Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Cincizeci de umbre ale lui Grey


EL James, traducere de Constantin Dumitru-Palcus

28.11.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
EL James
Cincizeci de umbre ale lui Grey
Editura Trei, 2012

Traducere de Constantin Dumitru-Palcus
Colecţia Eroscop



*****
Fragment

Sâmbătă la magazin e un coşmar. Suntem asediaţi de oameni dornici să-şi înfrumuseţeze locuinţele. Soţii Clayton, John şi Patrick - ceilalţi doi angajaţi cu jumătate de normă - şi cu mine suntem asediaţi de clienţi. Dar în jurul prânzului survine un moment de respiro, iar doamna Clayton mă roagă să mă ocup de nişte comenzi în timp ce stau la tejgheaua casei de marcat şi-mi mănânc discret sandviciul. Sunt absorbită de sarcină, verificând numerele din catalog cu obiectele de care avem nevoie şi de articolele pe care le-am comandat, mutându-mi ochii de la registrul de comenzi la ecranul computerului şi înapoi ca să mă asigur că intrările se potrivesc. Apoi, din nu ştiu ce motiv, ridic privirea... şi mă pomenesc acaparată de privirea cenuşie şi îndrăzneaţă a lui Christian Grey, care stă la tejghea, uitându-se lung la mine.
 
Atac de cord.
- Domnişoară Steele. Ce surpriză plăcută!
 
Privirea lui e neclintită şi intensă.
 
Sfinte Sisoe! Ce naiba caută el aici, cu înfăţişarea asta de pasionat de drumeţii, cu părul răvăşit şi îmbrăcat în puloverul împletit din lână crem, blugi şi bocanci? Am senzaţia că am rămas cu gura căscată şi nu-mi mai pot localiza creierul sau vocea.
- Domnule Grey, şoptesc, pentru că doar atât reuşesc.
 
Pe buzele lui se zăreşte umbra unui zâmbet, iar ochii îi sunt animaţi de umor, de parcă s-ar amuza de cine ştie ce glumă doar de el auzită.
- Eram prin zonă, spune el în loc de explicaţie. Trebuie să cumpăr nişte lucruri. E o plăcere să te văd din nou, domnişoară Steele.
 
Are o voce caldă şi aspră precum ciocolata neagră topită... sau ceva de genul ăsta.
 
Îmi scutur capul ca să-mi revin. Inima îmi bate într-un ritm frenetic şi, din cine ştie ce motiv, roşesc înfuriată sub privirea lui neclintită. Sunt teribil de tulburată de faptul că-l văd stând acolo, în faţa mea. Amintirile mele despre el îl defavorizau. Nu e doar arătos - e întruchiparea frumuseţii masculine, vederea lui îţi taie respiraţia şi e aici. În magazinul de feronerie al lui Clayton. Cine-ar fi crezut? În cele din urmă, funcţiile mele cognitive sunt restabilite şi reconectate cu restul corpului meu.
- Ana. Numele meu este Ana, bâigui eu. Cu ce vă pot fi de folos, domnule Grey?
 
Zâmbeşte şi, din nou, e ca şi cum ar cunoaşte doar el nu ştiu ce mare secret. E atât de tulburător. Trăgând aer în piept, adopt faţada profesională de tipul "lucrez aici de mai mulţi ani". Pot să fac asta.
- Aş avea nevoie de câteva lucruri. Să începem cu bride de prindere, murmură el, cu o expresie calmă şi amuzată totodată.
 
Bride de prindere?
- Avem de lungimi diferite. Să vă arăt? îngaim, cu o voce moale şi şovăitoare.
 
Revino-ţi, Steele.
 
O uşoară încruntare umbreşte fruntea de-a dreptul frumoasă a lui Grey.
- Te rog. După dumneata, domnişoară Steele, zice el.

Încerc să par nonşalantă când ies de după tejghea, dar de fapt mă concentrez cât pot să nu mă împiedic şi să cad - picioarele mele au căpătat dintr-odată o consistenţă de peltea. Tare mult mă bucur că azi-dimineaţă am hotărât să-mi pun blugii cei mai buni.
- Sunt la articolele electrice, culoarul opt.
 
Vocea mea e parcă prea voioasă. Ridic privirea spre el şi regret aproape imediat. Afurisitul, ce bine arată.
- După dumneata, murmură el, gesticulând cu mâna cu degete lungi, cu manichiură perfectă.
 
Aproape strangulată de inimă - pentru că o simt în gât, cum încearcă să evadeze trecând prin gură - mă îndrept spre unul din culoarele de la raionul de electrice. De ce e în Portland? De ce e aici, la Clayton's? Iar dintr-o părticică minusculă, nu prea folosită, a creierului meu - localizată probabil la baza bulbului rahidian, aproape de locul unde sălăşluieşte subconştientul meu - vine gândul: E aici ca să te vadă. În niciun caz! Alung imediat gândul. De ce ar vrea să mă vadă acest bărbat frumos, puternic, rafinat? Ideea e absurdă şi o gonesc rapid din cap.
- Sunteţi în Portland cu afaceri? întreb, iar vocea mea are un ton prea înalt, de parcă mi-am prins degetul în uşă sau cam aşa ceva.
 
Fir-ar să fie, Ana, încearcă să te calmezi!
- Eram în vizită la divizia agricolă a WSU. Are sediul în Vancouver. Finanţez în prezent nişte cercetări care se fac acolo privind rotaţia culturilor şi ştiinţa solului, spune el pe un ton serios.
 
Vezi? Nu-i aici ca să te găsească, nici vorbă, mă ia în zeflemea Vocea interioară, gălăgioasă, trufaşă şi nemulţumită. Roşesc din pricina gândurilor mele caraghioase şi capricioase.
- Toate fac parte din planul cu hrănirea planetei? îl tachinez eu.
- Ceva de genul ăsta, recunoaşte el şi buzele i se curbează într-o jumătate de zâmbet.
 
Se uită la sortimentul de bride pe care-l avem în magazin. Ce naiba o fi vrând să facă cu alea? Nu mi-l imaginez deloc reamenajându-şi singur locuinţa. Îşi plimbă degetele pe diferitele produse etalate şi, dintr-un motiv inexplicabil, trebuie să mă uit în altă parte. Se apleacă şi alege un pachet.
- Astea sunt bune, spuse el cu acel zâmbet atât de trainic.
- Mai doriţi ceva?
- Da, aş vrea nişte tapet autocolant.
 
Tapet autocolant?
- Redecoraţi?

Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri. Cu siguranţă că angajează muncitori - sau are personal care îl ajută să decoreze?
- Nu, nu redecorez, spune el, apoi zâmbeşte superior, iar eu am sentimentul nefiresc că se amuză pe seama mea.
 
Sunt chiar aşa de caraghioasă? Arăt caraghioasă?
- Pe aici, murmur, stingherită. Tapetul autocolant e pe culoarul pentru decoraţiuni.
- Lucrezi aici de mult?
 
Are o voce scăzută şi mă priveşte lung, concentrându-se intens. De ce naiba are efectul ăsta asupra mea? Parcă am paisprezece ani - stângace, ca întotdeauna, şi nelalocul ei. Privirea înainte, Steele!
- De patru ani, bâigui în timp ce ajungem la ţinta noastră.
 
Nu ştiu ce să fac - mă aplec şi aleg cele două lăţimi de tapet autocolant pe care le avem pe stoc.
- Am s-o iau pe asta, spune Grey cu glas blând, arătând spre tapetul mai lat, pe care i-l şi dau.
 
Degetele noastre se ating foarte scurt, iar curentul e acolo din nou, trecând prin mine de parcă aş fi atins un cablu fără izolaţie. Tresar involuntar, căci îl simt ducându-se în jos până într-un loc întunecos şi neexplorat, în adâncul pântecelui meu. Disperată, bâjbâi în jur ca să-mi recapăt echilibrul.
- Altceva?

Am vocea răguşită şi gâfâită. Ochii lui se măresc uşor.
- Nişte sfoară, cred.

Vocea lui o reflectă pe a mea, răguşită.
- Pe aici.
 
Aplec capul într-o parte, ca să-mi ascund roşeaţa şi mă îndrept spre culoar.
- Ce fel de sfoară căutaţi? Avem din fibre sintetice sau naturale... împletită... din sârmă...
 
Mă opresc când îi văd expresia şi ochii care i se întunecă. La naiba.
- O să iau cinci metri de frânghie din fibre naturale, te rog.
 
Repede, cu degete tremurătoare, măsor cinci metri cu rigla fixă, conştientă că mă fixează cu privirea lui cenuşie şi fierbinte. Nu îndrăznesc să mă uit la el. Dumnezeule, aş putea oare să mă simt mai intimidată? Scot din buzunarul de la spate al blugilor cuţitul Stanley, tai frânghia şi o încolăcesc frumos înainte să-i fac un nod cu buclă. Printr-un miracol, reuşesc să nu-mi retez vreun deget cu cuţitul.
- Ai făcut parte din Fetele-Cercetaş? întreabă, buzele lui sculpturale şi senzuale arcuindu-se amuzate.
 
Nu te uita la gura lui!
- Nu mă pasionează activităţile organizate în grup, domnule Grey.

El îşi arcuieşte o sprânceană.
- Şi ce te pasionează pe tine, Anastasia? întreabă cu vocea blândă, iar zâmbetul tainic i-a revenit.
 
Mă uit la el, incapabilă să răspund. Mă aflu pe nişte plăci tectonice în mişcare. Încearcă să fii cool, Ana, mă imploră, făcând o temenea, Vocea interioară torturată.
- Cărţile, şoptesc, dar înlăuntru, Vocea interioară ţipă: Tu! Tu mă pasionezi! O plesnesc instantaneu, îngrozită de faptul că psihicul meu are idei care nu sunt deloc de nasul lui.
- Ce fel de cărţi? zice, lăsându-şi capul într-o parte.
 
De ce îl interesează aşa de mult?
- Oh, ştiţi, cărţi obişnuite. Clasice. Mai ales, literatură britanică.
 
Îşi freacă bărbia cu indexul şi cu degetul mare, în timp ce reflectă la răspunsul meu. Sau poate că e doar foarte plictisit şi încearcă s-o ascundă.
- Mai aveţi nevoie de altceva?
 
Trebuie să părăsesc acest subiect - degetele care se plimbă pe faţa aceea sunt ademenitoare.
- Nu ştiu. Ce mi-ai mai recomanda?

Ce ţi-aş recomanda? Nici măcar nu ştiu ce vrei să faci.
- Ca să vă apucaţi de redecorări?
 
El dă din cap aprobator, cu ochii însufleţiţi de o scânteie. Roşesc şi privirea îmi rătăceşte spre blugii lui mulaţi.
- O salopetă, răspund şi îmi dau seama că nu mai controlez ce-mi iese din gură.

Ridică o sprânceană, din nou amuzat.
- Doar nu vreţi să vă distrugeţi îmbrăcămintea.

Arăt, vag, în direcţia blugilor.
- Păi, nu mai bine îi dau jos?

Zâmbeşte superior.
- Ăă.
 
Simt cum obrajii mi se colorează iar. Trebuie să fie de culoarea Manifestului Comunist. Opreşte-te din vorbit. Opreşte-te imediat din vorbit.
- O să-mi iau nişte salopete. Doamne fereşte să-mi stric vreun obiect de îmbrăcăminte, spune el sec.
 
Încerc să scap de imaginea nepoftită a individului fără pantaloni.
- Mai aveţi nevoie de ceva? rostesc piţigăiat în timp ce-i întind salopetele albastre.

Îmi ignoră întrebarea.
- Cum merge lucrul la articol?
 
În sfârşit îmi pune o întrebare uşoară, departe de toate insinuările şi replicile derutante cu dublu sens... o întrebare la care pot să răspund. O înhaţ strâns cu ambele mâini, de parcă ar fi un colac de salvare, şi aleg varianta sinceră.
- Nu eu îl scriu, ci Katherine. Domnişoara Kavanagh. Colega mea de cameră, ea e scriitoarea. E foarte mulţumită de el. Este redactorul-şef al ziarului şi a fost distrusă că n-a putut să realizeze interviul în persoană.
 
Am senzaţia că am ieşit de sub apă pentru o gură de aer - în sfârşit, un subiect de conversaţie normal.
- Singura ei problemă e că nu are nicio poză originală cu dumneavoastră.
- Ce fel de fotografii vrea?
 
OK. Nu am luat în calcul acest răspuns. Clatin din cap, pentru că pur şi simplu nu ştiu.
- Păi, sunt prin zonă. Mâine, poate...
- Aţi fi dispus să veniţi la o şedinţă foto?
 
Vocea mi s-a piţigăiat din nou. Kate va fi în al nouălea cer dacă-mi iese chestia asta. Şi s-ar putea să-l vezi mâine din nou, îmi şopteşte seducător locul ăla întunecat de la baza creierului. Alung gândul - dintre toate gândurile caraghioase, ridicole...
- Kate va fi încântată... dacă reuşim să găsim un fotograf.
 
Sunt atât de mulţumită, încât îi zâmbesc larg. Gura i se întredeschide, ca şi cum ar lua brusc o gură de aer, şi clipeşte. Pentru o fracţiune de secundă, pare cumva pierdut, iar axa Pământului se mişcă uşor, plăcile tectonice deplasându-se într-o nouă poziţie.

Vai de mine! Privirea pierdută a lui Christian Grey.
- Dă-mi de ştire cum rămâne pentru mâine.

Duce mâna la buzunarul de la spate şi scoate portofelul.
- Uite cartea mea de vizită. Am trecut acolo numărul de mobil. Va trebui să suni înainte de zece dimineaţa.
- În regulă.

Îi adresez un zâmbet larg.
- Kate va fi entuziasmată.
- Ana!
 
Paul apare la celălalt capăt al culoarului. Este fratele mai mic al domnului Clayton. Auzisem că a venit acasă din Princeton, dar nu mă aşteptam să-l văd azi.
- Ăă, scuzaţi-mă o clipă, domnule Grey.

Grey se încruntă când mă uit în altă parte.

Paul a fost întotdeauna un bun amic, iar în acest moment straniu pe care-l trăiesc cu acest individ bogat, puternic, atrăgător până la Dumnezeu şi înapoi şi maniac al controlului, pe nume Grey, e minunat să pot vorbi cu un om normal. Paul mă strânge tare în braţe, luându-mă prin surprindere.
- Ana, bună, mă bucur tare mult să te văd! izbucneşte el.
- Salut, Paul, ce mai faci? Ai venit acasă pentru ziua fratelui tău?
- Da. Arăţi bine, Ana, tare bine.
 
Rânjeşte în timp ce mă examinează. Apoi îmi dă drumul, dar îşi păstrează braţul aşezat protector pe umărul meu. Mă foiesc de pe un picior pe celălalt, stânjenită. Mă bucur să-l văd pe Paul, dar întotdeauna se poartă mai familiar decât e cazul.
 
Când ridic privirea spre Christian Grey, văd că ne urmăreşte ca un şoim, cu ochii mijiţi şi meditativ, gura lui fiind o linie dură, impasibilă. S-a transformat din clientul neobişnuit de prietenos în altcineva - cineva rece şi distant.
- Paul, sunt cu un client. Cineva pe care ar trebui să-l cunoşti, spun, încercând să împrăştii contradicţia pe care o sesizez în expresia lui Grey.
 
Îl trag pe Paul după mine ca să le fac cunoştinţă, iar cei doi se măsoară reciproc. Dintr-odată, atmosfera a devenit glacială.
- Ăă, Paul, dânsul e Christian Grey. Domnule Grey, el e Paul Clayton. Fratele lui e proprietarul magazinului.
 
Şi, dintr-un motiv iraţional, simt nevoia să dau mai multe explicaţii.
- Îl cunosc pe Paul de când am început să lucrez aici, deşi nu ne vedem aşa de des. S-a întors de la Princeton, unde studiază managementul afacerilor.
 
Am început să trăncănesc... Opreşte-te imediat!
- Domnule Clayton.

Grey întinde mâna, cu o expresie insondabilă.
- Domnule Grey, îi răspunde Paul la strângerea de mână. Ia stai... doar nu sunteţi acel Christian Grey! De la Grey Enterprises Holding?
 
Din morocănos, Paul devine mut de admiraţie în mai puţin de o nanosecundă. Grey îi oferă un zâmbet politicos, care nu ajunge la privire.
- Uau... vă pot ajuta cu ceva din magazinul nostru?
- Anastasia s-a ocupat deja, domnule Clayton. A fost foarte amabilă.
 
Expresia lui a rămas impasibilă, dar cuvintele... e ca şi cum ar spune cu totul altceva. E derutant.
- Foarte bine, răspunde Paul. Vorbim mai târziu, Ana.
- Sigur, Paul.

Îl văd dispărând spre depozit.
- Mai doriţi ceva, domnule Grey?
- Doar astea.

Are tonul reţinut şi calm. Fir-ar să fie... l-am ofensat cu ceva? Trag aer în piept, mă întorc şi mă îndrept spre casa de marcat. Care e problema lui?
 
Marchez frânghia, salopeta, tapetul autocolant şi bridele de prindere.
- Vă costă patruzeci şi trei de dolari, vă rog.
 
Ridic privirea spre Grey şi îmi doresc să n-o fi făcut. Mă priveşte cu atenţie, absorbit. E tulburător.
- Doriţi o pungă? întreb când îi iau cardul de credit.
- Te rog, Anastasia.
 
Limba lui parcă îmi dezmiardă numele şi inima mea o ia din nou la galop. Abia mai respir. Îi pun grăbită cumpărăturile într-o pungă de plastic.
- Mă suni dacă vrei să vin la şedinţa foto?
 
Iar s-a transformat în omul de afaceri. Dau din cap aprobativ, rămasă din nou fără grai, şi îi înapoiez cardul de credit.
- Bun. Atunci, pe mâine, poate. Dă să plece, apoi se opreşte. Oh... şi Anastasia, mă bucur că domnişoara Kavanagh n-a putut să vină la interviu. Zâmbeşte, după care iese cu hotărâre reînnoită din magazin, cu punga de plastic atârnată pe umăr, lăsându-mă ca pe o masă tremurândă de hormoni feminini atinşi de turbare. Mă holbez câteva minute la uşa închisă pe care tocmai a ieşit, înainte să revin pe planeta Pământ.
 
OK... îmi place de el. Iată, am recunoscut-o faţă de mine însămi. Nu mă mai pot ascunde de propriile mele sentimente. Nu m-am mai simţit niciodată aşa. Îl găsesc atrăgător, foarte atrăgător. Dar e o cauză pierdută, ştiu, şi oftez cu un regret dulce-amar. A fost doar o coincidenţă, venirea asta a lui aici. Totuşi, fără îndoială, pot să-l admir de la depărtare. Nu poate ieşi nimic rău din asta. Şi dacă găsesc un fotograf, mâine pot să-l admir cu şi mai multă seriozitate. Îmi muşc buza şi mă pomenesc rânjind ca o şcolăriţă. Trebuie să o sun pe Kate şi să organizez o şedinţă foto.
 
***
Trag adânc aer în piept, ca să mă calmez şi, cu degete tremurânde, formez numărul.
 
Răspunde la al doilea apel. Are un ton reţinut, calm şi rece.
- Grey.
- Ăă... domnul Grey? Anastasia Steele la telefon.
 
Nu-mi mai recunosc vocea, atât sunt de agitată. Urmează o pauză scurtă. Înlăuntrul meu, tremur.
- Domnişoară Steele! Ce bine-mi pare să vă aud.
 
Vocea lui s-a schimbat. E surprins şi sună atât de... cald - seducător chiar. Respiraţia mi se poticneşte şi roşesc. Subit, sunt conştientă că prietena mea, Kate Kavanagh, se zgâieşte la mine, cu gura deschisă, iar eu mă grăbesc să ajung în bucătărie, ca să scap de nedorita ei privire cercetătoare.
- Ăă - am dori să punem în practică ideea cu şedinţa foto pentru articol.
 
Respiră, Ana, respiră. Plămânii mei trag la repezeală o gură de aer.
- Mâine, dacă e în regulă. Unde ar fi convenabil pentru dumneavoastră, domnule?

Aproape că-i pot auzi zâmbetul ca de sfinx prin telefon.
- Sunt cazat la hotelul Heathman din Portland. Să zicem la nouă jumătate, mâine-dimineaţă?
- OK, ne vedem acolo.

Debordez şi abia mai respir de bucurie - zici că-s un copil, nu o femeie matură, care are drept de vot şi dreptul legal să consume alcool în statul Washington.
- Aştept cu nerăbdare să ne vedem, domnişoară Steele.
 
Vizualizez scânteierea malefică din ochii lui. Cum poate să încarce cele opt cuvinte mărunte de o promisiune atât de îmbietoare? Închid telefonul. Kate e în bucătărie şi se holbează la mine cu o expresie de consternare completă şi desăvârşită.
- Anastasia Rose Steele. Îţi place de el! Niciodată nu te-am văzut atât de... de... tulburată de cineva. Tu chiar te-ai înroşit la faţă.
- OK, Kate, tu ştii că mi se întâmplă să roşesc uneori. La mine e boală profesională. Nu fi ridicolă, adaug eu, sec.

Ea clipeşte la mine surprinsă - foarte rar am accese de furie - şi imediat mă domolesc.
- Îl găsesc doar... intimidant, atâta tot.
- Heathman, se potriveşte, murmură Kate. O să-l sun pe manager şi-o să negociez un spaţiu pentru şedinţă.
- Eu pregătesc ceva pentru cină. După care trebuie să învăţ.
 
Nu reuşesc să-mi ascund iritarea pe care mi-a provocat-o, în timp ce deschid unul dintre dulapuri ca să pregătesc cina.
 
Noaptea nu am stare, mă răsucesc şi mă zvârcolesc, visând la ochi cenuşii, de culoarea fumului, la salopete, picioare lungi, degete lungi şi locuri foarte întunecate, neexplorate. Mă trezesc de două ori, cu inima bătând să-mi sară din piept. Oh, dacă dorm aşa puţin, mâine o să arăt minunat, mă dojenesc. Trag câţiva pumni în pernă şi încerc să mă liniştesc.
 
***
Hotelul Heathman este situat chiar în inima zonei centrale a Portlandului. Edificiul impresionant din piatră brună a fost definitivat la ţanc pentru marele crah de la sfârşitul anilor 1920. José, Travis şi cu mine mergem cu broscuţa mea, iar Kate e cu CLK-ul ei, dat fiind că nu am încăput toţi la mine. Travis e prietenul şi asistentul lui José, cooptat ca să ajute la lumini. Kate a reuşit să obţină permisiunea de a folosi gratuit în dimineaţa aceea o cameră a hotelului, în schimbul unei menţiuni în articol. Când a explicat la recepţie că urmează să-l fotografiem pe Christian Grey, CEO, oferta a fost imediat îmbunătăţită la un apartament. Totuşi, doar un apartament obişnuit, pentru că se pare că domnul Grey îl ocupă deja pe cel mai mare din clădire. Un executiv de la marketing, excesiv de zelos, îşi face apariţia - e teribil de tânăr şi foarte agitat din nu ştiu ce motiv. Bănuiesc că frumuseţea şi stilul autoritar al lui Kate îl dezarmează, pentru că e ca plastilina în mâinile ei. Camerele sunt elegante, de un bun-gust reţinut.
 
E nouă. Avem o jumătate de oră ca să aranjăm decorul. Kate e în mare vervă.
- José, cred că o să folosim peretele ăla drept fundal, eşti de acord?

Nu aşteaptă răspunsul acestuia.
- Travis, eliberează scaunele. Ana, poţi să ceri la recepţie să ne aducă nişte răcoritoare? Şi dă-i de veste lui Grey că suntem aici.

Da, şefa. Tare autoritară mai e. Îmi dau ochii peste cap, dar fac ce mi s-a cerut.
 
După o jumătate de oră, Christian Grey intră în apartamentul nostru.
 
Oau! E îmbrăcat într-o cămaşă albă, descheiată la guler, şi pantaloni din flanel cenuşiu, care-i atârnă pe şolduri. Părul dezordonat e încă ud de la duş. Mi se usucă gura uitându-mă la el... e al naibii de sexy. Grey este urmat în apartament de un bărbat care pare să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani, tuns scurt şi cu o barbă de o zi, într-un costum negru elegant şi cravată. Stă tăcut într-un colţ. Ochii lui căprui ne urmăresc impasibili.
- Domnişoară Steele, ne întâlnim din nou.
 
Grey întinde mâna, iar eu i-o scutur, clipind cu repeziciune. Of, Doamne... e de-a dreptul... Când îi ating palma, simt cum trece prin mine curentul acela delicios, mă aprinde şi mă face să roşesc, şi sunt sigur că respiraţia mea întretăiată poate fi auzită.
- Domnule Grey, ea este Katherine Kavanagh, bâigui eu, arătând cu mâna spre Kate, care vine în întâmpinare, privindu-l drept în ochi.
- Domnişoara Kavanagh cea tenace. Ce mai faceţi? Îi oferă un mic zâmbet, părând sincer amuzat. Sper că v-aţi revenit, Anastasia mi-a spus că nu v-aţi simţit prea bine săptămâna trecută.
- Mi-e mai bine, mulţumesc, domnule Grey.
 
Îi scutură mâna cu fermitate, fără să clipească. Îmi aduc aminte că prietena mea a învăţat la cele mai bune şcoli particulare din statul Washington. Ai ei au bani, iar ea a crescut încrezătoare în sine, sigură de locul ei în lume. Nu acceptă nimic din ce nu-i convine. Eu o admir fără rezerve.
- Vă mulţumesc că v-aţi făcut timp pentru şedinţa asta foto, zice Kate, adresându-i un zâmbet politicos, profesional.
- E o plăcere pentru mine, răspunde el, întorcându-şi privirea spre mine, iar eu roşesc din nou.

La naiba!
- El e José Rodriguez, fotograful nostru, spun, zâmbindu-i larg lui José, care îmi răspunde cu un zâmbet afectuos.

Căldura din privire îi dispare subit când se uită la Grey.
- Domnule Grey, zice, salutând din cap.
- Domnule Rodriguez.

Şi expresia lui Grey se schimbă în timp ce-l cântăreşte pe José.
- Unde vreţi să stau? îl întreabă Grey.

Tonul lui devine vag ameninţător. Dar Katherine nu e dispusă să-l lase pe José să conducă ostilităţile.
- Domnule Grey... sunteţi, vă rog, amabil să staţi aici? Aveţi grijă la cablurile electrice. Pe urmă o să facem câteva şi din picioare.

Îl îndrumă spre un scaun lipit de perete.

Travis aprinde luminile, orbindu-l pentru moment pe Grey, şi bâiguie o scuză. Apoi Travis şi cu mine stăm în spate şi îl urmărim pe José în acţiune. Face câteva poze ţinând aparatul în mâini, rugându-l pe Grey să se întoarcă într-o parte, apoi în alta, să-şi mişte braţul, apoi să-l lase din nou jos. Trecând la trepied, José mai face câteva fotografii, în vreme ce Grey stă şi pozează, răbdător şi natural, timp de aproape douăzeci de minute. Dorinţa mi s-a îndeplinit: pot să stau şi să-l admir pe Grey de la o distanţă nu prea mare. De două ori ochii ni se întâlnesc şi trebuie să fac un efort ca să mă desprind de privirea lui tulbure.
- Ajunge cu pozele de pe scaun.

Katherine intră din nou în acţiune.
- În picioare, domnule Grey? îl întreabă.

El se ridică, iar Travis se grăbeşte să îndepărteze scaunul. Obturatorul Nikonului lui José începe din nou să păcăne.
- Cred că avem destule, anunţă José după cinci minute.
- Excelent, spune Kate. Vă mulţumim încă o dată, domnule Grey.

Îi strânge mâna, aşa cum face şi José.
- Aştept cu nerăbdare să citesc articolul, domnişoară Kavanagh, murmură Grey şi se întoarce spre mine, stând lângă uşă. Vrei să faci câţiva paşi cu mine, domnişoară Steele? întreabă el.
- Desigur, spun, complet dată peste cap.

Mă uit neliniştită la Kate, care ridică din umeri. Observ că José, în spatele ei, se uită urât.
- La revedere, tuturor, spune Grey, deschizând uşa şi dându-se la o parte ca să mă lase să ies prima.
 
Fir-ar... ce mai e şi asta? Ce vrea? Mă opresc pe coridor, foindu-mă agitată în timp ce Grey iese din cameră, urmat de domnul Tuns Scurt în costumul lui elegant.
- Te sun eu, Taylor, murmură el către Tuns Scurt.
 
Taylor o ia înapoi pe coridor, iar Grey îşi întoarce privirea cenuşie, arzătoare spre mine. Fir-ar... am făcut ceva naşpa?
- M-am întrebat dacă ai fi de acord să bei o cafea cu mine în dimineaţa asta.
 
Inima îmi ajunge brusc drept în gură. O invitaţie în oraş? Christian Grey m-a invitat în oraş. Te întreabă dacă vrei să bei o cafea cu el. Poate crede că încă nu te-ai trezit bine, îmi scânceşte Vocea interioară, care are iar chef de zeflemea. Îmi dreg glasul şi încerc să-mi controlez nervozitatea.
- Trebuie să-i duc cu maşina acasă, încerc eu să mă scuz, frângându-mi mâinile, agitată.
- Taylor! strigă el, făcându-mă să tresar.
 
Taylor, care se retrăsese undeva pe coridor, se întoarce şi se îndreaptă spre noi.
- La universitate trebuie să-i duci? întreabă Grey, cu o voce blândă şi întrebătoare.

Aprob dând din cap, prea uluită ca să vorbesc.
- Uite, îi duce Taylor. E şoferul meu. Avem un 4x4 cu noi, aşa că o să încapă şi echipamentul.
- Domnule Grey? întreabă Taylor când ajunge la noi, nelăsând să se citească nimic în expresia lui.
- Te rog, poţi să-i duci acasă pe fotograf, pe asistent şi pe domnişoara Kavanagh?
- Desigur, domnule Grey, răspunde Taylor.
- Aşa. Acum, poţi să vii cu mine la cafea?

Grey zâmbeşte ca şi cum am fi bătut deja palma. Eu mă încrunt.
- Păi - domnule Grey, ăă - e chiar... uitaţi, nu e nevoie ca Taylor să-i ducă acasă.

Arunc o privire la Taylor, care rămâne impasibil cu stoicism.
- O să fac schimb de maşini cu Kate, dacă-mi daţi un minut.
 
Pe faţa lui Grey se aşterne un zâmbet orbitor, nereţinut, firesc, splendid, care lasă să i se vadă toţi dinţii. Mamăă... Deschide uşa apartamentului, ca să pot intra. Eu îl ocolesc şi-o găsesc pe Katherine într-o discuţie aprinsă cu José.
- Ana, eu cred că nu mai încape nicio îndoială: omul ăsta te place, spune ea fără niciun preambul.

José se uită urât la mine, dezaprobator.
- Dar nu am încredere în el, adaugă ea.
 
Ridic mâna şi sper c-o să se oprească din vorbit. Prin nu ştiu ce miracol, chiar se opreşte.
- Kate, dacă ţi-o dau pe Wanda, îmi dai maşina ta?
- De ce?
- Christian Grey m-a invitat la o cafea cu el.

Kate rămâne cu gura căscată. Kate rămasă fără grai! Savurez momentul. Mă înşfacă de braţ şi mă târăşte în dormitor, care e separat de livingul apartamentului.
- Ana, omul ăsta are ceva.

Tonul ei e încărcat de avertismente.
- Arată nemaipomenit, nu zic nu, dar cred că e periculos. Mai ales pentru cineva ca tine.
- Cum adică, cineva ca mine? cer eu să ştiu, ofensată.
- O inocentă ca tine, Ana. Ştii la ce mă refer, spune ea, uşor iritată, iar eu roşesc.
- Kate, e doar o cafea. Încep examenele săptămâna viitoare şi trebuie să învăţ, aşa că n-o să stau mult.
 
Îşi ţuguie buzele ca şi cum ar reflecta la solicitarea mea. În sfârşit, scoate cheile maşinii din buzunar şi mi le dă. Eu i le dau pe ale mele.
- Ne vedem mai încolo. Nu sta mult, că trimit echipa de salvare după tine.
- Mulţumesc, îi zic şi o îmbrăţişez.
 
Ies din apartament şi-l găsesc pe Christian Grey aşteptându-mă rezemat de perete, arătând ca un model masculin care pozează pentru cine ştie ce revistă glossy de calitate.
- OK, hai la cafea, murmur, înroşindu-mă ca sfecla.

El zâmbeşte larg.
- După dumneata, domnişoară Steele.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Fifty Shades of Grey


0 comentarii

Spacer Spacer