timişoarei, cerul s-a luminat brusc şi, în strălucirea aceea fugară, tot satul s-a arătat ca o nălucă. După fulger a urmat o bubuitură grozavă care i-a speriat pe toţi, oameni şi animale.
 
Neper s-a repezit la fereastră. L-a văzut pe străin, stînd la poartă, cu picioarele depărtate, ca şi cum ar fi prins rădăcini, unit cu ploaia şi furtuna. Un om încă tînăr pe care şi-l putea închipui bine ca argat în grajdul lui. Dar nu ştiai la ce să te aştepţi de la el. Nu era lămurit ce căuta el acolo, dar nu prevestea nimic bun.
 
Proprietarul singurei farmacii din tot ţinutul era un om modest. Tatăl lui, primul Alex Neper, îşi deschisese prăvălia în 1880 şi adusese leacuri, flacoane şi prafuri de toate culorile, de la Viena şi Budapesta. Fiindcă era un chimist împătimit, făcea tot felul de amestecuri şi într-o zi sărise în aer, cu tot cu prăvălie. Fiul nu mai găsise aproape nimic din el. Tot ce a putut să îngroape încăpea într-o cutie. Cu toate astea, clopotul a bătut.
 
Neper văzuse destule la viaţa lui, tifos, holeră şi vărsat, pentru că adesea ţăranii nu făceau nici o deosebire între el şi-un medic adevărat. Acolo se stabilise un medic doar de puţină vreme - de altfel, era veterinar - şi de aceea oamenii îl chemau pe Neper la patul bolnavilor, care, nu de puţine ori, devenea şi patul de moarte. Cu toate astea, bărbatul acela, care avea doar jumătate din anii lui, reuşea să-l descumpănească.
 
Nici de data asta paznicul cetăţii n-a ajuns la postul lui mai repede. Nici nu se auzise bine trăsnetul, că nevasta l-a şi zgîlţîit să-l trezească.
"Scoală-te, afară arde, da\' creierul tău înoată în rachiu!"
"Chiar dacă îmi place să beau, tot n-am surzit încă", i-a întors-o el. Şi-a tras pe el o haină, a luat cheia şi a ieşit din casă. Aici a dat iarăşi peste pîndar.
"Unde arde?"
"La Americancă", a răspuns Marian.
"Înseamnă că Dumnezeu e drept."
 
La scurt timp după aceea a sunat clopotul, trezindu-i şi pe cei din urmă, pe cei morţi, poate, ca să le amintească ce datorie aveau. Farmacistul s-a îmbrăcat, a scos nişte găleţi dintr-o cămară întunecoasă, a apucat încă o manta şi a alergat la Jakob. I-a întins mantaua: "A lovit trăsnetul. Să mergem!".
 
În clipa aceea, de pe Neroer, a apărut un cal, într-o ploaie de scîntei. Coada şi coama îi erau cuprinse de flăcări şi din părul de pe spate, arzînd mocnit, ieşea fum. Tocmai acum, cînd ar fi fost mai multă nevoie de ea, ploaia se mai potolise. Animalul a trecut în galop chiar pe lîngă ei. S-a izbit de ziduri şi de garduri, s-a lovit de un copac, apoi a căzut vlăguit, a încercat să se scoale iar, dar a rămas la pămînt. A mai ridicat o dată capul, într-o ultimă încercare de a se împotrivi morţii, şi apoi totul s-a încheiat.
"Veniţi! E nevoie de noi!", şi-a reînnoit Neper îndemnul.
"Nu mă priveşte", a răspuns Jakob, privind în urma lui Neper, care o luase deja la fugă.
 
Cînd s-a luminat de ziuă, zbuciumul trecuse. Furtuna plecase mai departe, la primele vîrfuri ale Carpaţilor ea avea să se mai semeţească o dată, ca apoi să slăbească şi să se împrăştie. Era o linişte ca şi cum lumea ar fi fost creată tocmai atunci.
 
Neper nu se aştepta să-l mai găsească pe Jakob, spera doar că nu-i furase nimic. Pentru unul ca el, o gospodărie nepăzită era o invitaţie. Dar poate că se făcuse nevăzut la fel de repede cum apăruse. Şi, dacă avea să mai apară iar, s-ar fi îngrijit el, Neper, să-i pară rău. Pînă atunci nimeni nu refuzase vreodată să dea un ajutor, nimeni nu se împotrivise la ceea ce definea viaţa de aici: obligaţia de a-ţi arăta iubirea pentru semeni. Cu asta le erai dator celorlalţi. Datoria îi ţinea pe toţi laolaltă.
 
Cînd murea careva, ceilalţi îi purtau sicriul ca semn al iubirii de semeni. Cînd ardea casa cuiva, se cărau găleţi cu apă. Cînd o reconstruia, stăpînul casei era ajutat. Existau nenumărate dovezi de iubire, aşa fusese din primele zile, zilele lui Frederick Obertin. Aşa se făcuse şi în Lorena, locul de unde se trăgeau cei mai mulţi. Grîul celorlalţi trebuia adus acasă, porcul trebuia tăiat, căruţa reparată. Se construiau o moară, o biserică, un drum.
 
De la o dovadă de iubire faţă de semeni la alta se zămisleau copii, se pierdeau copii, se pierdea o nevastă, se găsea alta nouă, se treiera grîul, era ajutat un viţel să vină pe lume, se însemnau urechile porcilor cu fierul înroşit, era măritată o fiică şi se dorea un fiu, ca să i se lase lui gospodăria, se îndura orice, arşiţa şi foamea, ba chiar şi rîul, cînd inunda totul, rău şi înveninat, recoltele proaste, anii cu şobolani şi holeră, bătrîneţea şi bolile, şira spinării strîmbată, încheieturile umflate.
 
La sfîrşit, ajungeai să trăieşti ca oaspete în propria casă, la fiul cel mare sau la ginere, şi făceai zilnic acelaşi drum, de la patul de scînduri la sobă, ca să-ţi încălzeşti oasele bătrîne. După ce toate astea erau duse la capăt de sute de ori în timpul unei vieţi, veneau ceilalţi şi îşi împlineau ultima îndatorire, din iubire de semeni.
 
Neper era negru de funingine, pantalonii îi erau sfîşiaţi, iar pe faţă şi pe braţe avea arsuri uşoare; îşi pierduse pălăria şi mantaua şi tuşea întruna. Mult prea puţini veniseră să îi ajute pe Americancă şi pe tatăl ei, doi sau trei în afară de el, în rest, numai cei cîţiva muncitori cu ziua care lucrau acolo. Tatăl ei aproape că-şi dăduse duhul, fiindcă nu voia să se lase dus de lîngă caii lui. Focul se întinsese repede, mistuise aproape tot, grajduri, şură şi căruţe, chiar şi o parte din casă. Mai rămăseseră întregi o trăsură şi casa pentru slugi.
 
Neper alergase de zeci de ori în grajd, încercase să dezlege animalele, scosese afară porcii şi păsările, pînă cînd au cedat grinzile şi s-a prăbuşit acoperişul, îngropînd sub el o mulţime de vite. Se repezise şi el în casă, împreună cu ceilalţi, şi scoseseră de acolo tot ce putea fi cărat. Apa a fost adusă dintr-o fîntînă, Mureşul era mult prea departe.
 
Niclaus şi fiica lui, Elsa, se puseseră întruna în primejdie pînă cînd şi ei au fost nevoiţi, la un moment dat, să lase totul în voia sorţii. Pînă la urmă au rămas afară, şezînd cu capul în mîini, lîngă masa plină cu veselă, aşternuturi, albume cu fotografii şi haine, puse unele peste altele. În jurul lor erau stivuiţi saci cu cereale, cufere, saltele, comode, unelte.
 
Farmacistula descuiat uşa, apoi, ostenit, s-a dezbrăcat cu greutate, s-a aşezat şi s-a spălat temeinic. S-a frecat pînă la sînge - chelia, faţa înroşită, braţele. Îşi scotea din piele mirosul de arsură, frecîndu-se cu mişcări încete, uniforme.
 
Jakob deschise brusc uşa. Într-o mînă ţinea strîns haina, iar cămaşa îi atîrna descheiată peste pantaloni. A făcut cîţiva paşi spre Neper, aşa, gol şi speriat cum era, şi i-a zis pe un ton care nu îngăduia împotrivire: "Mi-e foame. Vreau să mănînc". Ceva nu-i deloc în ordine, şi-a spus Neper. Bărbatul pe care avusese de gînd să-l împuşte, cu puţin înainte, se purta acum ca un stăpîn.
"Mai sînteţi aici?"
"Ţi-am păzit vitele peste noapte, frate. N-ar trebui să le laşi aşa, singure, din cauza hoţilor. Şi acu\' vreau să mănînc." Jakob rînjea.
 
Neper era descumpănit. L-a apucat o tuse înfiorătoare. Aici, unde oamenii îşi spuneau frate şi soră, tinerii le datorau neapărat respect bătrînilor. Pînă nu demult, plăteai o amendă pentru cea mai mică vină, pentru una mai gravă erai biciuit pe banca de pedeapsă. Pus la stîlpul infamiei, să te vadă tot satul.
 
Ca să-şi ascundă tulburarea, Neper îşi tot trecea peste trup cîrpa cu care se spăla, dar avea simţurile încordate. Cu coada ochiului l-a văzut pe omul acela venind spre el, pînă aproape să-l atingă. Acum era la strîmtoare, nu putea nici să sară într-o parte, nici să se ridice şi să se apere. Şi puşca lui zăcea încă de aseară pe masa din bucătărie.
 
       Neper privea ţintă încălţările lui Jakob - o talpă de lemn peste care un cizmar prinsese nişte piele uzată, de la alte încălţări, şi mai vechi. Apoi a ridicat încet capul şi a văzut pantalonii rupţi în mai multe locuri. Pantalonii care fuseseră nevoiţi să facă faţă la de toate: muncă la cîmp şi în grajd, zile libere şi mers la biserică - dacă unul ca ăsta se mai şi ducea la biserică. Cămaşa pătată, care cîndva trebuie să fi fost albă, pieptul păros, bărbia.
 
În numai cîteva secunde, Neper îşi cîntărise din ochi adversarul şi aflase despre sărăcia lui mai mult decît i-ar fi fost pe plac. Asemenea muncitori cu ziua şi vagabonzi erau primejdioşi, aveau prea puţin de pierdut şi nu pregetau să pună chiar şi puţinul acela la bătaie. Pentru asta nu era nevoie să fie băuţi, ci să găsească cel mai mic prilej.
 
Trăiseră prea mult timp alături de animale, fuseseră dispreţuiţi prea multă vreme şi probabil că nici măcar ei nu se mai preţuiau, erau prea încredinţaţi că viaţa le era una şi aceeaşi repetare de lipsuri şi înjosiri, de aşteptare a unei plăţi amărîte, de beţie lacomă, jocuri de cărţi şi desfrîu şi apoi altă aşteptare, încît întotdeauna erau pregătiţi pentru ce se putea mai rău. Şi de aceea niciodată nu ştiai ce le trecea prin minte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer