Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Cincizeci de umbre întunecate


EL James, traducere de Laurenţiu Dulman

05.12.2012
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
EL James
Cincizeci de umbre întunecate
Editura Trei, 2012

Traducere de Laurenţiu Dulman
Colecţia Eroscop



*****
Fragment

Stăm tăcuţi pe bancheta din spate, în timp ce şoferul ne duce la galerie. Neliniştea a revenit cu toată puterea şi abia acum îmi dau seama cât de tensionată am fost în Charlie Tango. Christian e tăcut şi meditativ... ba chiar temător; starea de acalmie dintre noi doi a dispărut. Aş vrea să spun atât de multe lucruri, dar drumul e prea scurt. Christian se uită gânditor pe fereastră.
- José e doar un prieten, îi şoptesc eu.
 
Christian întoarce capul şi se uită la mine - privirea lui întunecată şi prudentă nu trădează nimic. Gura lui... vai, gura lui fremătătoare mă intimidează. Îmi amintesc atingerile buzelor lui pe mine - peste tot. Simt că-mi arde pielea. Se răsuceşte pe banchetă şi se încruntă.
- Ochii tăi frumoşi ies prea mult în evidenţă, Anastasia. Te rog să-mi promiţi că ai să mănânci.
- Da, Christian, am să mănânc, răspund eu automat - o platitudine.
- Vorbesc serios.
- Ce ştii tu..., spun eu, fără să pot înăbuşi dispreţul din glasul meu.
 
Zău, cât tupeu are omul ăsta care m-a torturat înfiorător în ultimele zile. Nu, n-am dreptate. Eu m-am torturat. Ba nu, el. Clatin din cap cu un aer dezorientat.
- Nu vreau să mă cert cu tine, Anastasia. Te vreau înapoi şi te vreau sănătoasă, spune el cu glas blând.

Poftim? Ce înseamnă asta?
- Dar nu s-a schimbat nimic.
 
Încă eşti viciat până în măduva oaselor.
- Hai să vorbim despre asta la întoarcere. Am ajuns.
 
Maşina opreşte în faţa galeriei, iar Christian coboară, lăsându-mă fără replică. Îmi deschide portiera şi, după ce mă dau jos, îl întreb pe un ton mai ridicat decât mă aşteptam:
- De ce faci asta?
- Ce anume? mă întreabă cu un aer surprins.
- De ce spui aşa ceva, apoi, pur şi simplu, te opreşti.
- Anastasia, suntem la galerie. Aici voiai să ajungi. Hai să intrăm şi vorbim după aceea. Nu am chef de o scenă în mijlocul străzii.
 
Mă înroşesc şi arunc o privire în jur. Are dreptate. E prea multă lume. Strâng din buze, iar el îmi aruncă o privire încruntată.
- Bine, şoptesc eu cu un aer îmbufnat, iar el mă ia de mână şi mă conduce înăuntru.
 
Ne aflăm într-un fost depozit, convertit în galerie: pereţi de cărămidă, duşumele din lemn închis la culoare, tavan alb şi conducte de aceeaşi culoare. O clădire spaţioasă şi modernă, pe a cărei podea se preumblă câţiva oameni, bând vin şi admirând lucrările lui José. O clipă uit de necazurile mele şi îmi dau seama că José şi-a îndeplinit visul. Bravo, José!
- Bună seara şi bine aţi venit la expoziţia lui José Rodriguez, ne întâmpină o tânără îmbrăcată în negru, cu păr castaniu, tuns foarte scurt, cu cercei mari şi rotunzi de argint şi buze date cu un ruj roşu-intens.
 
Îmi aruncă o privire scurtă, se uită la Christian mai mult decât e necesar, apoi se întoarce îmbujorată spre mine şi clipeşte. Fruntea mi se încreţeşte uşor. E al meu - sau a fost. Încerc din răsputeri să nu mă încrunt la ea. Tânăra îşi recapătă cumpătul, clipind încă o dată.
- Ah, Ana! O să vrem să auzim părerea ta despre expoziţie, îmi spune ea cu zâmbetul pe buze, apoi îmi întinde o broşură şi îmi face semn cu mâna spre o masă plină cu pahare şi aperitive.
 
De unde ştie cum mă cheamă?
- O cunoşti? se încruntă Christian.

Clatin din cap, la fel de surprinsă ca şi el. Christian ridică din umeri, cu un aer indiferent:
- Vrei să bei ceva?
- Aş vrea un pahar de vin alb, mersi.
 
Fruntea i se încruntă, dar nu spune nimic, ci se îndreaptă spre bar.
- Ana!

José se apropie cu paşi mari, făcându-şi loc printr-un grup de invitaţi.
 
Dumnezeule mare! E îmbrăcat în costum. Arată bine şi se uită la mine cu un zâmbet larg. Mă ia în braţe şi mă strânge cu putere. Abia îmi stăpânesc lacrimile. Prietenul meu, singurul meu prieten, cât timp Kate e plecată. Ochii mi se umezesc.
- Ana, cât mă bucur că ai reuşit să ajungi, îmi şopteşte la ureche, apoi se dezlipeşte de mine şi mă dă un pic în spate, uitându-se cu atenţie la mine.
- Ce s-a întâmplat? întreb eu.
- Te simţi bine? Araţi... ciudat. Dios mio, ai slăbit?

Clipesc de câteva ori, să-mi înăbuş lacrimile:
- José, mă simt bine. Mă bucur atât de mult pentru tine. La naiba, să nu mă mustre şi el. Felicitări pentru expoziţie.
 
Vocea îmi tremură când văd preocuparea pe chipul său atât de familiar, dar trebuie să-mi păstrez cumpătul.
- Cu ce ai venit?
- M-a adus Christian, spun eu, brusc temătoare.
- Ah, răspunde José cu un aer dezamăgit, apoi îmi dă drumul. Unde e? întreabă el, întunecându-se la faţă.
- S-a dus să ia ceva de băut.
 
Fac semn cu capul înspre Christian şi văd că schimbă amabilităţi cu cineva care aşteaptă la coadă. Christian întoarce capul spre mine, iar privirile ni se întâlnesc. şi în clipa aceea, mă simt paralizată, uitându-mă ţintă la bărbatul incredibil de frumos care mă priveşte cu un sentiment de nedescifrat. Privirea lui fierbinte îmi sfredeleşte carnea şi, preţ de o clipă, ne pierdem unul în ochii celuilalt.
 
Dumnezeule mare... Acest bărbat frumos mă vrea înapoi şi simt că în adâncul meu o bucurie dulce înfloreşte încet, precum zorelele în lumina dimineţii.
- Ana! mă smulge José din reverie, aducându-mă înapoi în prezent. Mă bucur atât de mult că ai venit... ştii, ar trebui să te previn...
 
Dar, în clipa următoare, e întrerupt de Domnişoara cu Păr Scurt şi Buze Roşii:
- José, a venit jurnalista de la Portland Printz. Haide, îl îndeamnă ea, apoi îmi zâmbeşte politicos.
- Ce mişto! Sunt faimos, îmi spune José cu un zâmbet, iar eu nu pot decât să-i răspund tot cu un zâmbet - e atât de bucuros. Vorbim mai târziu, Ana.
 
Mă sărută pe obraz, iar eu îl urmăresc cu privirea în timp ce se apropie de o tânără care stă lângă un fotograf deşirat.
 
De jur împrejurul meu atârnă fotografiile lui José, iar unele dintre ele sunt imprimate pe pânze uriaşe. Unele sunt alb-negru, iar altele, color. Multe dintre peisaje au o frumuseţe diafană. Una dintre poze e făcută la Vancouver, în amurg, iar norii roz se reflectă în apa liniştită a unui lac. Câteva clipe sunt copleşită de liniştea şi pacea peisajului - e minunat.
 
Christian vine alături de mine, iar eu inspir adânc şi înghit în sec, încercând să-mi recapăt echilibrul de mai-nainte. Îmi întinde paharul cu vin alb.
- E de calitate? îl întreb eu, pe un ton mai firesc.

Se uită la mine cu un aer întrebător.
- Vinul, îl lămuresc eu.
- Nu. La astfel de evenimente, rareori se serveşte un vin bun. Tipul e talentat, nu-i aşa? spune Christian, uitându-se la fotografia de pe malul lacului.
- De ce crezi că l-am rugat să-ţi facă un portret? răspund eu, fără să-mi pot înăbuşi mândria din glas, iar privirea lui se mută impasibil de la fotografie la mine.
- Domnul Christian Grey? îl abordează pe Christian fotograful de la Portland Printz. Pot să vă fac o fotografie?
- Sigur, răspunde el, mascându-şi iritarea.
 
Fac un pas în spate, dar el mă ia de mână şi mă trage lângă el. Fotograful se uită la noi şi nu-şi poate ascunde uimirea.
- Mulţumesc, domnule Grey.

Face câteva fotografii şi întreabă:
- Domnişoara...?
- Steele, răspund eu.
- Mulţumesc, domnişoară Steele.

Apoi se îndepărtează în grabă.
- Am căutat pe internet poze cu tine şi cu partenerele tale, dar n-am găsit niciuna. De-aia Kate şi-a închipuit că eşti gay.

Buzele lui Christian se curbează într-un zâmbet:
- Aşa se explică întrebarea ta inadecvată. Nu, nu ies cu partenerele mele, Anastasia - doar cu tine, ştii bine.

În ochii lui se citeşte sinceritatea.
- Deci n-ai ieşit niciodată cu - arunc o privire în jur, să mă asigur că nu ne aude nimeni - supusele tale?
- Ba da, uneori. Dar nu la vreun eveniment, ci la cumpărături, mă înţelegi, îmi explică el ridicând din umeri, fără să-şi ia privirea de la mine.
 
Ah, deci doar în camera de joacă - în Camera Roşie a Durerii - şi în apartamentul lui. Nu-mi dau seama cum să iau această dezvăluire.
- Doar cu tine, Anastasia, îmi şopteşte el.

Roşesc şi plec privirea. În felul lui, chiar ţine la mine.
- Prietenului tău îi plac mai mult peisajele decât portretele. Hai să aruncăm o privire.
 
Îmi întinde braţul, iar eu mă agăţ de el. Trecem pe lângă fotografii şi, la un moment dat, văd un cuplu care îmi zâmbeşte şi mă salută din cap, ca şi când m-ar cunoaşte. Probabil pentru că sunt cu Christian, dar văd şi un tânăr care se holbează la mine fără jenă. Ciudat.
 
Ocolim un colţ al sălii şi îmi dau seama de ce se uită oamenii aşa la mine: pe peretele îndepărtat, atârnă şapte fotografii uriaşe cu mine. Mă uit la ele cu un aer stupefiat, iar sângele îmi fuge din obraji. Eu în diferite ipostaze: îmbufnată, cu zâmbetul pe buze, încruntată, serioasă, amuzată. Toate sunt alb-negru şi făcute de foarte aproape.

La naiba! Îmi aduc aminte că José şi-a făcut de lucru cu camera de câteva ori, când a venit în vizită pe la mine şi când am fost undeva cu el, în calitate de şofer şi asistent. Am crezut că face nişte fotografii de probă, în niciun caz nişte cadre atât de intime.
 
Îi arunc o privire lui Christian, care se uită transfigurat la fiecare în parte.
- Se pare că nu sunt singurul, bombăne el criptic, cu buzele strânse.

Cred că e furios. Vai, nu!
- Scuză-mă, spune el, ţintuindu-mă cu privirea lui de un cenuşiu deschis.
 
Apoi se răsuceşte pe călcâie şi porneşte spre biroul de recepţie.
 
Ce problemă o fi având? Îl urmăresc fascinată în timp ce discută animat cu Domnişoara cu Păr Scurt şi Buze Roşii. Vâră mâna în buzunar după portofel şi scoate cardul de credit. La dracu'! Probabil că a cumpărat o fotografie.
- Bună! Tu eşti muza. Sunt nişte fotografii grozave.
 
Tresar când îl aud pe acest tânăr cu o claie de păr blond-deschis. Apoi simt o mână pe cot - Christian s-a întors.
- Eşti un tip norocos, îi rânjeşte Claie Blondă lui Christian, care îi răspunde cu o privire rece.
- Într-adevăr, bombăne el cu un aer încruntat, trăgându-mă într-o parte.
- Ai cumpărat una dintre fotografiile cu mine?
- Una? pufneşte el, fără să-şi ia ochii de la ele.
- Ai cumpărat mai multe?

Christian dă ochii peste cap:
- Le-am cumpărat pe toate, Anastasia. Nu vreau ca vreun străin să le soarbă din priviri în intimitatea casei lui.

Îmi vine să râd.
- Preferi să fii tu acela? îl iau eu peste picior.
 
Îmi aruncă o privire aspră, surprins probabil de îndrăzneala mea, dar îmi dau seama că se străduieşte să-şi stăpânească zâmbetul.
- Sincer, da.
- Perversule, îi răspund eu şi îmi muşc buza de jos, ca să nu zâmbesc.
 
Buzele lui se întredeschid, iar acum, buna lui dispoziţie este evidentă. Îşi mângâie bărbia cu un aer gânditor.
- Nu pot contrazice această afirmaţie, Anastasia, răspunde el, clătinând din cap, cu ochii îmblânziţi de amuzament.
- Aş mai discuta cu tine pe tema asta, dar am semnat un contract de confidenţialitate.

Oftează, uitându-se ţintă la mine, şi ochii i se întunecă.
- Gura ta mare... de-ai şti ce aş vrea să-i fac, şopteşte el.

Mă străbate un fior, ştiind foarte bine la ce se referă.
- Eşti foarte nedelicat, încerc eu să par şocată - şi reuşesc. Oare nu are nicio limită?

Afişează un rânjet, apoi se încruntă.
- Eşti foarte relaxată în fotografiile astea, Anastasia. Nu te văd aşa foarte des.

Poftim? Uau! O schimbare radicală, de la un subiect jucăuş la unul serios - asta da incoerenţă.
 
Mă înroşesc şi cobor privirea. El îmi ridică fruntea, iar eu inspir adânc la contactul cu degetele lui lungi.
- Vreau să fii şi cu mine la fel de relaxată, îmi şopteşte el.

De pe chipul lui a dispărut orice urmă de umor. În adâncul meu, simt iarăşi fiorul bucuriei. Dar cum e posibil aşa ceva? Avem probleme.
- Dacă vrei asta, trebuie să nu mă mai intimidezi, protestez eu.
- Iar tu trebuie să înveţi să comunici şi să-mi spui ce simţi, ripostează el, cu ochi scăpărători.

Inspir adânc.
- Christian, ai vrut să-ţi fiu supusă. Aici e problema. Iar asta face parte din definiţia supunerii - chiar tu mi-ai spus-o într-un e-mail.
 
Fac o pauză, încercând să-mi aduc aminte cuvintele lui.
- Cred că sinonimele pentru supus erau, şi citez: "subjugat, servil, umil, pasiv, resemnat, răbdător, docil, domesticit". Nu aveam voie să mă uit la tine. Nici să-ţi vorbesc dacă nu aveam permisiunea ta. La ce te aşteptai? îl întreb eu cu reproş.
 
Clipeşte, iar chipul i se încruntă din ce în ce mai tare, pe măsură ce continui:
- Relaţia cu tine mă face să mă simt foarte confuză. Nu vrei să te sfidez, dar îţi place "gura mea mare". Vrei să fiu obedientă, iar alteori îmi ceri nesupunere, ca să mă poţi pedepsi. Pur şi simplu, nu ştiu cum să mă port când sunt cu tine.
 
Christian mijeşte ochii.
- Ca de obicei, o observaţie foarte bună, domnişoară Steele, spune el pe un ton rece. Haide să mergem să mâncăm.
- Dar n-am stat decât o jumătate de oră.
- Ai văzut fotografiile şi ai stat de vorbă cu tipul ăla.
- Îl cheamă José.
- Ai stat de vorbă cu José, individul care, ultima oară când l-am văzut, încerca să-ţi vâre cu forţa limba în gură, deşi erai beată şi îţi era rău, a zis el pe un ton aspru.
- Dar nu m-a lovit niciodată, îi răspund eu printre dinţi.

Christian se încruntă, degajând furie prin fiecare por.
- Asta e o lovitură sub centură, Anastasia, şopteşte el ameninţător.
 
Mă înroşesc, iar Christian îşi trece mâinile prin păr, cu o furie abia stăpânită. Mă uit ţintă la el.
- Te duc să mănânci ceva. Slăbeşti văzând cu ochii. Caută-l pe tip şi ia-ţi la revedere.
- Te rog, nu putem să mai stăm un pic?
- Nu. Du-te. Acum. Ia-ţi la revedere.
 
Îi arunc o privire încruntată, simţind că-mi fierbe sângele. Domnul Maniac al Controlului. Furia e bună. Furia e mai bună decât suferinţa.
 
Îmi iau ochii de la el şi mă uit după José. Stă de vorbă cu un grup de tinere. Pornesc spre el, îndepărtându-mă de Domnul Cincizeci de Vicii. Trebuie să fac ce-mi spune numai pentru că m-a adus până aici? Cine naiba se crede?
 
Tinerele îi sorb cuvintele lui José. Una dintre ele rămâne cu gura căscată când mă vede, recunoscându-mă din portrete.
- José!
- Ana. Scuzaţi-mă, fetelor.
 
José le zâmbeşte şi mă cuprinde cu braţul, ceea ce mă amuză - José e foarte delicat, încercând să le impresioneze.
- Pari supărată, spune el.
- Trebuie să plec, îi răspund eu pe un ton hotărât.
- Dar abia ai ajuns.
- Ştiu, dar Christian trebuie să se întoarcă la Seattle. Fotografiile sunt extraordinare, José - eşti foarte talentat.

Se luminează la faţă:
- Mă bucur că ai venit.
 
José mă îmbrăţişează cu putere, răsucindu-mă în aşa fel încât îl văd pe Christian în celălalt capăt al galeriei. Are un aer încruntat şi îmi dau seama că îl deranjează îmbrăţişarea lui José. Aşa că, în mod ostentativ, îmi petrec braţele în jurul gâtului său. Mă aştept ca Domnul Maniac al Controlului să reacţioneze. În ochii lui întunecaţi străluceşte ceva sinistru şi porneşte agale spre noi.
- Mersi că m-ai prevenit în legătură cu portretele mele, îi şoptesc eu.
- La dracu'! Îmi pare rău, Ana. Ar fi trebuit să-ţi spun. Îţi plac?
- Hm... Nu ştiu, răspund eu sincer, luată prin surprindere de întrebare.
- S-au vândut toate, deci cuiva i-au plăcut. Nu e mişto? Eşti un adevărat fotomodel.

Mă strânge şi mai tare în braţe în clipa când Christian ajunge lângă noi. Domnul meu Învechit în Rele mă priveşte ameninţător, dar, din fericire, José nu-l vede.
- Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim, Ana, îmi spune José, dându-mi drumul. Ah, domnule Grey, bună seara.
- O expoziţie foarte reuşită, domnule Rodriguez, răspunde Christian cu o politeţe glacială. Îmi pare rău că nu mai putem sta, dar noi chiar trebuie să ne întoarcem la Seattle. Anastasia?
 
Accentuează subtil cuvântul noi, luându-mă de mână.
- La revedere, José. Felicitări încă o dată.

Îl sărut scurt pe obraz, iar în clipa următoare, Christian mă trage spre ieşire. Ştiu că fierbe de furie, dar la fel mă simt şi eu.

Când ajungem afară, se uită repede de jur împrejur, apoi porneşte spre stânga şi mă trage pe o stradă lăturalnică, lipindu-mă brusc de un perete. Îmi cuprinde faţa cu mâinile, obligându-mă să mă uit în ochii lui scăpărători şi hotărâţi.
 
Mă trec fiori, iar gura lui se năpusteşte asupra mea. Mă sărută cu pasiune. Dinţii ni se ciocnesc, apoi îşi adânceşte limba în gura mea.
 
Dorinţa explodează în mine ca un foc de artificii şi îl sărut cu la fel de multă pasiune, înfigându-mi mâinile în părul lui şi trăgându-l cu putere. Geme uşor - un zgomot discret în fundul gâtului, care răsună în adâncul meu -, apoi mâinile lui îmi coboară pe trup, oprindu-se pe şolduri, iar degetele i se înfig în carne prin rochia violet.
 
Revărs în sărutul nostru toată neliniştea şi suferinţa din ultimele zile, îmbrăţişându-l cu putere şi, în această clipă de pasiune năvalnică, îmi dau seama că şi el face la fel, că şi el simte la fel.
 
Îşi dezlipeşte gura de a mea, respirând precipitat. În ochii lui străluceşte dorinţa, aprinzând sângele deja înfierbântat care îmi zvâcneşte în vene. Inspir cu nesaţ printre buzele întredeschise.
- Eşti a mea, şopteşte el, accentuând fiecare cuvânt.

Face un pas în spate şi se aşază pe vine, cu mâinile pe genunchi, asemenea unui maratonist la sfârşitul cursei.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Ana.
 
Mă sprijin de perete, gâfâind şi încercând să liniştesc tumultul din mine, să-mi recapăt echilibrul.
- Îmi pare rău, şoptesc eu, după ce-mi recapăt suflul.
- Aşa şi trebuie. Ştiu ce ai încercat să faci. Îl vrei pe fotograf, Anastasia? E limpede că te place.

Mă înroşesc şi clatin din cap.
- Nu, e doar un prieten.
- Toată viaţa mea am încercat să evit emoţiile extreme. Şi totuşi, tu... trezeşti în mine sentimente care mi se par complet străine. E foarte...
 
Se încruntă, căutând cuvântul potrivit.
- Neliniştitor, spune el în cele din urmă. Îmi place controlul, Ana, dar când sunt în preajma ta, nevoia asta pur şi simplu - se îndreaptă de spate, cu ochi scăpărători - se evaporă.
 
Face un semn vag cu mâna, apoi şi-o trece prin păr şi inspiră adânc. Mă ia de mână.
- Haide, trebuie să stăm de vorbă, iar tu trebuie să mănânci.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer