Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Visul de lut (Partea I)


Ilinca Anamaria Prisăcariu

13.12.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Se spune că în lumea asta existau trei sticluţe magice de parfum. Numai femei tinere de soi, de o frumuseţe răpitoare, aveau prilejul de a simţi acele miresme mistice. Domniţele alese care îşi desfătau lobii urechilor cu câte o singură picătură, aveau în fiecare seară câte un vis de lut pentru fiecare suflet furat de frumuseţea lor. Picătura parfumată aducea cu sine un blestem, deoarece odată cu visele de lut, se termina şi viaţa domniţelor. Aşa că acestea erau nevoite să fure câte un suflet pe zi, pentru a se menţine în viaţă. Cu atât mai mult, din sufletele culese, trebuiau să prepare o altă sticluţă de parfum, când una dintre cele trei se termina.

Parfumierul Cotton, un franţuz bătrân, surd de o ureche, ce-şi ţinea mereu trupul într-un baston, a agăţat un fluturaş de fiecare sticluţă prin care prevenea domniţele de necazurile ce vin odată cu prăpădirea uneia dintre ele. "Ori de n-ar mai fi întreagă, ori golită de cuprins, / Crivăţul va da-n cireadă şi Soarele se va fi stins."

Domniţa Anemona a răsărit într-o dimineaţă de primăvară, înzestrată cu tot ce-i place lui Dumnezeu. Botezată de parfumierul Cotton, micuţei copile cu pletele din Soare i s-a hărăzit o viaţă de artistă. Nu se ştia, însă, de va deprinde plăcerea de a jongla cu miresmele ori de a picta peisajele ce înconjurau ţinutul ei originar. Cu nişte ochi ca noaptea, încadraţi într-o faţă luminoasă, cu un gât alb, subţire şi un corp firav, domniţa Anemona creştea, iar odată cu ea şi curiozităţile despre lume.
- De ce fluturii trăiesc o singură zi?
- Pentru că se transformă apoi în stele, îi răspundea mama ei.
- De ce statuile nu se mişcă?
- Pentru că Luceafărul le pictează, iar dacă s-ar mişca, ar trebui să reia totul la nesfârşit, îi răspundea tatăl său.
- Dar totuşi, de ce nu se mişcă niciodată?, insista micuţa.
- Pentru că mereu se mişcă viaţa în jurul lor, iar asta îl distrage pe Luceafăr.

Într-o după amiază, pe când se plimba prin parfumeria naşului său, Anemona a zărit pe măsuţa de cafea un obiect ce semăna cu statuile mari din pieţele centrale, numai că putea fi ţinută în palmă şi privită de aproape. Părea să fie o poartă de palat, sau cel puţin de la o curte mai bogată. După ce a studiat-o din toate unghiurile, aceasta a întrebat:
- Mon Cotton, ce e asta?

Parfumierul, cu urechea sa bleagă, păru să nu audă de prima dată întrebarea fetei. Aşadar, aceasta repetă, răspicat:
- Mon Cotton! Ce-i obiectul ăsta cenuşiu?

Moşul dădu să se întoarcă, dar din cauza spatelui său tare ce-l ţinea în loc, fu nevoit să rotească mai întâi bastonul, apoi piciorul şi într-un sfârşit restul corpului. Mijind ochii şi contemplând puţin obiectul care, deşi mic, părea monstruos în mâinile suave ale fetei, răspunse:
- E o sculptură. E făcută din lut.
- E foarte interesantă, specială...

Căldura cu care micuţa Anemona a privit în ochii fumurii ai lui Cotton l-a determinat să dobândească o elasticitate de care nu a mai dat dovadă de foarte mult timp. Azvârlind dintr-o mişcare bastonul, şi-a apropiat fruntea de mâinile fetei, cu intenţia de a privi obiectul pe deasupra ochelarilor pătrăţoşi şi spuse:
- Te-ar interesa pe tine aşa ceva? Nu vrei mai degrabă să-ţi arăt o mostră din noul parfum italienesc?
- De ce nu m-ar interesa? E ceva ce nu am mai văzut până acum. Din ce spuneai că e făcută?
- Din lut.
- Şi ce e acela... lut? N-am mai auzit niciodată.
- E un fel de pământ care dacă e amestecat cu apă poate fi modelat. După ce e modelat cu mâinile, sau sculptat, trebuie lăsat afară, la soare, să se întărească. Atunci devine greu şi, cu puţină pricepere, aproape incasabil.
- Incasabil?
- Da, adică nu se poate sparge.
- Aha.

După ce a mai privit câteva clipe obiectul, s-a deconectat de el şi l-a pus foarte repede pe măsuţa pe care l-a găsit, lăsându-l pe bătrân din nou, rece şi trist, cu urechea parcă tot mai bleagă.

Într-o după-amiază de toamnă, găsindu-se singură printre sticluţele cu licori parfumate ale naşului său, Anemona se gândi să mai privească sculptura din lut. Cum ar putea un obiect atât de mic să fie făcut cu mâinile, mai ales cu unele aşa de mari, ca ale lui Cotton? Pe lângă acest lucru, îşi imagina cum ar fi dacă şi-ar murdări mâinile cu pământ ud şi mai apoi s-ar usca aşa. Ar deveni ea oare o statuie ce aşteaptă să fie pictată de Luceafăr, aşa cum îşi imagina întotdeauna? Urmărind cu privirea caii verzi care se alergau pe pereţii parfumeriei, zări dintr-o dată, pe cel mai înalt raft de deasupra ferestrei, trei sticluţe elegante, de mărimea obiectului de lut. Din depărtare se observa că una dintre ele, cea de-a treia, avea un dop diferit de primele două, aparent improvizat dintr-un mănunchi de material multicolor, îndesat în gâtul recipientului, pentru a-l păstra mai bine. Păşind mai aproape de fereastră, reuşi să desluşească scrisul mărunt, dar atent încadrat de pe etichete. Scria, cu nişte caractere înclinate, "Visul de lut".

După ce a citit etichetele şi a încercat în zadar să găsească o altă diferenţă între ele, în afară de dopul caraghios al ultimei sticluţe, Anemona privi în jur, în căutarea unui mod de a ajunge la ele şi a le privi mai de aproape, poate chiar să le atingă şi să le simtă aroma. A găsit în cele din urmă un scăunel pe care Cotton se urca, când îl ţinea spatele, să ajungă la cărţile de pe rafturile mai înalte ale bibliotecii. Urcată pe scaun, fata şi-a dat seama că e şi aşa prea mică pentru a ajunge de tot la sticluţele de parfum. Totuşi, cu puţin efort şi cu un salt curajos pe vârfuri, Anemona a reuşit să pună mâna pe ultima sticluţă, cea cu dopul colorat.

Praful sclipitor ce stătea întins în straturi vizibile pe corpul sticluţei rămânea lipit de degetele subţiri şi albicioase ale micuţei. După ce a agitat puţin sticluţa misterioasă, nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Astfel, a decis să prindă cu două degete şi să tragă dopul ce acoperea licoarea statică a "Visului de lut". Imediat după, în parfumerie s-a împrăştiat un miros fin şi tare în acelaşi timp, rafinat, îmbătător, ce cuprindea pentru o clipă toată încăperea şi o lumina, ca într-un fulger molcom şi cald. Atrasă de aroma nebună a acestui parfum, Anemona nu s-a putut abţine şi a făcut un lucru pe care nu şi l-a mai permis niciodată să-l facă de una singură: a încercat parfumul pe propria piele, crezând că o picătură va rămâne neobservabilă. Dacă s-ar fi pus vorba de miros, Cotton era destul de bătrân şi surd, mergea greu, strănuta des, ce şanse ar fi fost să-şi dea seama ce parfum purta fata când îşi flutura pletele aurii prin salon?

Anemona nu a mai fost niciodată atât de fericită. Ori isprava pe care a făcut-o, sau acoperirea perfectă care, spera ea, nu va fi desluşită de nimeni, o făceau să se comporte ca o fetişcană nebună, îndrăgostită de un prinţ.

Cotton şedea în leagăn, în curtea din spatele casei la al cărei etaj se afla parfumeria. Era o vreme destul de călduroasă, pentru un timp în care frunzele cădeau din copaci ca într-o ploaie. Dintr-o dată se auzi uşa din spate cum este trântită, iar paşii Anemonei se simţeau, pe sărite, cum se apropiau de leagănul naşului său. Nici nu apucă să îl strige "Mon Cotton...", că deodată se auzi un zgomot, ca de obiect spart, din interiorul casei. Straniu, deoarece părinţii Anemonei erau plecaţi la un bal caritabil, animale nu se găseau în casă şi nici măcar nu bătea vântul ca să dărâme curentul vreun obiect. Cotton nu băgă de seamă, deoarece urechea lui nu îl ajuta în nici un fel, însă văzu chipul speriat al fetei.
- Ce s-a întâmplat, fetiţo?
- S-a auzit ceva din casă!
- Nu s-a auzit nimic.
- Ba da, am auzit eu! Trebuie să vedem. Dă-mi bastonul, mon Cotton!
- Nu mă pot mişca fără baston, fetiţo!
- Tu stai aici, mă duc eu! spuse Anemona, cu un soi de curaj nebun, bărbătesc.
- Ei, ce grozăvie! Să nu aud! Vino cu mine.

Pătrunşi în casă, salonul şi camera de oaspeţi erau întregi, la fel ca şi dormitorul central. După un moment de gândire, au ajuns la concluzia că e foarte posibil ca zgomotul, încă neidentificat de Cotton, venea de sus, de la parfumerie. După spusele Anemonei era, mai mult ca sigur, un sunet de sticlă spartă. Atunci, pe Cotton l-a cuprins o uşoară ameţeală, de grija camerei sale cu licori. După ce broboanele de sudoare îi atinseseră buzele, panicat, moşul a urcat în grabă scările, cu micuţa pe urmele sale. Cu ultimele puteri, a pus mâna tremurândă pe clanţă şi a deschis uşa...

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer