Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Anul revoluţionar românesc 2012 şi statul de dreapta


Bogdan Ghiu

30.12.2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ar trebui să ne obişnuim cu ideea, pentru o vreme şi despre noi înşine, că 2012 a fost, în România şi pentru România - dar o Românie, tocmai, a lumii, tot mai problematică din punct de vedere al suveranităţii efective, o Românie mai integrată poate astfel, popular, (infra-)politic, în lumea actuală, în actualitatea procesuală, în curs, a lumii actuale, decît în alt fel, din alte puncte de vedere -, un an revoluţionar.
 
Pentru că însăşi noţiunea de revoluţie nu doar s-a deplasat (asta e deja ceva vechi, curent), ci ar trebui deplasată.
 
Din păcate poate (cel puţin pentru unii), subiectul politic colectiv s-a demasificat el însuşi, devenind tot mai simbolic, mai abstract, mai de "nişă".
 
Deci ce s-a întîmplat, cum am putea să privim (conştienţi fiind că de performativul descrierii depind toate performativele, în special cele explicit sau implicit politice) acest an pentru a putea să-l calificăm drept revoluţionar, deplasînd în acelaşi timp însuşi conceptul de revoluţie (devenit, între timp, o simplă şi simplificată noţiune, în regimul unei false evidenţe)?
 
PEP (Partidul Popular European) a intervenit, în numele statului de dreapta (formulă care este departe de a fi doar un joc de cuvinte), pentru ca în România să nu se instaureze un regretabil precedent, care ar fi putut risca să compromită fragila guvernanţă prin criză. Scandalul preluării şi continuării de către politicul formal, reprezentativ, a transpunerii de către acesta, în registrul politicii formale, a "stilului" popular, de jos în sus, irespectuos, de a face politică, prin el însuşi "infracţional"-revoluţionar, cu niciun preţ nu trebuia să se propage în Europa.
 
Căci în timp ce "la ei", adică în Occident, autoconstituirea subiectului politic colectiv se producea doar prin "ocuparea" de spaţii publice, la noi "revoluţia" sau "încălcarea statului de drept" însemna şi o relativă, dar evidentă preluare de către partidele politice anti-putere (actualmente la putere), deci de către politicul tradiţional, reprezentativ-democratic, a elanului (micro-)popular.
 
"Licenţele" pe care fosta opoziţie şi le-a îngăduit în vara lui 2012 pentru înlăturarea paşnică de la putere a abuzivului preşedinte român trebuie privite, deci, ca revoluţionare. Cearta e falsificantă şi păguboasă dacă vom continua să apărăm poziţia conform căreia USL nu ar fi acţionat în deplină legalitate. Nu: tocmai viteza şi caracterul de (măruntă totuşi: sîntem tot în regim micro-, infinitezimal) abatere de la statul de dreapta (ca mimare-falsificare a statului de drept), de infracţiune, trebuie pozitivat în interpretare, trebuind deci să fie interpretat în cheie revoluţionară.
 
Căci fără elanul şi suportul indirect, inefabil al poporului simbolic în spate, oamenii politici nu şi-ar fi îngăduit să ia repede statul de dreapta.
 
Politicul a preluat (extrem de firav, de parţial) suflul popular, a continuat revoltele printr-o infimă abatere-revoluţie, legalizînd politic revoltele.
 
Intervenţia Europei partinic Populare a fost o deci o reacţie de înăbuşire, o acţiune de prevenţie, de limitare a focarului, de prevenire a extinderii incendiului.
 
*
 
Să avem deci curaj şi să recuperăm atît cît e nevoie (puţin, simbolic, micro-), cît e util, dintr-un "protocronism" epistemic, în sens de "nesupunere epistemică" sau de nealiniere categorial-descriptivă (protocronismul ca atare fiind datat şi eronat, ratat, mult prea mitizant-răsăritean ca spirit, dat fiind că ipostazia dez-istoricizînd Estul ca linie moartă a istoriei, ca non-istorie, fără efecte efective, fără divergenţă, opoziţie, conflict în istoria reală, deci abandon, eşec, demisie, retragere din istorie: o fundătură fantasmatică, un bun simptom fals rezolvat, fals exprimat etc.): în România, în 2012, am trăit un segment de ciclu diminuat, deplasat revoluţionar, prin care poporul s-a reconstituit (simbolic) atunci când a fost abuzat (tot simbolic, "materialul" nu a scos lumea în stradă, ci doar a funcţionat ca acumulare, ca masă critică inertă) - ne aflăm în regimul litotei politice, omnisemiotizarea vieţii, semiocapitalismul face ca, tocmai, semnele, simbolicul să fie decisive -, ceea ce a făcut ca opoziţia reglementat, formal politică să se simtă îndreptăţită să iasă - fapt  care, repet, trebuie privit în pozitivitatea sa - din cadrele statului de drept, tot mai deturnat, "reformat"-deformat ca stat de dreapta.
 
Asta a fost, atît a fost, atît am putut, atît a ieşit, de la alţii mai mult, de la noi mai puţin, dar dacă nu extindem procesul revoluţionar, perspectiva revoluţionară şi la modul de gîndire, la categoriile şi conceptele prin care gîndim, ancilar-universal, politicul, tot degeaba. Cred că ceea ce ar trebui să ne intereseze, în primul rînd, sînt tocmai inovaţiile, nu aplicaţiile unilaterale, deplasările în curs: abaterile de la statul de drept "interpretat" simplificator, reductiv, contra-revoluţionar, ca stat de dreapta, dar şi abaterile de la revoluţie.
 
*
 
Poate că revoluţia-cadru conceptual ar trebui (re-)deplasată pe verticală: de la negarea reprezentării la consolidarea, multiplicarea, diseminarea şi diversificarea reprezentării - în sfîrşit, o adevărată reprezentare!
 
Căci o altă concluzie anului 2012, care este de fapt răsturnarea, transpunerea cognitiv-revoluţionară a opiniei negative în analiză pozitivă, pozitivarea opinei mediatic formatate, e următoarea: în România (dar nu numai), poporul, contrar iluziilor autoîntreţinute a tot felul de revoluţionari-francizori ideologici, nu vrea să guverneze direct, ci vrea să fie bine şi mai ales corect, just, drept guvernat în mod indirect, mediat, ceea ce presupune, repet, nu o revoluţie împotriva noţiunii de reprezentare, ci pentru o adevărată reprezentare.
 
Dar, să ne amintim, tocmai asta au urmărit, dar şi avortat, şi vechile revoluţii. Deci nicio noutate, de fapt: poporul vrea întotdeauna nu să guverneze el însuşi, ci să fie bine, adică drept guvernat. Asta este dintotdeauna presiunea, cererea de revoluţie. Cînd au adus poporul însuşi la guvernare, revoluţiile au greşit.
 
În ameliorarea reprezentării trebuie, deci, să vedem semnul, marca de autentică revoluţie "de jos" a anului 2012 în România.
 
*
 
Dar ce este, de ce se poate spune, nu doar dintr-o simplă patimă a jocului de cuvinte, stat de dreapta?
 
Foarte pe scurt, aş spune că statul de dreapta este o abuzare-simplificare, o esenţializare fundamentalistă a statului de drept.
 
Statul de dreapta este un stat care guvernează prin Constituţie. Or, acesta e un abuz, o deplasare importantă, gravă, decisivă. Constituţia nu este o lege, ci cadrul legalităţii legilor. Legile sînt întotdeauna mai multe: un sistem.
 
Or, statul de dreapta înseamnă următoarea dezechilibrare fundamentală: este un stat guvernat meta-juridic (prin Constituţie), dar nu şi judiciar. Tocmai judiciarul, ca fundament al statului de drept în sens liberal, este dublat, mimat, maimuţărit şi scos din joc de către instituţii-parazit, care, din adjuvante lui, ajung să-i ia şi să-i ţină locul.
 
Analiza de acest tip nu e nouă căci nici procesul nu e nou. L-a observat şi documentat deja, copios, Michel Foucault, atunci cînd analiza felul în care deciziile justiţiei erau delegate unor instanţe aparent minore şi subordonate, de "expertiză", care ajungeau însă, de fapt, să i se substituie ca instanţă decizională, de administrare a pedepselor, ancheta fiind deja pedeapsa.
 
În România, statul de dreapta înseamnă mimarea statului de drept prin blocarea justiţiei şi a judiciarului, aceasta prin hipertrofierea "instrumentelor" lor, instituţii para-judiciare de urmărire şi anchetă, aflate, parazitar-spectral (Benjamin spunea, iar Derrida cita, că poliţia este spectrală, fiind peste tot, bîntuind întreaga societate), între politic şi justiţie, ca loc incert de creare şi de întreţinere a confuziei, a incertitudinii, a nesiguranţei.
 
Statul de dreapta este un stat poliţienesc care se dă drept stat de drept, al justiţiei, în care justiţia acoperă, maschează poliţienescul.
 
În care poliţienescul se extinde nu numai în detrimentul justiţiei (pe care se presupune, de drept, că o slujeşte), ci şi în detrimentul poliţiei înseşi.
 
În statul de dreapta, din tot sistemul judiciar nu mai funcţionează efectiv decît instrumentele de urmărire, poliţiile în locul poliţiei şi al justiţiei.
 
Cînd ajungi să fii guvernat, în loc de legi, doar prin Constituţie (care nu este o lege) şi prin organe de urmărire (mai mult sau mai puţin secretă), e deja stare de excepţie.
 
Statul de dreapta este starea de excepţie permanentă în raport cu statul de drept.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer