Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cine, pe-un astfel de film, n-ar da viaţa lui toată?


Radu Vancu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

24.12.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(Radu Vancu, la Sibiu, alături de Josef Trattner (artist plastic austriac din Wiener Sezession),
în proiectul acestuia Divanul călător, foto: Louis Guermond.)


"Cine, pe-un astfel de film, n-ar da viaţa lui toată?"
Radu Vancu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (4)

Daniel Cristea-Enache: Impresionant CV-ul făcut de "ele". Cum arată o zi din viaţa "lor" acum? O zi obişnuită, din timpul anului, iar nu cea de azi, cînd probabil familia Vancu îşi face pregătirile pentru Crăciun...
Ai putea, dragă Radu, să te urmăreşti "cinematografic", pe parcursul unei zile "ca oricare alta", de cînd deschizi ochii şi pînă ţi se-nchid?

Radu Vancu: Ele mărturisesc cu un fel de hedonistă umilinţă că primul lor gînd a fost să-ţi descrie în bun şi sărbătoresc spirit masochist chiar zilele de azi, dragă Daniel - adică vinerea şi sîmbăta dinaintea Crăciunului, cu toate figurile impuse ale infernalului paradis festiv: bătut covoare, împins dulapuri, tras paturi, aspirat, sortat lucruri inutile (după criterii a căror atrocitate mereu le-nfioară), aruncat lucruri inutile, străbătut la pas bolgiile hipnotice ale supermarketurilor ş.cl. Au înţeles însă repede că filmul ieşit din descrierea cu pricina ar fi fost exact ca felicitările standard primite cu toptanul pe mail şi pe Facebook de sărbători - "Fie ca" et caetera. Ar fi descris cu eficienţă de clişeu viaţa tuturor & a nimănui. Aşa că şi-au spus că nu se cade să-ţi trimită un film Fie ca, şi s-au gîndit să fie mai clasice în cuget şi-n simţiri şi să rescrie piesa respectînd unitatea de acţiune - să reducă, adică, perioada descrisă la cele douăzeci şi patru de ore ale zilei de vineri în care au primit întrebarea ta.
Croit pe calapodul acesta neoclasic, filmul ar ieşi după cum urmează: camera le-ar surprinde deschizînd ochii pe la şapte, la strigătul poruncitor, ca de moşier rus, al fiului lor Sebastian: "Tati, vino!". Ele, ca un tati bine dresat ce se află, se ridică din patul multiubit şi se apropie de pătuţul maimultiubit al fiului lor superlativiubit, îl iau în braţe, coboară scara abruptă pînă la bucătărie, numărînd atent cele opt trepte înguste. Ajunse cu bine jos, îl pun pe Sebastian pe oliţă, toarnă laptele în cana maronie de tablă, sub care focul se aprinde docil ca un tătic bine dresat, apoi se întorc lîngă Sebastian, îi aduc piesele Lego cerute şi se aşază pe burtă în faţa oliţei. Încearcă vreme de cîteva minute să-l ajute să construiască maşinuţa din piesele Lego, eşuează ca întotdeauna, apoi se ridică şi iau laptele de pe foc. Ele ştiu că Sebastian detestă laptele prea cald. Toarnă laptele în cana albă, pe care cîteva figuri verzui alungite ca-ntr-un El Greco surrealist dansează ceva tribal, îl ridică pe Sebastian de pe oliţă, îl îmbracă în haine de zi, apoi îi dau laptele. Sebastian deschide între timp televizorul pe canalul 44, Disney Junior, unde sînt The Mickey Mouse Clubhouse şi apoi Jake şi piraţii. Cami, soţia & mama lor superlativiubită, protestează: "Aşa de devreme şi deja vă uitaţi la desene? Luaţi mai bine o carte!". Ele şi Sebastian se prefac că n-aud, ea îi ceartă pedagogic & zîmbitoare, Sebastian termină de băut laptele, filmul arată în punctul ăsta ca o reclamă Hallmark la cea mai bună dintre lumi: extra sweet & neverosimil de fericită. Ca-ntr-un poem de Cristian Popescu adaptat de Peter Jackson pentru o reclamă Hallmark - încît zău că ele nu s-ar mira absolut deloc dacă la fereastra mansardei ar apărea elfi levitînd sau chelia verzuie a lui Sméagol. Dimpotrivă, li s-ar părea în logica cea mai strictă a filmului. Cine, pe-un astfel de film, n-ar da viaţa lui toată?
Apoi, camera le urmăreşte îmbrăcîndu-se pentru plecare, insistă - tot din raţiuni de regie Hallmark - pe îmbufnarea lăcrămoasă a lui Sebastian la plecarea lor, comprimă într-o jumătate de minut drumul de un sfert de oră sau douăzeci de minute pînă la redacţia Transilvaniei, şi acolo regizorul Hallmark e înlocuit de un regizor Mosfilm sau Sahia Film, interesat să arate abnegaţia oamenilor muncii lucrători în cîmpul culturii. Aşa că aici le vom vedea pe ele verificînd procesul de acreditare al revistei la CNCS, scriindu-le responsabililor de acolo mailuri explicative privitoare la procesul de peer-review al revistei, apoi le vom vedea în alte cadre făcînd, alături de colegi, inventarul de sfîrşit de an al stocului revistei - ceea ce va însemna cîteva ore (comprimate în cîteva minute cu antrenantă muzică tovărăşească drept coloană sonoră) de mutat de colo pînă colo pachete cu reviste, numărat & notat & aranjat cronologic numitele pachete -, le vom vedea apoi sunînd colaboratori (de la Doina Ioanid şi Andrei Dósa la Ion Mureşan) pentru definitivat situaţii legate de festivalul internaţional de poezie al revistei. Pe scurt, reclama Hallmark e înlocuită de un film de propagandă kommi.
Al treilea act le va urmări revenind acasă, unde e acum numai Cami - Sebastian a fost preluat de bunica -, toată scenografia e schimbată, casa Hallmark e înlocuită de un şantier domestic stahanovist. Vom avea sub ochi, aşadar, o sinteză între reclama Hallmark şi propaganda kommi - un act al treilea produs de Robert Halmi Sr. & Jr. în beneficiul Sahia Film. Aşa încît de aici va începe, extra sweet & hyper kommi, acel film Fie ca despre care vorbeam la început - cu tradiţionalele & frumoasele obiceiuri de bătut covoare, împins dulapuri, tras paturi, aspirat, străbătut la pas bolgiile hipnotice ale supermarketurilor ş.cl. Despre care, întrucît nu se poate vorbi cu adevărat la modul personal (cine bate covoare la modul personal? nici măcar minunatul Federer sau odiosul Nadal, cred ele - rimînd din obişnuinţă -), trebuie musai să se tacă.
Ar fi, aşadar, un film demi-cotidian, întrucît demi-nictemeral. Hipercorecte ca nişte mic-burgheze ce se află, ele vor ţine să-ţi răspundă cît mai exact la cerinţă, aşa încît vor relua filmarea în aşa fel încît să iasă un film care să observe integral ciclul circadian. Şi, în chip de explicaţie, îţi vor spune că le vine tare greu să aleagă o zi ca oricare alta, dat fiind că zilele lor nu prea seamănă între ele. Însă se vor strădui, de dragul jocului, compulsînd & remixînd toate cele şapte zile ale săptămînii, să inventeze o zi ca oricare alta.
Să reluăm deci filmul: primul act, cel cu trezirea în jurul orei şapte dimineaţa la porunca glăsciorului superlativiubit, se păstrează întocmai. Doar finalul lui diferă: dacă e luni, marţi sau miercuri, Cami va fi cea care-l va duce la grădiniţă pe ţarevici, iar ele vor rămîne acasă - iar de la 8, cînd pleacă ei, şi pînă pe la 10 ele vor scrie. Dacă e joi sau vineri, îl vor duce ele pe Sebastian la grădiniţă, iar de acolo vor merge spre facultate. Dacă nu au ore, se vor închide de la 8 şi jumătate pînă pe la 10 şi jumătate în biroul lor din sala 44, pe care-l împart cu Dragoş Varga - şi, de asemenea, vor scrie. E, iată, actul al doilea al filmului complet - şi e de preferat ca soundtrack-ul să fie pe măsura kitschului unei astfel de mărturisiri (fiindcă orice scriitor care se descrie scriind e francamente şi iremediabil kitsch): ar merge de minune, de pildă, ca aceste două minute rezumative să fie ilustrate cu prima mişcare din Sonata lunii. Ori, de ce nu, chiar cu Oda bucuriei. Cu cît mai strivitor de celebru, cu atît mai ridicol, şi deci cu atît mai bine. Fiindcă ridicolul nu doar ucide, ci - cel puţin uneori - şi umanizează. Imaginează-ţi-l, de pildă, pe A. Toma rescriindu-l de zor pe Eminescu ("corectîndu-l", cum spunea el) - exerciţiul lui de Gesamtwerk kamaraderesc ilustrat, în mod aproape obligatoriu, de muzică patriotică rusească - nu ţi se pare că ridicolul unui astfel de clip îl umanizează pe bietul poeţel & tovărăşoi? Lor aşa li se pare. Şi speră din toată inima că ridicolul clipului cu ele scriind le va umaniza, de asemenea, imaginea & sufleţelul lor de poeţele (nu şi tovărăşoaice, e drept, dar să nu uite că au fost comandante de detaşament ani de-a rîndul, aşa că un fel de proto-tovărăşoaice tot se cheamă că au fost...).
Actul al treilea ar fi cel proletar - în care ele fie predau studenţilor poezie interbelică & contemporană, fie sînt la redacţie, malaxînd diverse activităţi specifice. Ele nu insistă asupra lui, la o adică se poate relua & adapta în mod satisfăcător actul al doilea al filmului demi-nictemeral. Pentru hiperestetizarea imaginii kitsch din actul anterior, se poate insista asupra cărţilor scoase din geantă şi peruzate în timpul ferestrelor dintre cursuri sau în timpii morţi surveniţi în decursul intensei activităţi redacţionale. De data asta, o Berceuse de Chopin (opus 57) ar putea fi o bună opţiune strivitoare.
Actul al patrulea începe în jurul orei 4, după revenirea acasă din cîmpul muncii; cum Camelia lucrează pînă la 5, sau chiar 5 şi jumătate, iar Sebastian încă doarme acasă la bunici, care l-au preluat de la grădiniţă, rezultă că mai există un disponibil de încă o oră şi jumătate sau chiar două pentru citit, scris, tradus (exerciţiile de spaniolă din ultimele luni încep să le descopere continentul pînă acum refuzat al poeziei spaniole strict contemporane - în interiorul căruia ele se comportă ca cel mai lacom & rapace conquistador). Apoi, pe la 5 şi jumătate Camelia le sună - iar aici scenariul are o dublă opţiune: fie trec bulevardul Mihai Viteazu şi se duc la bunici să-l ia pe Sebastian, fie Camelia se duce ea acolo, iar ele rămîn să-şi facă de cap cu grafomania lor, sau cu cititul lor aşa de neştiinţific şi de amestecat, încît uneori se alintă ipohondru cu gîndul că suferă de compulsive reading disorder. Şi-şi amintesc de fiecare dată ce scrie pe piatra tombală a ipohondrului, epitaful lui, cum ar veni: "V-am spus eu!". Şi rîd, şi-şi spun că n-ar ieşi tocmai rău un epitaf al cititorului compulsiv care să combine epitaful ipohondrului cu o vorbă a lui Teodor Mazilu, încît să iasă ceva de genul: "V-am spus eu: cititul cauzează!". Ele ştiu că orice cititor adevărat ar înţelege.
(Miercurea, actul al patrulea ar arăta cu totul altfel: ar începe la ora 5 şi ar cuprinde întîlnirea săptămînală a cenaclului Zona nouă. Ar dura vreo două ore şi jumătate şi ar fi, de asemenea, extra sweet - cu o infuzie de sour atunci cînd vreunul dintre cititori încasează reacţii critice mai contondente decît de obicei. Sweet'n'sour-ul de miercuri e unul dintre cele mai puternice halucinogene cunoscut de ele. Şi, fireşte, dă o adicţie pe măsură.)
Actul al cincilea începe după ora 8 seara, la revenirea acasă a lui Sebastian. Sînt orele joculeţelor, orele băiţei, orele lăpticului, orele tuturor diminutivelor existente ori existibile, summa summorum a tuturor pico-paradisurilor reprezentabile. Iar pe la 10, ele urcă alături de Sebastian la somn, unde urmează o jumătate de oră de dialoguri patafizice esenţiale. (De pildă, chiar în seara asta, adică acum şase ore, la explicaţia lor că poveştile trebuie uneori improvizate, Sebastian a cerut imediat, fără drept de apel: "Improvizează-mă!". Oarecum neaşteptat, ele n-au fost în stare.)
Iar pe la 10 şi jumătate, sau uneori 11, după ce Sebastian adoarme, începe actul al şaselea. Actul antepenultim, în care ele coboară la netbook - şi citesc, se plimbă pe internet, scriu, pînă spre ora 3. Ba uneori chiar mai mult - fiindcă acum, de pildă, s-a făcut ora 6, e deja duminică dimineaţa, ele încearcă din răsputeri să răspundă cît mai simplu la întrebarea ta aşa de complicată şi să-ţi trimită interviul astăzi, aşa cum aţi convenit. Casa doarme, aragazul pe care e pus ceaiul la fiert fîşîie, fîşîie în subtonuri şi centrala, cu mignone păcănituri ritmice - şi ele îşi amintesc cum aseară, în vreme ce se jucau cu Sebastian, el s-a lungit pe pieptul lor, a stat aşa vreme de un minut, iar ele îi simţeau inima mignonă pulsînd ritmic, ritmînd practic totul: viaţa lui Sebastian, viaţa lor, viaţa lui Cami. Apoi el s-a ridicat şi s-a întors la camionul Mecano. Inimioara lui a continuat să pulseze în ele şi să ritmeze de acolo totul. Pînă şi, iată, fîşîitul matinal al centralei.
Iar actul al şaptelea ar însemna urcatul celor opt trepte înguste pe la ora 3 (azi, la ora 7), prăbuşirea în pat şi somnul. Fără vise, de aproape un an. Însă sînt vise destule în trezie, după cum se vede.
Cam astea ar fi cele şapte acte ale vieţii lor cotidiene şi cotinocturne, dragă Daniel. Nu e nimic spectaculos în ele, nimic care să merite performat cu multe alămuri şi un diez la cheie; e doar o inimioară care, pulsînd într-un corpuşor, ritmează totul. Pentru pulsaţia aia subtonală, ele abandonează însă cu inima uşoară toate alămurile & toţi diezii. Ele ştiu că, şi de data asta, c'est à qui perd gagne, cu vorba lui Charles Péguy.
Iar acum, o să urce cele opt trepte înguste. Şi o să doarmă. Şi o să pulseze.
Crăciun fericit & pulsaţie neîntreruptă, dragă Daniel.

(va urma)

****
Frînghia înflorită

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,
cînd te lasă inima să-l visezi:

"Dragule, aici a început deja.
Nu mai poate dura mult
pînă începe şi la voi.

Cubuleţele de pămînt sar zi şi noapte
ca dopurile de şampanie
de pe răposaţii pe care-i învelesc.

Cele acoperite de iarbă prea uscată
se aprind şi luminează ca trasoarele.
Al meu cel puţin aşa s-a aprins.

Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare
aşa cum ne-am făcut felul.
Unul cu un cuţit în inimă,

altul cu glonţul în creier,
altul cu venele deschise.
Însă se lucrează din greu la imagine.

Eu am primit acelaşi maiou flendurit
în care m-am spînzurat
şi te aştept tot cu ştreangul la gît,

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,
iar Dumnezeu pictează fluturi
pe fiecare petală din ştreangul de flori,

atent de parcă mi-ar fi
cel mai bun prieten
bărbierindu-mă pentru nuntă".

Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită,
pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent,
din pătuţ se aude motoraşul cu muci

din năsucul lui Sebastian.
Ca de obicei, după dezastru
lumea e perfectă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer