Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

O lume fără sfârşit


Ken Follet, traducere de Andreea Şeler

02.01.2013
Editura Rao
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ken Follet
O lume fără sfârşit
Editura RAO, 2012

Traducere din limba engleză de Andreea Şeler
Acest proiect a fost finanţat cu sprinjinul Comisiei Europene, prin programul Cultura.



Intro

În 1989, Ken Follett uluia lumea literară cu Stâlpii pământului, un roman tulburător a cărui acţiune se petrecea în Anglia secolului al XII-lea şi avea în prim-plan construcţia unei catedrale, dar şi vieţile bărbaţilor, femeilor şi copiilor pe care aceasta urma să le schimbe pentru totdeauna. Criticii au fost de-a dreptul copleşiţi, iar, de atunci încoace, cititorii au sperat că vor avea parte de o continuare. În sfârşit, aceasta a sosit...

Editura RAO a lansat pe piaţă O lume fără sfârşit, roman istoric care abundă în detalii realiste, a cărui acţiune bine conturată şi puternic evocatoare îl introduce pe cititor într-o lume de mult dispărută. Pe parcursul a peste 1.000 de pagini pline de intrigi, violenţă şi pasiune, cititorul va urmări soarta a patru personaje principale, Merthin, Caris, Gwenda şi Ralph, a căror evoluţie dictează destinul localităţii Kingsbridge. La două secole după ce locuitorii din Kingsbridge au terminat construcţia superbei lor catedrale gotice, cei patru copii ajung să fie martorii unei crime petrecute în inima pădurii... un eveniment care le va marca şi condiţiona vieţile adulte în moduri pe cât de imprevizibile, pe atât de dramatice. O poveste despre ambiţie, iubire, lăcomie şi răzbunare, de un realism cutremurător.

Orăşelul Kingsbridge se luptă să supravieţuiască în vreme ce regele împinge naţiunea către Războiul de 100 de ani cu Franţa, iar întreaga Europă se află sub ameninţarea Morţii Negre. Cartea are, bineînţeles, repere istorice reale. Spre exemplu, sunt incluse descrieri autentice ale bătăliei de la Crécy, iar misterioasa scrisoare pe care unul dintre personaje o dezgroapă este în multe feluri asemănătoare cu Scrisoarea Fieschi, un document real care susţine că regele Edward al II-lea nu a fost ucis în 1327, ci a evadat şi a trăit restul vieţii exilat în Europa continentală.

O lume fără sfârşit a devenit un bestseller internaţional, situat în fruntea preferinţelor cititorilor din Marea Britanie. Mai mult, drepturile de ecranizare ale cărţii au fost rapid adjudecate, cartea fiind adaptată într-un serial pentru televiziune, difuzat în Canada în septembrie 2012, în SUA în octombrie 2012, iar în Regatul Unit în ianuarie 2013. Fiind compusă din 8 părţi, ecranizarea îi are în rolurile principale pe Cynthia Nixon, Miranda Richardson, Peter Firth, Charlotte Riley, Sarah Gadon şi Tom Weston-Jones.

Ken Follett este licenţiat în filosofie la University College London şi membru al mai multor organizaţii active în domeniul culturii: consultant în cadrul Reading Is Fundamental (RIF) din Marea Britanie, membru al Royal Society of Arts, National Literacy Trust şi al Academiei din Ţara Galilor, precum şi membru în comitetul director al Academiei Naţionale a Scriitorilor.

"O frescă bine documentată a Evului Mediu târziu... Proza cu suflu firesc a lui Follett îşi atinge scopul, desfăşurându-se elegant pe mai bine de o mie de pagini presărate cu nelegiuiţi, moarte, sex şi strategii politice, dând astfel naştere unui edificiu la fel de solid şi ingenios construit ca podul lui Merthin." (The Washington Post)
"O lectură care-ţi taie efectiv răsuflarea." (Los Angeles Time)
"Cititorii vor fi de-a dreptul captivaţi de această carte." (Publishers Weekly)

****
Capitolul 19

Gwenda se trezi înainte să se crape de ziuă.

Dormea pe paiele de pe podeaua casei văduvei Huberts. Cumva, mintea ei ştia şi-n somn cât era ora şi o trezea chiar înainte de mijirea zorilor. Văduva, care dormea lângă ea, nu schiţă nici o mişcare când Gwenda dădu la o parte pătura şi se ridică. Bâjbâind prin întuneric, fata deschise uşa din spate şi ieşi în curte. Skip o urmă, scuturându-se.

Gwenda rămase nemişcată câteva clipe. Se simţea o adiere plăcută, ca mai întotdeauna în Wigleigh. Noaptea nu era tocmai întunecată, aşa că putea distinge tot felul de forme vagi: coteţul de raţe, latrina, părul din grădină. Nu putea să vadă casa învecinată, care era cea a lui Wulfric, dar auzea mârâitul gros al câinelui său, legat în apropierea unui mic ţarc de oi, aşa că rosti câteva cuvinte pe un ton şoptit, astfel încât dulăul să-i recunoască glasul şi să se liniştească.

Era un moment de pace profundă... dar, în ultima vreme, zilele ei cuprindeau chiar prea multe asemenea momente. Toată viaţa trăise într-o casă mică, alături de copii şi de bebeluşi care mai mereu cereau de mâncare, plângeau pentru că se loviseră, strigau să reclame o nedreptate sau ţipau din cauza unei furii neajutorate, specifice copilăriei. N-ar fi crezut niciodată că o să i se facă dor de atmosfera aceea. Dar iată că i se făcuse acum că locuia cu o văduvă liniştită, care vorbea cu amabilitate, însă căreia îi plăcea la fel de mult şi tăcerea. Câteodată, Gwenda tânjea după plânsetul unui copil, numai pentru a avea ocazia de a-l ridica pe micuţ în braţe şi a-l linişti.

Găsi găleata veche de lemn pe care văduva o ţinea în curte, se spălă pe faţă şi pe mâini, după care se întoarse înăuntru. Dibui masa pe întuneric, deschise cutia cu pâine veche de o săptămână şi-şi tăie o felie groasă. Apoi plecă, muşcând din pâine din mers.

Satul era cufundat în tăcere: ea era prima care se trezise. Ţăranii lucrau de la răsărit până la apus şi, în perioada aceea a anului, asta însemna un număr istovitor de ore. Preţuiau fiecare clipită de odihnă. Numai că Gwenda se folosea şi de intervalul dintre ivirea zorilor şi răsărit, şi de cel dintre amurg şi sfârşitul zilei.

Zorii apărură pe când ea lăsa casele din sat în urmă şi pornea peste câmp. Wigleigh avea trei ogoare mari: Hundredacre, Brookfield şi Longfield. Pe fiecare dintre ele erau cultivate plante diferite, în cicluri de câte trei ani. În primul an se semăna grâu şi secară - cele mai valoroase cereale -, apoi urmau culturi mai puţin profitabile, cum ar fi orzul, ovăzul, mazărea şi fasolea, iar în al treilea an, câmpul respectiv era lăsat pârloagă. Anul acesta, pe Hundredacre era grâu şi secară, pe Brookfield erau diferite culturi de anul al doilea, iar Longfield fusese lăsat necultivat. Fiecare ogor era împărţit în fâşii de câte 40 de ari, iar parcela fiecărui şerb era alcătuită dintr-un număr de fâşii aflate pe toate cele trei mari câmpuri.

Gwenda se îndreptă spre Hundredacre şi începu să smulgă buruienile de pe una dintre bucăţile de pământ ale lui Wulfric, înlăturând plantele nou-apărute de ştevie creaţă, gălbenele şi pălămidă de printre tulpinile de grâu. Se simţea fericită lucrându-i pământul, ajutându-l, indiferent dacă el ştia sau nu ce făcea ea. Ori de câte ori se apleca, îl scutea pe el de acest efort; de fiecare dată când smulgea câte o buruiană, îi sporea puţin recolta. Era ca şi cum i-ar fi făcut nenumărate daruri mărunte. În timp ce muncea se gândea la el şi-i vedea cu ochii minţii chipul luminat de zâmbet ori îi auzea vocea - glasul acela gros de bărbat, dar însufleţit de entuziasmul unui băietan. Atingea spicele verzi ale grâului lui şi-şi închipuia că-i mângâie părul.

Plivi până la răsărit, după care trecu pe pământurile domeniale - cele ale seniorului, cultivate de pălmaşii tocmiţi de vătaf - şi începu să muncească. Deşi sir Stephen era mort, culturile sale tot trebuiau îngrijite, iar succesorul lui avea să ceară probabil o socoteală clară a câştigurilor de pe urma recoltării. La apus, după ce-şi va fi câştigat pâinea pe ziua respectivă, Gwenda trecea pe altă bucată de pământ a lui Wulfric şi muncea în continuare până la lăsarea întunericului - ba chiar mai mult, dacă luna dădea suficientă lumină.

Nu-i spusese nimic despre asta lui Wulfric. Dar, într-un sat cu doar 200 de locuitori, puţine lucruri rămâneau mult timp secrete. Văduva Hubert o întrebase, cu o curiozitate blândă şi potolită, ce spera să obţină.
- O să se însoare cu fata lui Perkin, ştii şi tu... n-ai cum să-l întorci.
- Eu nu vreau decât să reuşească în ce şi-a propus, îi răspunsese Gwenda. Pentru că merită. E un om cinstit, cu o inimă bună şi e dispus să muncească până o cădea lat. Vreau să fie fericit, chiar dacă se însoară cu căţeaua aia.

Astăzi, lucrătorii domeniali erau pe Brookfield, culegând mazărea şi fasolea văratică de pe pământurile seniorului, iar Wulfric era în apropiere, ocupat cu săparea unui şanţ de scurgere: după ploile abundente de la începutul lui iunie, pământul devenise mlăştinos. Gwenda îl privea cum muncea, doar în pantaloni şi cizme, cu spatele lui lat aplecându-se ritmic peste cazma. Se mişca fără încetare, ca o roată de moară acţionată de forţa unui curent. Doar sudoarea care-i strălucea pe piele îi trăda efortul. La amiază fu vizitat de Annet, frumoasă şi gătită, cu o panglică verde în păr, care-i aduse o carafă cu bere şi nişte pâine cu brânză înfăşurate în pânză de sac.

Vătaful sună dintr-un clopoţel, iar muncitorii se opriră din lucru şi se retraseră către şirul de copaci de la capătul nordic al ogorului. Nate le împărţi cidru, pâine şi ceapă - mâncarea era inclusă în plata zilnică. Gwenda se aşeză pe pământ, cu spatele sprijinit de trunchiul unui carpen şi cu privirile aţintite asupra lui Wulfric şi Annet, cu fascinaţia cu care un condamnat îi urmăreşte pe dulgheri în timp ce-i construiesc spânzurătoarea.

La început, Annet se purtă cu cochetăria ei obişnuită, privindu-l pe Wulfric cu capul înclinat, clipind languros, lovindu-l în joacă drept "pedeapsă" pentru ceva ce spusese, după care deveni serioasă, vorbindu-i insistent, în timp ce el părea să-şi declare sus şi tare nevinovăţia.

Gwenda bănuia că Annet aflase că ea lucra pe pământurile lui Wulfric dimineţile şi serile. Într-un final, Annet plecă, având un aer irascibil, iar Wulfric îşi termină prânzul într-o singurătate îngândurată.

După ce mâncară, muncitorii folosiră cât le mai rămăsese din ora de pauză pentru a se odihni. Cei mai în vârstă se întinseră pe pământ şi aţipiră, pe când tinerii prinseră a flecări între ei. Wulfric veni la Gwenda şi se ghemui lângă ea.
- Îmi pliveşti pământurile, deschise el discuţia.

Gwenda n-avea nici o intenţie să-şi ceară scuze.
- Presupun că te-a certat Annet.
- Nu vrea să munceşti pentru mine.
- Şi ce-ar vrea acum să fac, să bag buruienile înapoi în pământ?

Wulfric aruncă o privire în jur şi coborî tonul, deşi toată lumea putea bănui ce-şi spuneau cei doi.
- Ştiu că ai intenţii bune şi-ţi sunt recunoscător, dar apar probleme.

Gwendei îi plăcea să-l aibă atât de aproape. Trupul lui mirosea a pământ şi a sudoare.
- Ai nevoie de ajutor, spuse ea. Iar Annet nu prea ţi-e de mare folos.
- Te rog să n-o vorbeşti de rău. De fapt, cel mai bine ar fi să n-o aduci deloc în discuţie.
- De acord, dar tu n-ai cum să aduni recolta de unul singur.

Wulfric oftă.
- Ah, de-ar da soarele odată!

Rostind aceste cuvinte, îşi ridică involuntar privirea spre cer, cu reflexul specific ţăranilor. Bolta era acoperită pe de-a-ntregul de nori grei. Culturilor nu le pria deloc vremea aceea umedă şi răcoroasă.
- Lasă-mă să lucrez pentru tine, îl imploră Gwenda. Spune-i lui Annet că ai nevoie de ajutorul meu. Se presupune că bărbatul e stăpân peste nevastă, şi nu invers.
- O să mă gândesc, răspunse el.

Dar a doua zi angajă un muncitor.

Acesta era un călător care îşi făcu apariţia în sat pe la sfârşitul după-amiezii. În lumina cenuşie a amurgului, sătenii se adunară în jurul lui ca să-i audă povestea. Se numea Gram şi venea din Salisbury. Susţinea că nevasta şi copiii îi muriseră când îi arsese casa. Se îndrepta spre Kingsbridge, unde spera să capete de lucru, poate la stăreţie. Fratele lui era călugăr acolo.

Gwenda spuse:
- Probabil că-l cunosc. Şi fratele meu Philemon lucrează la stăreţie de ani buni. Cum îl cheamă pe fratele tău?
- John. Erau doi călugări cu numele acesta, dar, înainte ca Gwenda să poată întreba care din ei era fratele lui Gram, acesta continuă: Când am pornit la drum, aveam ceva bani să-mi cumpăr de mâncare. Dar am fost jefuit de nelegiuiţi, iar acum nu mai am nimic.

Vorbele acestea stârniră un val de compătimire printre ţărani. Wulfric îl invită să doarmă în casa lui. A doua zi, sâmbătă, începură să lucreze împreună, iar străinul pretinse drept răsplată masă, găzduire şi o parte din recoltă.

Gram trudi toată ziua de sâmbătă. Wulfric îşi ara pârloaga din Longfield ca să distrugă ciulinii. Era o muncă la care era nevoie de două perechi de braţe: Gram conducea calul, lovindu-l cu biciul când încetinea, iar Wulfric ţinea coarnele plugului. Duminică se odihniră.

Tot duminică, la biserică, Gwenda izbucni în lacrimi când îi văzu pe Cath, Joanie şi Eric. Nu-şi dăduse seama cât de dor îi era de ei. După slujbă, maică-sa îi vorbi cu asprime:
- Îţi sângerezi inima pentru Wulfric. Dacă-i pliveşti ogoarele nu înseamnă că o să-l faci să te iubească. Nu vezi că e căzut în cap după Annet aia care nu-i bună de nimic?
- Ştiu, răspunse Gwenda. Dar vreau să-l ajut oricum.
- Ar trebui să pleci din sat. Nu e nimic pentru tine aici.

Gwenda ştia că mama ei avea dreptate.
- Aşa o să fac, spuse ea. O să plec a doua zi după nunta lor.

Mami coborî tonul:
- Dacă tot vrei neapărat să rămâi, fii cu ochii-n patru după taică-tău. N-a renunţat la ideea de a face rost de alţi 12 şilingi.
- Ce vrei să spui? întrebă Gwenda.

Mami se mulţumi să clatine din cap cu obidă.
- Acum nu mai poate să mă vândă, rosti fata. Nu mai stau în casa lui. Nu-mi mai dă de mâncare şi nici nu-mi asigură acoperiş deasupra capului. Lucrez pentru seniorul satului. Nu mai sunt la cheremul lui.
- Tu fii atentă, insistă mami, refuzând să dea mai multe detalii.

Când ieşiră din biserică, nou-venitul, Gram, se băgă în vorbă cu Gwenda, punându-i întrebări despre ea şi propunându-i să facă o plimbare împreună după prânz. Gwenda ghici la ce se referea el când spunea "plimbare" şi îl refuză categoric, dar mai târziu îl văzu cu Joanna, fata lui David Johns, o zgâtie bălaie de numai 15 ani şi suficient de naivă încât să se lase păcălită de linguşirile unui nomad.

Luni, Gwenda smulgea buruienile din grâul lui Wulfric de pe Hundredacre, în semiobscuritatea de dinaintea răsăritului, când îl văzu pe Wulfric venind în goană spre ea. Chipul lui era negru de furie.

Fata îi sfidase dorinţa exprimată, lucrând în continuare pe ogoarele lui dimineaţa şi seara, şi se părea că împinsese lucrurile prea departe. Ce-avea să facă - avea să o bată? După felul în care îl provocase, putea să fie violent cu ea fără să se teamă de vreo pedeapsă - oamenii aveau să spună că ea şi-o căutase cu lumânarea şi, acum că plecase din casa alor ei, oricum nu avea pe nimeni care să-i ţină partea şi să-i sară în apărare. Era speriată. Wulfric îi spărsese nasul lui Ralph Fitzgerald; ştia aşadar foarte bine de ce era în stare.

Apoi îşi spuse să lase prostiile deoparte. Deşi Wulfric fusese implicat în multe bătăi, n-auzise niciodată să fi lovit o femeie sau un copil. Oricum, furia lui o făcea să tremure.

Dar nu era vorba despre nimic de genul acesta. De îndată ce Wulfric ajunse suficient de aproape încât să se facă auzit, strigă:
- L-ai văzut pe Gram?
- Nu, de ce?

Ajunse mai aproape şi se opri, gâfâind.
- De când eşti aici?
- M-am trezit înainte să se crape de ziuă.

Umerii lui Wulfric se lăsară.
- Înseamnă că, dacă a trecut pe-aici, a ajuns deja prea departe ca să-l mai prind din urmă.
- Ce s-a întâmplat?
- A dispărut... şi calul meu cu el.

Aşa se explica furia lui Wulfric. Un cal reprezenta un bun de preţ - numai ţăranii mai înstăriţi, ca tatăl lui Wulfric, îşi puteau permite să cumpere unul. Gwenda îşi aminti cât de repede schimbase Gram subiectul când ea spusese că era posibil să-l cunoască pe fratele lui. Cu siguranţă nu avea nici un frate la stăreţie şi nici nu-şi pierduse nevasta şi copiii într-un incendiu. Era un mincinos care se băgase pe sub pielea sătenilor cu intenţia de a fura de la ei.
- Ce proşti am fost să-i credem povestea, oftă ea.
- Iar eu cel mai mare dintre toţi, să-l primesc în casa mea, rosti Wulfric cu amărăciune. A stat atât cât trebuie pentru ca animalele să ajungă să-l cunoască şi calul să vrea să plece cu el. Nici câinele n-a lătrat când a ieşit din curte.

Inima Gwendei era plină de compasiune pentru Wulfric, care-şi pierduse calul tocmai când avea cea mai mare nevoie de el.
- Nu cred c-a venit încoace, spuse ea gânditoare. N-avea cum să plece înaintea mea... era prea întuneric. Iar dacă ar fi venit după mine, l-aş fi văzut. Prin sat nu trecea decât un singur drum, iar acesta se termina la conac. Dar erau numeroase cărări care duceau peste câmpuri. Probabil c-a luat-o pe poteca dintre Brookfield şi Longfield - pe-acolo se ajunge cel mai repede în pădure.
- Calul n-are cum să meargă prea repede prin codru. Poate-am să reuşesc totuşi să-l prind din urmă.

Wulfric se răsuci pe călcâie şi o luă din nou la goană.
- Noroc, strigă Gwenda în urma lui, iar el îşi flutură mâna, în semn că o auzise, dar nu-şi mai întoarse capul.

Cu toate acestea, norocul nu fu de partea lui.

După-amiaza târziu, pe când Gwenda căra un sac cu mazăre de la Brookfield la hambarul seniorului, trecu pe lângă Longfield şi îl văzu din nou pe Wulfric. Acesta îşi săpa terenul lăsat pârloagă cu o cazma. În mod evident, nu-l prinsese din urmă pe Gram şi nici nu-şi recuperase calul.

Fata lăsă sacul jos şi traversă câmpul ca să-i vorbească.
- N-ai cum să reuşeşti, îi spuse ea. Ai 12 hectare aici şi n-ai arat decât... hmm, patru? Nici un om nu e în stare să sape opt hectare.

Wulfric nu se uită în ochii ei. Îşi vedea de săpat, cu chipul împietrit într-o expresie hotărâtă.
- N-am cum să ar cu plugul, replică el. Nu mai am cal.
- Pune-te pe tine în jug, îi sugeră ea. Eşti puternic şi nu trebuie să ari adânc - nu trebuie decât să distrugi ciulinii.
- N-am pe nimeni care să ţină plugul drept.
- Ba ai.

Wulfric o fixă întrebător.
- O să-l ţin eu, rosti ea.

El dădu din cap, în semn de refuz. Gwenda continuă:
- Ascultă-mă, ţi-ai pierdut familia şi acum ai rămas şi fără cal. Nu te poţi descurca de unul singur. Nu ai de ales. Trebuie să mă laşi să te ajut.

El îşi întoarse privirea peste câmpuri, spre sat, iar Gwenda îşi dădu seama că se gândea la Annet.
- Eu o să fiu gata de treabă mâine-dimineaţă, adăugă Gwenda.

Privirea lui o învălui dintr-odată. Chipul îi trăda emoţiile care-l încercau. Era sfâşiat de lupta dintre dragostea de pământ şi dorinţa de a-i face pe plac lui Annet.
- O să-ţi bat la uşă, zise Gwenda. O să arăm restul împreună.

Se întoarse şi plecă, după care se opri şi aruncă o privire în urmă.

Wulfric nu spuse "da".
Dar nici "nu".

Arară două zile, după care făcură fânul şi culeseră legumele de primăvară.

Acum că Gwenda nu mai câştiga bani ca să-şi plătească masa şi găzduirea la văduva Huberts, avea nevoie de altă locuinţă, aşa că se mută în şopronul lui Wulfric. Îi expuse motivele, iar el nu se opuse.

După prima zi, Annet încetă să-i mai aducă mâncare lui Wulfric la amiază, aşa că Gwenda ajunse să pregătească ea însăşi o traistă cu merinde pentru amândoi: pâine, o carafă cu bere, ouă fierte sau şuncă rece, ceapă verde sau sfeclă. Încă o dată, Wulfric acceptă schimbarea fără să comenteze.

Gwenda mai avea şi acum filtrul de dragoste. Purta vasul mic din ceramică la gât, într-un săculeţ de piele. Acesta stătea atârnat chiar între sânii ei, ascuns. Ar fi putut să i-l toarne oricând în bere, dar n-ar fi putut să profite de efectele poţiunii pe câmp, în toiul zilei.

În fiecare seară, Wulfric se ducea acasă la Perkin şi lua cina cu Annet şi familia ei, aşa că Gwenda rămânea singură în bucătăria lui. La întoarcere, Wulfric era adesea mohorât, dar nu-i spunea nimic; Gwenda presupunea că, cel mai probabil, băiatul trebuise să ţină piept din nou criticilor lui Annet. Se ducea la culcare fără să mai mănânce sau să bea ceva, aşa că Gwenda n-avea cum să-i strecoare filtrul de dragoste.

În sâmbăta de după fuga lui Gram, Gwenda îşi pregăti la cină o fiertură de verdeţuri cu carne sărată de porc. Cămara lui Wulfric era ticsită cu mâncare pentru patru adulţi, aşa că avea de unde alege. Deşi intraseră în luna iulie, seara era răcoroasă. După ce mâncă, Gwenda puse încă un buştean pe foc şi rămase nemişcată, privind cum se aprindea şi gândindu-se la viaţa simplă şi previzibilă pe care o dusese până în urmă cu câteva săptămâni şi minunându-se de modul în care viaţa aceea dispăruse într-o clipită, odată cu podul din Kingsbridge.

Tresări când uşa de la bucătărie se deschise, închipuindu-şi că Wulfric se întorsese mai devreme. De obicei, se retrăgea în şopron de îndată ce venea el, dar îi făceau plăcere cele câteva cuvinte prieteneşti pe care le schimbau înainte de culcare. Îşi ridică privirea entuziasmată, aşteptându-se să-i vadă chipul frumos, dar avu parte de o surpriză neplăcută.

Nu era Wulfric, ci tatăl ei. Acesta era însoţit de un străin cu înfăţişarea aspră.

Sări în picioare, înfricoşată.
- Ce vreţi?

Skip începu să latre duşmănos, dar se retrase curând, temător.

Joby spuse:
- Ei, fătucă, nu tre' să-ţi fie frică acum, doar sunt taică-tu.

Disperată, Gwenda îşi aminti avertismentul vag pe care mama ei i-l adresase la biserică.
- El cine e? întrebă ea, arătând către bărbatul străin.
- E Jonah din Abingdon, negustor de piei.

Privindu-l, Gwenda îşi dădu seama, cu un fior sinistru, că Jonah o fi fost cândva negustor şi poate că era originar din Abingdon, dar acum avea cizmele tocite, hainele murdare, iar părul încâlcit şi barba dezordonată stăteau mărturie că nu mai trecuse de ani buni pe la vreun bărbier de oraş.

Arătându-se mai curajoasă decât se simţea, Gwenda strigă:
- Plecaţi de lângă mine!
- Ţi-am zis io că e drăcoasă, îi spuse Joby lui Jonah. Da' e fată bună şi puternică.

Jonah vorbi şi el:
- Nici o grijă! Îşi linse buzele în timp ce-o cerceta pe Gwenda, iar ea îşi dori să fi avut şi altceva pe ea în afară de rochia subţire de lână pe care o purta. Am mai înfrânt io cerbicia câtorva la viaţa mea, adăugă el.

Gwenda nu mai avea nici o îndoială că tatăl ei îşi transformase ameninţarea în realitate şi o vânduse din nou. Crezuse că, plecând din casa lui, va fi în siguranţă. Sătenii n-ar fi permis răpirea unei fete care lucra pentru unul de-ai lor. Dar afară era întuneric şi era posibil să fie dusă departe înainte ca cineva să-şi dea seama ce se întâmplase.

N-avea cine să o ajute. Dar chiar şi aşa nu intenţiona să se lase luată fără să lupte.

Aruncă o privire disperată în jur, căutând orice obiect care să poată fi folosit ca armă. Buşteanul pe care-l pusese pe foc în urmă cu câteva minute ardea puternic la un capăt, dar avea aproape jumătate de metru, iar celălalt capăt ieşea îmbietor din vatră. Se aplecă repede şi îl înşfăcă.
- Acu', zău, nu-i nevoie de d-astea, spuse Joby. Doar nu vrei să-l loveşti pe tăicuţu' tău bătrân, nu?

Făcu un pas spre ea.

În momentul acela, Gwenda fu inundată de un val de furie. Cum îndrăznea să se numească "tăicuţul ei bătrân", când încerca să o vândă? Dintr-odată, simţi nevoia să-l lovească. Făcu un salt către el, ţipând întărâtată şi împingând buşteanul aprins înspre faţa lui.

Joby sări înapoi, dar ea porni după el, înnebunită de furie. Skip lătra şi el frenetic. Joby îşi ridică braţul ca să se apere, încercând să respingă buşteanul, dar şi fata avea ceva putere. Mişcarea agitată a braţelor lui nu reuşi s-o oprească pe Gwenda, care îi vârî capătul incandescent al lemnului în faţă. Când jarul îi atinse pielea de pe obraz, Joby scoase un urlet de durere. Barba lui murdară luă foc, iar în încăpere se răspândi un miros îngreţoşător de carne friptă.

Apoi Gwenda fu înşfăcată din spate. Braţele lui Jonah o cuprinseră, imobilizând-o. Scăpă lemnul aprins din mână.

Imediat, din paiele de pe podea se înălţară flăcări iuţi. Îngrozit de foc, Skip ieşi în fugă din casă. Gwenda prinse a se zbate înnebunită în strânsoarea lui Jonah, împingându-se într-o parte şi într-alta, dar bărbatul era surprinzător de puternic. O ridică în braţe.

În cadrul uşii se ivi o siluetă înaltă. Gwenda nu-i zări decât conturul, după care respectivul dispăru. Brusc, îşi dădu seama că fusese aruncată pe jos. O clipă, rămase năucită. Când îşi veni în fire, Jonah stătea în genunchi peste ea şi-i lega mâinile cu o funie.

Silueta aceea înaltă îşi făcu din nou apariţia, iar Gwenda îl recunoscu pe Wulfric. De data aceasta, văzu că avea în mână o găleată mare din lemn de stejar. Cu o mişcare rapidă, goli găleata peste paiele care ardeau, stingând flăcările. Apoi apucă vasul altfel, îl balansă în aer şi-l izbi puternic pe Jonah, chiar în moalele capului.

Gwenda simţi cum strânsoarea bărbatului slăbeşte. Îşi încordă încheieturile şi frânghia începu să se desfacă. Wulfric balansă din nou găleata şi-l mai lovi o dată pe Jonah, şi mai tare. Ochii acestuia se închiseră, iar trupul i se lăsă moale pe paiele de pe podea.

Joby stinse flăcările care-i devorau barba înăbuşindu-le cu mânecile, după care se lăsă în genunchi, gemând de durere.

Wulfric ridică trupul inconştient al lui Jonah de gulerul tunicii.
- Cine, Doamne iartă-mă, e ăsta?
- Îl cheamă Jonah. Tata a vrut să mă vândă lui.

Wulfric îl ridică pe bărbat de cingătoare, îl duse până la uşă, după care îl aruncă în drum.

Joby gemu:
- Ajută-mă, am faţa pârlită.
- Să te ajut? strigă Wulfric. Mi-ai dat foc la casă, ai atacat-o pe femeia care munceşte la mine şi vrei să te ajut? Pleacă de-aici!

Joby se ridică, gemând înduioşător, şi porni clătinându-se către uşa din faţă. Gwenda îşi cercetă sufletul şi nu găsi în el nici urmă de compasiune. Puţina dragoste pe care i-o purtase se stinsese definitiv în seara aceasta. Privindu-l cum se îndepărtează, îşi dădu seama că spera să nu mai aibă nimic de-a face cu el vreodată.

Perkin apăru în cadrul uşii din spate cu o făclie.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el. Mi s-a părut că aud ţipete.

Gwenda o văzu pe Annet după umărul lui.

Wulfric îi răspunse:
- Joby a venit încoace cu alt netrebnic. Au încercat să o răpească pe Gwenda.

Perkin îşi drese glasul.
- Se pare că te-ai descurcat tu.
- Fără probleme.

Wulfric îşi dădu seama că încă mai ţinea găleata în mână şi se grăbi să o pună jos.

Annet întrebă:
- Ai păţit ceva?
- Chiar nimic.
- Ai nevoie de ceva?
- Nu vreau decât să mă culc.

Perkin şi Annet înţeleseră aluzia şi plecară. Se părea că nimeni altcineva nu auzise gălăgia produsă. Wulfric închise uşile.

La lumina focului, îşi aţinti privirea asupra Gwendei.
- Cum te simţi?
- Tremur toată.

Se aşeză pe bancă şi-şi sprijini coatele pe masa de bucătărie.

Wulfric se duse la dulap.
- Bea un pic de vin ca să-ţi revii.

Scoase un butoiaş, îl aşeză pe masă şi luă două căni de pe raft.

Dintr-odată, Gwenda deveni foarte atentă. Oare asta era şansa ei? Încercă să-şi adune gândurile. Trebuia să acţioneze repede.

Wulfric turnă vin în căni, după care puse butoiul înapoi în dulap.

Gwenda nu avu la dispoziţie decât o secundă sau două. Cât timp el rămase întors cu spatele, fata băgă mâna în sân şi scoase săculeţul pe care-l purta la gât, legat cu un şnur de piele. Cu degetele tremurânde, apucă micul vas de ceramică, îi îndepărtă dopul şi goli conţinutul în cana lui Wulfric.

Tânărul se întoarse tocmai când ea îşi îndesa săculeţul înapoi în sân. Văzând că el o privea, îşi pipăi gulerul, ca şi cum n-ar fi făcut altceva decât să-şi aranjeze ţinuta. Fără să bănuiască nimic, Wulfric se aşeză la masă, în faţa ei.

Gwenda îşi ridică vasul cu vin, închinând:
- M-ai salvat, spuse ea. Mulţumesc.
- Îţi tremură mâna, observă el. Ai tras o sperietură zdravănă.

Băură amândoi. Gwenda se întreba în cât timp filtrul avea să-şi facă efectul.

Wulfric continuă:
- Tu m-ai salvat pe mine, ajutându-mă la câmp. Mulţumesc.

Luară încă o înghiţitură.
- Nici nu ştiu ce e mai rău, spuse Gwenda. Să ai un tată ca al meu sau să păţeşti ca tine şi să rămâi fără tată.
- Îmi pare rău pentru tine, făcu Wulfric gânditor. Cel puţin eu am amintiri frumoase despre părinţii mei. Îşi goli cana. De obicei nu beau vin - nu-mi place starea de moliciune pe care ţi-o dă -, însă ăsta e minunat.

Gwenda îl cerceta cu atenţie. Mattie Înţeleapta îi spusese că avea să capete o dispoziţie drăgăstoasă. Încerca aşadar să descopere indiciile unei astfel de stări. Nu trecu mult şi Wulfric începu să o fixeze cu privirea, de parcă atunci ar fi văzut-o pentru prima oară. După un timp, îi spuse:
- Ştii, ai o faţă tare drăguţă. Trăsăturile tale au multă blândeţe în ele.

Acum se presupunea că avea să-şi folosească farmecele feminine pentru a-l seduce. Dar, îşi dădu ea seama panicată, n-avea deloc experienţă în această privinţă. Femeilor ca Annet cochetăria le venea firesc. Şi totuşi, când se gândea la lucrurile pe care le făcea Annet - zâmbetele aparent sfioase, cum se juca cu şuviţele care-i atingeau faţa, cum flutura din gene -, nici măcar nu era tentată să le încerce. Pur şi simplu s-ar fi simţit ridicolă.
- Eşti bun să spui asta, murmură ea, folosind vorbele pentru a câştiga timp. Dar trăsăturile tale au altceva în ele.
- Ce?
- Putere. Puterea aceea care vine nu neapărat din muşchi tari, ci din hotărâre.
- Mă simt puternic în seara asta. Zâmbi larg. Tu ziceai că nici un om nu e în stare să sape 12 hectare de ogor... dar acum mă simt de parcă aş putea.

Gwenda îşi puse mâna peste a lui.
- Bucură-te de odihnă, făcu ea. Avem timp destul şi pentru săpat.

Wulfric se uită la palma ei mică aşezată peste mâna lui mare.
- Ce diferită e pielea ta de a mea, spuse el, ca şi cum ar fi făcut o descoperire extraordinară. Uite: a ta e maronie, a mea e roz.
- Altă culoare a pielii, a părului, a ochilor. Stau şi mă gândesc... cum ar arăta copiii noştri?

Gândul acesta îl făcu pe Wulfric să zâmbească. Apoi expresia lui se schimbă pe măsură ce-şi dădea seama că ceva nu era în regulă cu ceea ce spusese ea.

Dintr-odată, chipul îi deveni sever. Dacă Gwendei nu i-ar fi păsat atât de mult de sentimentele lui pentru ea, schimbarea i-ar fi părut de-a dreptul comică. Pe un ton solemn, Wulfric rosti:
- Noi n-o să avem niciodată copii împreună.

Îşi retrase mâna.
- Hai să nu ne gândim la asta, spuse ea disperată.
- Nu-ţi doreşti câteodată...

Glasul lui se stinse.
- Ce?
- Nu-ţi doreşti niciodată ca lumea să fie altfel decât este?

Gwenda se ridică, ocoli masa şi se aşeză lângă el.
- Atunci schimbă lumea, şopti ea. Suntem singuri şi e noapte. Poţi să faci orice vrei. Se uită drept în ochii lui. Orice.

El o fixa stăruitor. Gwenda văzu dorinţa întipărită pe chipul lui şi îşi dădu seama, cu un fior victorios, că tânjea după ea. Fusese nevoie de o poţiune de dragoste pentru a scoate dorinţa aceasta la suprafaţă, dar era cu siguranţă autentică. În clipa aceea, Wulfric nu-şi dorea nimic mai mult pe lume decât să facă dragoste cu ea.

Şi totuşi, nu schiţa nici o mişcare.

Gwenda îi luă mâna într-a sa. El nu se împotrivi când ea o ridică spre buze. Îi privi câteva clipe degetele mari şi aspre, după care îi lipi palma de gura ei. O sărută, apoi o linse cu vârful limbii şi, în cele din urmă, i-o puse peste un sân.

Palma lui se închise peste el, făcându-l să pară foarte mic. Gura lui se deschise aproape insesizabil, iar ea descoperi că respira greu. Gwenda îşi lăsă capul un pic pe spate, gata să fie sărutată, dar el nu făcu nimic.

Se ridică, îşi trase repede rochia peste cap şi o aruncă pe jos. Rămase goală în faţa lui, cu trupul luminat fugar de focul din vatră. Wulfric se uita la ea, cu ochii mari şi gura căscată, ca şi cum ar fi fost martor la un miracol.

Gwenda îi luă din nou mâna. De data aceasta, o făcu să atingă locul moale dintre coapsele ei. Palma lui acoperi triunghiul de păr de acolo. Era atât de udă, încât degetul lui alunecă înăuntrul ei, iar ea scoase un geamăt involuntar de plăcere.

Însă nimic din toate acestea nu se petrecu din propria lui voinţă, iar fata înţelese că era paralizat de nehotărâre. O dorea, dar nu o uitase pe Annet. Gwenda putea să-l manevreze ca pe o marionetă toată noaptea, să profite chiar de trupul lui inert, dar asta n-ar fi schimbat lucrurile. Avea nevoie ca el să preia iniţiativa.

Gwenda se aplecă înainte, ţinându-i în continuare palma lipită de pubisul ei.
- Sărută-mă, îi spuse. Îşi apropie chipul şi mai tare de al lui. Te rog, adăugă.

Era la nici trei centimetri de gura lui. N-avea de gând să se apropie mai mult de-atât: el trebuia să fie cel care să anuleze spaţiul dintre ei.

Dintr-odată, Wulfric se mişcă.

Îşi retrase mâna, îşi întoarse chipul şi se ridică.
- Nu e bine ce facem, şuieră el, iar Gwenda îşi dădu seama că pierduse.

Ochii i se umplură de lacrimi. Îşi luă rochia de pe podea şi şi-o ţinu în faţa trupului, acoperindu-şi goliciunea.
- Îmi pare rău, continuă Wulfric. N-ar fi trebuit să fac nimic din toate astea. Te-am amăgit... am fost crud.

"Nu, n-ai fost, îi răspunse ea în gând. Eu am fost crudă. Eu te-am amăgit. Dar ai fost prea puternic. Prea cinstit, prea fidel. Eşti prea bun pentru mine." Nu spuse însă nimic cu glas tare.

Wulfric continua să-şi ferească privirea de ea.
- Trebuie să te duci în şopron, rosti el. Culcă-te. O să ne simţim altfel dimineaţă. Poate că totul o să fie bine atunci.

Gwenda ieşi în fugă pe uşa din spate, fără a se mai deranja să se îmbrace. Era o noapte senină, dar nu avea cine să o vadă şi oricum nu i-ar fi păsat. Ajunse în şopron în numai câteva clipe.

Într-un capăt al construcţiei de lemn se afla un pod înălţat, unde se ţineau paiele curate. Acolo dormise ea în fiecare noapte de când se mutase aici. Urcă scara şi se aruncă în paie, prea nefericită pentru a se sinchisi de înţepăturile paielor pe pielea ei goală. Se lăsă în voia lacrimilor de dezamăgire şi de ruşine.

Într-un final, când reuşi să se mai calmeze, se ridică şi-şi puse rochia, după care se înfăşură într-o pătură. În timp ce făcea asta, i se păru că aude paşi afară. Aruncă o privire printr-o gaură a peretelui de nuiele lipite cu pământ şi băligar.

Luna plină se profila pe cerul senin, astfel încât reuşea să vadă împrejurimile foarte clar. Wulfric era afară. Mergea către uşa şopronului. Inima Gwendei tresăltă. Poate că nu era totul pierdut. Dar, odată ajuns la uşă, Wulfric ezită. Se întoarse către casă, apoi, ajuns la uşa bucătăriei, se răsuci pe călcâie, veni din nou la şopron şi se îndepărtă la fel de iute.

Gwenda îl privi mergând încoace şi-ncolo, cu inima bubuindu-i în piept, dar nu făcu nici o mişcare. Îl încurajase destul.

Trebuia să facă ultimul pas de unul singur.

Wulfric se opri lângă uşa bucătăriei. Trupul lui voinic se contura în lumina lunii: o dungă argintie care-i pornea din creştet şi se topea în întuneric, în vârful cizmelor grele. Îl văzu cât se poate de clar vârându-şi mâna în iţari. Ştia ce-avea să facă: îl surprinsese şi pe fratele ei mai mare făcând întocmai. Îl auzi gemând când începu să se atingă în felul acela care imita împreunarea dintre un bărbat şi o femeie. Gwenda se uita fix la el, atât de frumos în lumina lunii, irosindu-şi astfel dorinţa, şi îşi simţea inima frângându-i-se de suferinţă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer