Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aristotel produce una dintre cele mai exacte descripţii ale Facebook-ului


Radu Vancu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

03.12.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Cato Lein)

"Aristotel produce una dintre cele mai exacte descripţii ale Facebook-ului"
Radu Vancu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Dragă Radu Vancu, eşti poet şi critic literar, universitar şi blogger, fiul tatălui tău şi tatăl fiului tău, un împătimit cititor şi un om căruia scrisul îi produce bucurie. Timpul vieţii noastre este limitat; şi tu ai atîtea de făcut, în interval.
De ce îţi pierzi timpul pe Facebook? Din lipsa de experienţă în reţeaua de socializare recent descoperită?

Radu Vancu: Dragă Daniel, îţi mulţumesc pentru invitaţia la dialog; adevărul gol-goluţ e că-i cam intimidantă, avînd în vedere epifanicele tale conversaţii anterioare cu Ion Mureşan, Ioan Es. Pop, Norman Manea ş.a.m.d. Mă mai linişteşte numai gîndul că, dacă fac figură proastă, tu eşti singurul vinovat - în fond, tu ai ales să stai de vorbă cu un nechemat, nu-i aşa?
Înainte de a încerca să răspund la întrebarea ta, aş mai spune doar că sînt, aşa cum spui, fiul tatălui meu şi tatăl fiului meu; dar la fel de adevărat e că sînt fiul fiului meu şi tatăl tatălui meu. Am înţeles asta nu în vreme ce scriam poemele despre tata şi cele despre Sebastian, ci atunci cînd am citit unele dintre imoral de generoasele cronici despre ele; ceea ce arată că, uneori, poetul poate să înveţe din critică mai mult chiar decît din propria poezie. Numai poeţii neatenţi nu iubesc critica. Dar asta e deja altă discuţie.
Acum, ca să vin la chestiune: zău că nu simt c-aş pierde în vreun fel timpul pe Facebook - ba chiar dimpotrivă, aş putea spune liniştit că-l cîştig. Şi, ca să-ţi spun ce anume se cîştigă cînd se pierde astfel timpul, e nevoie s-o iau un pic mai pe departe.
Întîi de toate, sînt conservator şi reticent în faţa noului ca orice ardelean; de asta am refuzat multă vreme să-mi fac căsuţă de mail, blog sau cont pe Facebook. Însă, pe de altă parte, dezvolt nenatural de repede adicţii - de asta am devenit, rînd pe rînd, în ciuda întîrzierii iniţiale, epistolier internautic frenetic, blogger împătimit şi Facebook-ist compulsiv. Şi adresa de mail, şi blogul, şi contul de Facebook mi le-au făcut alţii (mă rog, contul de FB mi l-am făcut singur, dar presat de Camelia, soţia mea, excedată de privitul meu peste umăr la postările de pe contul ei); dar am ajuns instantaneu un entuziast al lor, pe măsură ce le descopeream drept medii tot mai perfecţionate pentru comunicare.
Ion Mureşan, practicîndu-şi elocinţa într-o discuţie despre poezie şi noile medii la o sindrofie din Rotonda Muzeului Literaturii, într-un enthousiasmos atît de tipic lui, clama profetic: "Internetul, ca şi poezia, face spiritul vizibil!". (Şi e tot atît de tipic lui Ion Mureşan ca, la discuţia subsecventă în particular, să-mi producă teoria riguros antinomică, după care Internetul corupe spiritul şi-l opacizează.) Am fost atunci numaidecît de acord cu el - cele douăzeci-treizeci de bloguri din care se compunea pentru mine blogosfera erau suma spiritelor celor care le scriau - sau, ca să fiu preţios (dar nu inexact, sper), corelativul obiectiv al Spiritului lor conaturat. Eram, ca să zic aşa, un blogger hegelian: intuiam că, dincolo de profuziunea de bloguri, există un Spirit al blogosferei care caută să se realizeze. Şi-mi convenea să cred că cele douăzeci-treizeci de bloguri din blogroll-ul meu sînt toate croite după chipul şi asemănarea acestui Spirit - pe care-l fac astfel vizibil.
După cum îmi convenea de minune să cred că mignonul meu colţ de blogosferă poate funcţiona ca o imagine metonimică a României mele. Era România mea de buzunar, şi arăta al naibii de bine. Sau, ca să contrag cumva cele două teorii într-una singură, aş zice că era spiritul României mele de buzunar, urmărind să se realizeze - adică să se obiectiveze în real. Nu mai văzusem niciunde o reducţie la scară a României atît de hipnotică, atît de seducătoare. Înţelegeam, fireşte, că aleph-ul ăsta borgesian e o ficţiune - dar avea meritul că era o ficţiune sanitară. Una dintre acele ficţiuni utile fără de care există riscul ca totul în jur să devină septic. Nu sînt multe: familia, prietenia & poezia, înainte de toate.
Se cade să fac aici un distinguo pe care-l cred important: familia e singura ficţiune utilă reală - adică obiectivabilă, tangibilă, "pipăibilă cu mîna", cum ar fi spus un mare prieten comun al nostru. Pe cînd prietenia & poezia sînt fantasme ideale, nu mai puţin utile & indispensabile, dar imateriale ca Duhul Sfînt purtîndu-se deasupra apelor. Familia fiind, în seria asta de metafore mistice, echivalentul Întrupării. Ca şi în cazul Treimii, ele funcţionează însă geminat, purtîndu-şi fiinţa comună prin viaţa noastră şi mîntuind-o de cele rele.
Pentru hegelianismul meu 2.0, Facebook-ul a însemnat numai o modificare de grad, nu una de substanţă. Ceea ce, în mediul blogurilor, se vedea numai în ghicitură, acum se vedea de-a dreptul, cu o eficienţă la început înspăimîntătoare. Însă am constatat repejor că mai mult de jumătate dintre cei mai activi sînt, cu excepţiile de rigoare, tot vechii bloggeri, translaţi acum într-un mediu încă mai propice, prin care postările lor se propagau fără nici un fel de oprelişti, precum lumina în vid. Iar postările vorbeau, cel mai adesea, tot despre poezie - adică despre poezia din filme, din pictură, din muzică, din... poezie, din fotbal ş.a.m.d. -, tot despre prietenie, adică despre aceleaşi ficţiuni utile & ideale al căror Spirit dăduse viaţă blogosferei.

Ştii ce e un prost, dragă Daniel? Printre atîtea definiţii posibile, iat-o pe una atribuită lui Einstein: prostul, ar fi zis fizicianul nostru, e un om care, atunci cînd îl întrebi cît e ceasul, începe să-ţi explice că timpul e relativ. Ei bine, ţi-am răspuns pînă acum ca un prost sadea - tu m-ai întrebat de-a dreptul de ce pierd timpul pe Facebook, iar eu m-am năpustit să aglomerez explicaţii despre spiritul hegelian al blogosferei şi despre ficţiunile utile ale familiei, prieteniei & poeziei ca să ajung la o concluzie de o evidenţă orbitoare: Facebook-ul are de-a face cu prietenia. Orice puşti care a dat un send friend request sau add friend ţi-ar fi putut spune asta din prima secundă, fără ocolul prin fenomenologia spiritului blogurilor sau prin tipologia ficţiunilor utile.
Să nu crezi însă că, dacă mi-am dat seama că-s stupid, m-am şi deşteptat. Ba chiar dimpotrivă, în cele ce urmează o să dau în gropi de-a dreptul şi o să-l aduc în discuţia noastră despre Facebook pe însuşi Magistrul stagirit; în Etica nicomahică, în paragrafele 1170a - 1171b, Aristotel produce una dintre cele mai exacte descripţii imaginabile ale Facebook-ului; magister dixit: "Trebuie deci să participăm şi la conştiinţa de a exista a prietenului nostru, lucru la care nu se poate ajunge decît ducîndu-ne viaţa împreună cu el, adică trăind într-o comuniune de gînduri şi idei. [...] Căci prietenia înseamnă comuniune. Ceea ce simte un om faţă de sine simte şi faţă de prietenul său; or, în ceea ce-l priveşte pe el însuşi, conştiinţa faptului de a exista este ceva plăcut, deci plăcută îi va fi şi conştiinţa existenţei prietenului său". (Pasajul e analizat exemplar în foarte comprimatul şi intensul eseu al lui Giorgio Agamben numit chiar Prietenul, recent tradus la Humanitas.)
Aşadar, de asta apăsăm compulsiv, minut după minut şi oră după oră, săgeţica din colţul dreapta jos al ecranului, derulînd la nesfîrşit pergamentul în continuă actualizare al "stărilor" prietenilor noştri de Facebook: pentru a participa la conştiinţa lor de a exista.
Şi de asta postăm "stări" pe care vrem să le împărtăşim: fiindcă prietenia înseamnă comuniune.
Cît despre like-uri, ele înseamnă exact ce spune Aristotel în finalul paragrafului citat: anume că ne este "plăcută... conştiinţa existenţei prietenului" nostru.
Facebook-ul se dovedeşte aşadar nebănuit de aproape de ceea ce Aristotel numea "comuniunea de gînduri şi idei" cu prietenul. Sau de "viaţa în comun [syzen]" cu el, de acea simţire împreună sau con-simţire [synaisthanesthai] pe care Agamben o traduce aşa: "Prietenia este instanţa acestei consimţiri a existenţei prietenului în simţirea existenţei proprii" (italicele sînt ale filozofului italian, e fraza-cheie a eseului, singura pe care o subliniază astfel din tot textul). Ei bine, impresia mea e că această "consimţire" e traductibilă în terminologia Facebook prin share - prin împărtăşirea stării prietenului în simţirea stării proprii.
De altfel, la două rînduri mai jos, Agamben notează: "senzaţia existenţei este deja dintotdeauna împărţită şi împărtăşită, iar prietenia numeşte această împărtăşire". Şi, dacă tot se observă în alt eseu din carte că "terminologia reprezintă momentul poetic al gîndirii", mi se pare de-a binelea poetic că share-ul din terminologia FB e traductibil în terminologia prieteniei apud Agamben prin "împărtăşire". Cuvînt care, dincolo de sarcina mistică evidentă, are şi una politică - mai subtilă, mai greu detectabilă, dar nu mai puţin marcată. Se împărtăşeşte nu numai o credinţă religioasă, ci şi una politică. Agamben însuşi observă, în acelaşi context, că "prietenia are un statut ontologic şi, totodată, politic"; iar peste două pagini îşi continuă astfel ideea: "[conceptul de \'prieten'] e străbătut totuşi de o intensitate ce-l încarcă cu ceva de ordinul unei forţe politice. Această intensitate este acel syn, acel 'con' care împarte, răspîndeşte şi face să poată fi împărtăşite... însăşi senzaţia, însăşi plăcerea de a exista". Desfid pe oricine să găsească un echivalent mai precis şi mai riguros pentru "acel syn care împarte, răspîndeşte" şi împărtăşeşte decît banalul share; şi tot aici se cade numaidecît să observăm "statutul ontologic şi, totodată, politic" al prieteniei reticulare de pe FB, care încarcă reţeaua cu "ceva de ordinul unei forţe politice". Într-un fel, nu atît Facebook-ul, care a fost doar un mediu, ci prietenia însăşi a fost cea care a destructurat atîtea regimuri totalitare în "primăvara arabă".

Nu ştiu dacă te-am convins de afinitatea profundă dintre filozofia lui Aristotel din Stagira şi aceea a celui mai fidel urmaş contemporan al lui, Zuckerberg din White Plains (pe mine unul aproape că m-am convins). Whitehead scrie undeva că toată filozofia europeană e o sumă de note de subsol la Platon; o fi. Însă Facebook-ul, în ale cărui infern şi paradis sînt mai multe lucruri decît se visează în filozofie, e cea mai exactă aproximaţie a prieteniei qua comuniune, aşa cum e ea definită de Aristotel. Iar dacă exagerez, n-o fac în nici un caz mai mult decît Whitehead.
(Fireşte că ştiu că prietenia de pe Facebook e un simulacru de prietenie. Dar, cum lumea toată e azi un simulacru, asta nu mă nelinişteşte. Cel puţin nu prea tare.)

Acum, în fine, îţi pot răspunde. (Aş fi preferat să pot prezenta ca răspuns un poemaş de zece versuri în locul unui eseu confesiv & stîngaci de zece mii de semne - dar din februarie 2012, de cînd am terminat Frînghia înflorită, n-am mai reuşit să scriu poezie. Să trecem însă.) Iată aşadar de ce eu, compulsiv în prietenie, ca şi-n poezie şi-n toate cele, sînt compulsiv şi în materie de like şi share: pierzînd pe Facebook timp, cîştig prietenie. Adică una din fundamentalele ficţiuni utile. Nu-i deloc o afacere proastă, nu crezi?

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer