Iniţiativa pe care o detaliem astăzi aparţine Epitropiei Aşezămintelor Brâncoveneşti, instituţie ce decide să construiască locuinţe pe Calea Şerban-Vodă pentru proprii angajaţi. Străzile Nicopole, Gen. Gheorghe Lupu, Gen. Cerchez, Col. Albu (actuală Muguraş) şi soldat Ilie Şerban (fostă cpt. Savopol) au fost construite în imediata vecinătate a Ospiciului Zerlendi (ulterior Pavilionul de Izolare, astăzi Spitalul de Boli Infecţioase), vizavi de Parcul Carol. La data construcţiei, Parcul Tineretului nu exista, pe locul actual fiind o rampă de gunoaie, la baza dealului Piscului.
Aşezămintele Brâncoveneşti au fost înfiinţate în 1838, grupând diversele fundaţii brâncoveneşti precum Biserica Domniţa Bălaşa cu Şcoala şi Azilul Brâncovenesc (întemeiate de Domniţa Bălaşa şi soţul său, Manolache Lambrino), precum şi Spitalul Brâncovenesc (întemeiat de Grigore şi Safta Brâncoveanu). Scopul lor era de a oferi un important sprijin medical şi educaţional categoriilor sociale mai puţin favorizate. Ridicată la mijlocul secolului al XIX-lea, ctitoria Domniţei Bălaşa, fiica lui Constantin Brâncoveanu, se va extinde treptat, incluzând o şcoală, un azil de bătrâne, un orfelinat de fete şi unul de băieţi. Conducătorii stabilimentului erau patru epitropi (preoţi "purtători de grijă"): "mitropolitul ţării, doi epitropi dintre ctitori (Brâncoveanu şi Creţulescu), iar al patrulea să fie marele postelnic, din partea domnitorului", aşa cum ne informează una dintre istoriile Epitropiei. După 150 ani, şcoala a fost desfiinţată (1898), Aşezămintele concentrându-şi atenţia pe ajutor medical oferit de către spital.
Construirea spitalului în 1835, cu grija Saftei Brâncoveanu, a reprezentat un nou impuls pentru sistemul sanitar românesc, acesta fiind unul dintre primele spitale private din Ţara Românească. Spitalul s-a extins de la an la an, cu noi pavilioane şi secţii, oferind servicii medicale, dar şi cursuri în domeniul sanitar. Atât în timpul Războiului de Independenţă, cât şi în timpul Primului Război Mondial, Spitalul a îngrijit răniţii, iar pe timp de pace a asigurat gratuitatea consultaţiilor şi tratamentelor pentru categoriile sociale cu venituri mici.
În 1913, Administraţia Aşezămintelor era compusă din Pimen, Mitropolitul Moldovei, Nifon, Episcopul Dunărei de Jos, Calist, Episcop de Argeş, Th. Rosetti, Gr. Golescu, I. Bălteanu, I. Procopie Dumitrescu (primar al Bucureştiului), Elie Radu, col. adj. Berindei, Const. I. Bălăceanu, D. Hagi Tudorachi, I. Dobrovitz. Funcţia de Epitropi era îndeplinită de Basarab Brâncoveanu şi Barbu A. Ştirbey, iar Gr. N. Grecianu îndeplinea funcţia de director. Numărul de angajaţi ai Aşezămintelor a crescut constant, atât în Bucureşti, cât şi în provincie, unde numeroasele domenii de sub tutela instituţiei aduceau servicii importante spitalului.
Aşadar, în 1913, Epitropia cumpără de la Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine terenul de pe Calea Şerban-Vodă, fapt atestat de documentele autentificate de Tribunalul Ilfov, cu "scopul... de a înlesni funcţionarilor ei posibilitatea de a deveni proprietari ai unor locuinţe bune şi ieftine." Cu toate acestea, primii locatari se mută încă din 1912. O explicaţie pentru decalajul de un an ar putea fi că societatea a început construirea locuinţelor încă din 1912, dar primii locatari iau în primire casele înainte ca întregul proiect să fie achiziţionat de Epitropie. Imobilele sunt iniţial închiriate funcţionarilor, preţul fiind stabilit în funcţie de suprafaţa caselor şi, nu de puţine ori, Epitropia declară că nu doreşte să aibă vreun profit, dar nici să iasă în pierdere. Ulterior, în iulie 1926, Epitropia vinde imobilele chiriaşilor care se mutaseră în ele în decursul celor 14 ani, iar din preţul de vânzare se scade chiria deja achitată. Pentru a intra definitiv în posesia locuinţelor, funcţionarii ce cumpărau imobilul erau obligaţi să rămână în serviciul Epitropiei un anumit număr de ani, timp în care nu puteau înstrăina proprietatea.
Conform articolului 4 din legea Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine, achiziţionarea imobilelor era scutită de taxe, iar banii din vânzarea lor revin Societăţii. Din partea Aşezămintelor, contractele erau semnate de către directorul Gr. N. Grecianu şi de Epitropul Constantin Basarab Brâncoveanu. Nu este clar dacă toate străzile au fost construite concomitent, hărţile ataşate contractelor menţionând doar Nicopole şi Gh. Lupu. Însă o fotografie aeriană publicată de către Cincinat Sfinţescu în articolul său dedicat Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine în 1933 certifică toate cele 5 străzi. Casele au fost ridicate după aceleaşi planuri utilizate pentru construcţiile din parcelările precedente, fiind atât proiecte de tip A şi B (parter), cât şi C şi D (parter şi etaj).
Locuitorii din parcelarea Şerban Vodă (1913-1926)
În anul 1924 documentele consemnează un proces deschis de către Epitropie împotriva căpitanului pensionar Popescu. Acesta fusese angajat de către Aşezăminte în 1921 în funcţia de impiegat, iar instituţia îi oferă o locuinţă pe strada Nicopoli 13. Iniţial, imobilul îi aparţinuse unui anume C. Angelescu, funcţionar în cadrul Epitropiei pentru o scurtă perioadă, care îl subînchiriase unui anume Vasilescu. Locuinţa era însă neîngrijită, fapt ce atrage evacuarea chiriaşului, ca urmare a referatului întocmit de arhitectul Grigore Ionescu (şeful serviciului tehnic în cadrul Aşezămintelor) şi instalarea căpitanului Popescu. Clădirea este alăturată locuinţei lui Ion Herţa, nimeni altul decât unul dintre directorii Aşezămintelor, însărcinat cu gestionarea locuinţelor. Celălalt vecin era Stere Tomescu. Conform procesului verbal, casa de la nr. 13 era compusă din antreu, salon, iatac, sufragerie, bucătărie, toaletă. Aflăm că două camere au vedere la stradă, iar sufrageria are vedere "spre dos". Terenul are 210 m pătraţi, clădirea este retrasă trei metri de la strada, iar distanţa dintre clădiri este astfel de 16 m. Clădirea are şapte metri pe lăţime şi zece pe lungime, restul terenului de 140 m.p. reprezentând grădină. Vocabularul folosit de către arhitectul Ionescu spune multe despre tipul de locuire de la începutul secolului: sunt enumerate pe hârtie probleme legate de soba de teracotă cu coşul înfundat, duşumele, foraibere, scoabe, cercevele, zăvoare. Era epoca în care plăteai "recipese", iar Epitropia era "propetară".
Casa de la numărul 13 este urmărită de ghinion: căpitanul Popescu intră în serviciul Epitropiei la sfârşitul anului 1921 şi se mută în februarie 1922 în fosta locuinţă a lui C. Angelescu, dar demisionează după patru luni (iulie 1922), ceea ce presupunea şi părăsirea locuinţei. Bazându-se însă pe noua lege a chiriilor din 27 Martie 1924, care acorda mai multe facilităţi chiriaşilor, căpitanul Popescu amână plecarea. În procesul intentat de Epitropie, Tribunalul Ilfov dă câştig de cauză Aşezămintelor la data de 24 februarie 1926. Starea de degradare în care se afla imobilul este descrisă într-un raport întocmit de către expertul Gheorghe Munteanu, "ingénieur des Ponts-et-Chaussées-Paris", însărcinat cu evaluarea pagubelor produse prin neîngrijirea casei. La încheierea expertizei întocmite de acesta aflăm că "această proprietate este o locuinţă confortabilă, având încăpere suficientă pentru un menaj obişnuit şi cu toate comodităţile". Cert este că, după o nouă judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (aflată sub Preşedinţia lui N. Buzdugan) pârâtului i se cer daune de cel puţin 40.000 lei pe an, însumând 160.000 lei. Pe lângă faptul că proprietarul este evacuat, i se reţine parte din pensie pentru recuperarea daunelor.
Documentele din arhive ne vorbesc şi despre alţi locuitori ai caselor, toţi funcţionari ai Epitropiei. Gheorghe Voicu era preot, în vârstă de 54 ani, căsătorit, în serviciul Epitropiei din 1898. Ocupă locuinţa Şerban Vodă 203 din anul 1912 şi mai avea de servit 4 ani la Epitropie. Un alt preot, Boşcu Boiu de 53 ani locuia pe Şerban Vodă 201 şi lucra de 19 ani în Epitropie, iar la numărul 205 se învecina cu şeful de birou Vasile Ionescu, 56 ani. Constantin Stăncescu, laborant, 45 ani, avea în proprietate locuinţa de pe Nicopole, nr.1 şi lucra din 1913 în cadrul Epitropiei. În continuare, locuia Marin Putineanu, şef de serviciu, 42 ani, căsătorit, aflat în serviciul Epitropiei din 1908, care ocupă locuinţa Nicopoli 5 (din anul 1912), iar casa este compusă din trei camere, un antreu, bucătărie, pivniţă, toaletă. Vecinul său din stânga, de pe Nicopoli 7, Constantin Paraschivescu, în vârstă de 47 ani, lucrează în Epitropie din 1903 şi mai are de servit şapte ani. La Nicopoli 9 şi 11 locuia Stere Tomescu, şef de serviciu, 58 ani, căsătorit, în serviciul Epitropiei din 1907. Ocupa locuinţa din anul 1912 şi mai are de servit Epitropiei. În actul de vânzare-cumpărare, sunt menţionaţi ca vecini Ospiciul Zerlendi, str. Nicopoli, C-tin. Paraschivescu, (nr. 7.) şi Maria Czuruschy (nr.13). Ion Herţa, Inspector, 43 ani, Nicopole 15 în contractul de vânzare cumpărare - se învecinează cu Ospiciul Zorlandi, Strada Nicopoli, cu Nadia Cs., şi cu Marinescu (unul dintre inspectorii care se ocupau si de problema locuinţelor). Pe strada gen. Lupu, la nr. 5 locuia Alex Podhorsky, Inspector General, 35 ani, cel care lucra de 8 ani şi mai avea 10 ani de servit. Conform documentelor, terenul are 177 mp, iar imobilul era vecin cu (nr. 7) M. Marioteanu (10 m gard), (nr. 3) D. Dobrescu (17,7 m), miazăzi cu D. Teodorescu (17,7 m. - 70 ani, lucra de 37 ani la epitropie). M.P Ionescu, şef de serviciu, 54 ani, de la numărul 9, lucra în Epitropie din 1908, ocupa casa din 1923 şi mai avea de servit patru ani Epitropiei. Al. Podhorsky (Gen. Lupu nr. 5), Ion Herţa (Gen. Lupu, nr. 7) şi Maria Csurusky (str. Nicopoli, nr. 15) vor intra în posesia imobilelor după evacuarea foştilor proprietari, de asemenea funcţionari ai Epitropiei.
Aşa cum veţi afla din articolul următor, niciuna dintre familiile menţionate mai sus nu mai locuieşte în zonă şi cei de aici au amintiri diferite despre începuturile cartierului. Cum Bucureştiul a trecut prin schimbări radicale în ultima sută de ani, era de aşteptat ca acestea să modifice şi ambientul social al cartierului.
Bibliografie:
Arhivele Naţionale, Fond "Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti", Dosare 117/1924, 83/1926
O sută de ani de la înfiinţarea Aşezămintelor Brâncoveneşti (1838-1938) - documente pentru istoria Bisericii, şcoalei şi azilului domniţa Bălaşa, precum şi a spitalului Brâncovenesc, publicate de Emil Vârtosu şi Ion Vârtosu, Bucureşti, 1938.
Calea Şerban-Vodă
Un album foto.