Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectura stalinistă în Bucureşti


Augustin Ioan

01.01.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După abdicarea forţată a Regelui Mihai I (1947) şi până la moartea lui Stalin în 1953, în România s-au construit edificii în maniera sovietică acoperită de sintagma realism socialist şi descrisă de lozinca: "Arhitectura şi arta în general trebuiau să fie naţionale în formă şi socialiste în conţinut". Formele amintesc fie de neoclasicism (flatându-se acele episoade ale istoriei arhitecturii care au fost de partea corectă a ideologiei, precum clasicismul grec, renaşterea şi sinteza rusă de secol al XVII-lea şi al XVIII-lea) şi pseudo-barocul rus. Dimensiunile trebuiau să fie monumentale, dovedind superioritatea regimului bolşevic. Edificiile trebuiau amplasate într-un context din care să fi dispărut, în prealabil, urmele istoriei urbane anterioare.

Casa Scânteii

Nu este întâmplătoare plasarea Casei Scânteii (acum Casa Presei) pe bulevardul numit (Pavel) Kiselleff, fost administrator militar rus al Bucureştilor. Casa Scânteii (Scânteia fiind numele cotidianului oficial al PCR) a devenit astfel versiunea autohtonă a unei Stadtkrone - a unui edificiu reprezentativ pentru noul regim. Iniţial (1948-1949) sediul propagandei comuniste a fost proiectat în maniera interbelică a clasicismului epurat. Dar, mergând la Moscova cu proiectul, colectivul de arhitecţi (H.Maicu, N.Bădescu, L.Staadecker, M.Alifanti) a primit un refuz, sub forma unui alt proiect. Edificiul trebuia să fie o replică a celor şapte edificii post-belice construite la Moscova, culminând cu clădirea Universităţii Lomonosov.

Un alt edificiu asemănător a fost, chipurile, dăruit de Stalin poporului polonez şi supravieţuieşte încă în centrul Varşoviei distruse de bombardamentul nazist din 1944 şi reconstruită în aceeaşi manieră sovietică după 1945, cu Palatul Culturii drept Stadtkrone. Or, replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei (o parte din aceasta este de inspiraţie... populară - adică, vă amintiţi? naţională în formă) cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decât acestea. E un gest servil de recunoaştere a primatului capitalei comunismului mondial.

Se pare că, pentru ridicarea edificiului în Bucureşti, a fost demolat hipodromul (un centru al vieţii sociale burgheze şi aristocrate antebelice) şi s-a emis o serie de obligaţiuni, niciodată răscumpărată. Există filme de arhivă cu construcţia prin muncă patriotică (adică muncă obligatorie, neplătită) a clădirii, fragmente din ele le-am încorporat în filmul meu Arhitectura şi Puterea, făcut în 1992 (regizor Nicolae Mărgineanu).

Clădirea este încununată de, vorba lui Grigore Ionescu, un edicul în formă de turn (Ionescu, 1982, 616). Există o poveste îndărătul modului în care se termină la vârf (unde se anunţă viitorul) al acestor clădiri moscovite şi a replicilor de la Bucureşti şi Varşovia. În ciuda recapitulării istorice, vârful (viitorul) nu se putea cu nici un chip inspira din modul tradiţional de închidere al clădirilor istorice, fie ele şi locale (ruseşti). Deci, în niciun caz fleşă, bolţi sau cupolă! Or, nu sunt atât de multe modurile în care se poate închide o clădire la partea superioară! Aşa că arhitecţii au trebuit să inventeze moduri noi de a finaliza edificiile. Unele sunt inspirate din Art Deco-ul american, al clădirilor înalte de tip Empire State sau Crysler Building din New York, altele reînvie soluţii din constructivismul rus (Monumentul Internaţionalei a III-a, al lui Tatlin).

În apărarea clădirii, trebuie spus că ea are o amplă şi bine controlată perspectivă în capătul axei Kiselleff, deci o elegantă prezenţă urbană (într-o zonă aflată, atunci, în afara oraşului). De asemenea, a fost foarte bine executată, astfel încât ea se menţine relativ intactă şi astăzi, în ciuda faptului că nu a fost niciodată restaurată. Mai mult, în 1999, ministrul culturii de atunci dăduse ordin să fie scoase stelele (comuniste) de piatră din decoraţia casei (pe atunci, încă sediu al ministerului), în felul în care se scot cu briceagul ochii adversarilor politici de pe afişele electorale. În acelaşi timp în care, la Bucureşti, se desfigura edificiul fanion al stalinismului din România, în Berlin se restaura Stalin / Karl Marx Alee cu detalii în porţelan de Meissen (adică superioare detaliilor originale) şi se aprecia caracterul, mi s-a spus, democratic al intervenţiei urbane est-berlineze...

Opera

Probabil momentul apoteotic al acestui scurt, din fericire, intermezzo stalinist în arhitectura Bucureştilor l-a constituit Festivalul Internaţional al Tineretului, din 1953. Mulţi tineri din ţările lagărului socialist şi din ţări decolonizate sau în curs de dezvoltare au vizitat atunci Bucureştii. În vederea acestei expuneri internaţionale a capitalei Republicii Populare Române, au fost ridicate rapid câteva ansambluri şi clădiri noi. Cea mai importantă este Opera Română, proiectată de un colectiv condus de faimosul arhitect interbelic Octav Doicescu. Ca şi în cazul Casei Scânteii, proiectului original i s-a opus unul sovietic, cel al operei din Baku, pe care arhitecţii doar au asezonat-o cu alte decoraţii, de aceeaşi factură. Astăzi, vopsită fistichiu, opera nu ne mai sugerează deloc ideea afirmării specificului naţional în artă, aşa cum i-o sugera lui Grigore Ionescu (1982, 618). Dar, de asemenea, impresionează pozitiv caracterul ei neoclasic, monumentalitatea reţinută şi execuţia remarcabilă. În scuarul său, retrasă de la bulevard, Opera Română are o poziţie urbană elegantă.

Cvartal

Tot din categoria edificiilor destinate propagandei culturale comuniste din 1953 găsim teatrul de vară (în aer liber) din parcul N.Bălcescu (cartierul Bucureştii Noi), iar, practic vizavi de el, cinematograful Înfrăţirea între popoare (poreclit, datorită moravurilor laxe declanşate de festival, înfrăţirea-ntre picioare...), azi Teatrul Masca, anturat de câteva cvartale de locuinţe. Cvartaluri de locuinţe găsim, la vest de Cartierul Cotroceni, anturând Academia Militară (fosta Şcoală de Război, inaugurată în 1937 de regele Carol II), la Ho-Shi-Minh şi la intrarea în viitorul cartier Drumul Taberei (zona Răzoare / Locotenent Nicolae Găină).

Cvartalul este o unitate urbanistică sovietică, formată din patru străzi bordate de blocuri, rezultând o curte interioară a acestui ansamblu. Apartamentele sunt minimale (sub Existenzminimum modernismului occidental), dar faţadele blocurilor sunt monumentale, bogat decorate. Reporter de război în URSS, ajuns la Odessa în 1941, G.M.Cantacuzino scria despre caracterul minimal, despre arhitectura de cazarmă, ale arhitecturii staliniste. Nu înţelegea de ce aceste pieţe enorme, de paradă erau bordate de blocuri cu locuinţe meschine, dezumanizante. Nu putea, oare, regimul, lăsa mai puţin vid şi da mai mult spaţiu privat populaţiei?

Nu, nu se putea. G.M.Cantacuzino va afla pe propria sa biografie natura regimului, fiind arestat după ce a publicat, în 1947, Pentru o estetică a reconstrucţiei, cartea în care îşi expunea soluţiile sociale alternative la totalitarismul care se prefigura deja la orizontul patriei sale. A citi cartea astăzi (am reeditat-o în colecţia Spaţii imaginate a Editurii Paideia) este sfâşietor. Toate, absolut toate erorile potenţiale, semnalate de către Cantacuzino au fost făcute în oraşele româneşti în timpul regimului comunist.

Şi totuşi, chiar şi în catastrofă există nuanţe ale prăbuşirii. Cvartalurile staliniste sunt minimale, dar oferă un spaţiu semi-privat, o curte interioară, unde locuitorii se pot întâlni, copii se pot juca. În plus, tehnologiile de construcţie rudimentare din perioada respectivă fac să nu fi fost posibile, încă, tipizarea şi prefabricarea la scară industrială şi naţională de mai târziu. Aşa se face că, în mod paradoxal, prin comparaţie cu blocuri prost construite şi lipsite de orice spaţiu public propriu, locuinţele din cvartalurile bucureştene şi-au conservat valoarea - minimă - urbană şi, deci, valoarea de piaţă. Micro-comunităţi s-au format în aceste curţi interioare, care le îngrijesc.

În fine, Stadionul 23 August, azi Naţional Arena, a fost de asemenea construit pentru Festivalul Tineretului din 1953. De asemenea, ca şi la Casa Scânteii, accentul s-a pus pe munca puţin calificată, dar abundentă, în detrimentul tehnologiei. Stadionul era, de fapt, o enormă excavaţie, în vreme ce tribunele erau taluzurile cu pământul excavat. Din acest motiv, stadionul avea şi un soi de microclimat propriu. Amplasat de asemenea într-un parc aflat dincolo de limita istorică a Bucureştilor interbelici, stadionul era un loc de manifestare a masselor largi populare (cum le descria limbajul de lemn al vremii) prin intermediul pasiunii pentru sport, în special pentru fotbal.

Destalinizarea

În fine, există un corpus de edificii în Bucureşti care au fost proiectate în perioada stalinistă şi după gustul estetico-ideologic al acesteia, dar au fost construite propriu zis după moartea lui Stalin şi, mai ales, după discursul lui Kruschev din 1954, cel destinat industriei de construcţii şi arhitecţilor, în care arhitectura realismului socialist era dezavuată. Prin urmare, în acest interval scurt de timp, arhitectura este presată să se epureze, la propriu şi la figurat. În Bucureşti, avem câteva astfel de exemple, unde proiectul diferă semnificativ de clădirea construită. Blocul Romarta Copiilor (azi BRD), vizavi de Casa Armatei (intersecţia Calea Victoriei cu Bd.Elisabeta) este un astfel de exemplu. Proiectul stalinist a fost publicat în revista Arhitectura. Blocul construit este ridicat în maniera în care, după 1954, arhitectul est-german Hensellmann a continuat proiectarea la Stalin Allee pe porţiunea către Alexanderplatz, numită Karl Marx Allee.

Această nouă arhitectură, pe care o putem numi modernism clasicizant (ca la Lincoln Center, la New York, de pildă, arh. Philip Johnson) sau clasicism epurat (ca în stille littorio, stilul oficial al fascismului italian sau, la Bucureşti, stilul practicat de Duiliu Marcu la Palatul Victoria, Academia Militară sau Ministerul Trasporturilor), are rezonanţă în edificiile de blocuri şi de birouri ridicate către sfârşitul anilor cincizeci.

Aici, la ieşirea din stalinism, s-a pus problema opţiunii pentru mai multe feluri de modernism şi pentru mai multe feluri de referinţe locale şi, mai ales, după 1958-1960, naţionale. Putem privi o clădire precum cea a Radiodifuziunii (1960), a fraţilor arhitecţi Ricci cu arh. Leon Garcia, drept o clădire esenţialmente clasicizantă, în acelaşi fel în care erau, tipologic, clasicizante edificiile staliniste, dar drapată cu o faţadă antebelică (T.Ricci a lucrat în atelierul lui Duiliu Marcu şi lui, se pare, îi datorăm faţada de la Regia Monopolurilor / Ministerul Industriei, de pe Calea Victoriei: clădirea interbelică cu ceas atât de asemănătoare clădirii Radiodifuziunii). Prin urmare, este foarte probabil ca şi aici să avem de-a face cu o clădire proiectată în trena perioadei staliniste, care a fost, apoi, adaptată - superficial, doar la exterior - la noile cerinţe politice.

Iată, pe scurt, istoria şi descrierea stalinismului arhitectural bucureştean. Într-o excursie lejeră de jumătate de zi, o puteţi vedea cu ochii proprii: centrul nu a apucat să fie afectat, edificiile fiind plasate pe periferii, în zonele de acces importante, însă. Deşi sunt edificii deloc neglijabile ca scară, modul abil în care au fost plasate în oraş, precedate de spaţii mari de detentă, le diminuează impactul. Acum, arhitectura în sine pare liniştită, dar îndărătul timpului în care a fost edificată se ascunde perioada cea mai neagră a totalitarismelor din această ţară.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer