Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Evanghelia despre Nadja


Bogdan Ghiu

06.01.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nadja este "cea mai celebră", cea mai "populară" operă a lui Breton", cartea care "fără îndoială i-a tulburat şi continuă să-i tulbure cel mai profund pe cititori", "singura carte pe care Breton a revizuit-o pentru reeditarea din 1963", un adevărat "pivot" atît în viaţa, cît şi în opera sa.
 
Nadja a existat. În momentul cînd a întîlnit-o Breton - altfel poate acest eveniment nici nu s-ar fi produs -, ea era însă deja pesonaj, ficţiune, autocreaţie, fantasmă de sine: autor scindat, ca şi el. Dar în persoana personajului ei, tînărul André a întrevăzut, a surprins, a proiectat şi a întrupat însăşi Revoluţia, a creat însuşi Suprarealismul.

*
 
"Breton are nevoie de astfel de întîlniri miraculoase; de fiecare dată, va devora un suflet şi, dacă acea întîlnire se lasă aşteptată, îi va insufla primului venit suficientă sclipire şi aparenţă de geniu făcînd dintr-o fantoşă un poet de cîteva clipe, chiar dacă apoi va arunca primul acest înveliş atunci cînd în cale îi va ieşi un vizitator demn de el" (Robert Desnos, Nouvelles Hébrides).
 
Nadja este în acelaşi timp o scriere autobiografică şi o operă de ficţiune, un montaj de auto-ficţiune care jură în acelaşi timp pe transparenţa totală, redată clinic, "ştiinţific" (prin meta-metafora "casei din sticlă"), dar şi pe elidare, aluzie, criptare, încifrare. Disponibilitate la eveniment, la "hazardul obiectiv", dar şi oportunism creator, capacitate de a manipula mitografic faptele, de a le "delira" visîndu-le metodic, cu ochii activ deschişi (a privi pentru a materializa), de a le imprima sens conferindu-le dimensiuni cosmice.
 
În ziua în care s-a produs - sau a fost provocată - întîlnirea dintre cele două genii, dintre doi tineri, tînărul André şi tînăra "Nadja", era pregătită de mult, avea deja o lungă (pre-)istorie în spate, venea de mult mai departe. S-o luăm pe rînd şi, evident, pe sărite, exact, pe cît posibil, în stilul de montaj mesianic menit să descopere miraculosul imanent, luminiscent, al cotidianului.

*

Un prieten de tinereţe al lui Breton, Théodore Fraenkel, nota că încă de pe vremea stagiului în azilul de la Saint-Dizieu, cînd Breton ezita între poezie şi psihiatrie, spunînd că aşteaptă "o intervenţie din afară care să-i rezolve dilema", acesta "se emoţiona şi se înspăimînta văzînd alienaţi mai mari poeţi decît el". Breton se creează, se scrie pe sine sub influenţa altora, deschizîndu-se şi absorbindu-i, folosindu-se de întîlniri, expunîndu-se unui dublu cîmp de hazard, unei duble exteriorităţi: celei psihice, a subconştientului, şi celei exterioare, "obiective", a spaţiului social densificat şi intensificat urban, a străzii marelui oraş (omologia inconştient-oraş). În felul acesta, el a ajuns să revoluţioneze literatura şi arta la nivel meta-, la nivelul modului de producţie, inventînd proceduri colective, creînd creaţia în colectiv, creaţia-cercetare-producţie-experimentare în grup, făcîndu-i pe alţii să facă, dezvoltînd creativitatea microorganizaţională. Breton a căutat întreaga viaţă noi şi noi aventuri colective. Şi noi şi noi amoruri.
 
Breton a ezitat şi a oscilat întreaga viaţă între atracţii exterioare, fiind urmărit de blocaje şi măcinat permanent de indecizie şi de depresie, ieşind şi reintrînd la nesfîrşit din şi în literatură.
 
(Auto-)personajul "Nadja" se înscrie într-o lungă serie de întîlniri, de "avataruri" ale visului şi voinţei lui Breton, venind să încununeze, în auto-scriitura existenţial-mitografică a lui Breton, o eminentă procesiune de personaje mesianice din care fac parte atît Rimbaud şi Lautréamont, cît şi, mai ales, Jacques Vaché ("figura dominantă a căutării filosofice a lui Breton"), Tzara sau Troţki.
 
Breton se pasionează de cîte o mişcare, de cîte un eveniment cu care se identifică, pe care îl absoarbe (fenomen de "introiecţie") şi sfîrşeşte prin a şi-l apropria, voind să îl devieze, să-l modifice, de care pînă la urmă se desparte sau din care e ejectat, dar pe care îl ia cu el, creîndu-se pe sine în mod obiectivat, prin ele, sub forma lor. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu Dada sau cu ideea comunistă, cu ideea de revoluţie. Dar şi cu Nadja-suprarealismul. Breton era un vînător nomad.

Din această aparentă dezordine, Breton a creat însă o adevărată etică suprarealistă a receptivităţii, a disponibilităţii la hazard.

După Dada, Breton s-a apropiat de Partidul Comunist Francez, încercînd să politizeze dadaismul, în încercarea de a crea, propriu-zis, suprarealismul. Dar, în iunie 1920, o cunoaşte pe viitoarea primă soţie, Simone Kahn, care, ca nu puţini alţii, "îl va revela pe Breton lui însuşi". Împreună cu Simone, Breton va dezvolta confortul unei adevărate "complicităţi intelectuale şi afective" care îi va permite toate aventurile, în primul rînd pe cele erotice, una mai tumultuoasă ca alta.

[...]

Breton ştia să se facă iubit, să se dăruiască, să se dedice cîte unei persoane (sau idei, cauze), ştia să asculte "ca o femeie" (Prévert). Avea talentul "de a le face să creadă [pe femei] că ceea ce gîndeau era cel mai important lucru din lume" (Polizzotti, p. 232). Căci poţi fi suprarealist şi "fără să produci nimic", ceea ce presupune, deja, o altă definiţie a autorului şi a artei, o revoluţie la nivel categorial şi criteriologic, de adevărată epistemologie a artei.

*
 
Mai multe linii converg, se întîlnesc şi, mai ales, trec, aşadar, prin "Nadja" (al cărei loc eminent, de încununare a "seriei", se datorează mai ales faptului că, în cazul ei, opera de ficţionalizare, de mitologizare, de idealizare era deja începută, pe jumătate făcută, în plină desfăşurare delirantă): Jacques Vaché, atracţia faţă de mediumuri şi faţă de experienţele mediumnice (în cazul cărora Breton era atras nu atît de pretinsele mesaje din lumea de dincolo, cît de conţinutul manifest, deci propriu-zis literar, al discursului) şi femeile între care evoluează, în spaţiul cărora se află prins în acea perioadă (Simone, Lise, Suzanne).

Lise Meyer (Anne-Marie Hirtz), viitoarea scriitoare Lise Deharme, "doamna cu mănuşa", este marele amor disperat al lui Breton din această perioadă (anii 1925-1927). Pasiunea erotică dezlănţuită, dar şi învăţăturile "tzarist"-dadaiste, îl împing pe Breton spre practica scandalurilor publice, apropiindu-l, totodată, de dimensiunea politică, de comunism, de ideea de revoluţie, de Partidul Comunist Francez, care însă îi va privi pe suprarealişti cu imense rezerve - sursă deci, pentru "bipolarul" Breton, de nou eşec, de nouă dezamăgire, de nouă depresie - şi de nouă invenţie.
 
Breton a fost troţkist, adică s-a pasionat de ideea comunistă prin intermediul, mai ales, al stilului literar al lui Troţki, din cartea acestuia despre Lenin, într-un moment însă cînd linia Troţki fusese deja înfrîntă în URSS de linia Stalin.

Ce a văzut Breton în ideea comunistă? Un mod de a afirma, de a-şi preciza ideea suprarealistă, sub forma unui fel de comunism moral, de instanţă spirituală autonomă neaservită "centralismului democratic". Din nou, Breton încearcă să profite de o întîlnire, de o mişcare în curs, provocînd însă o nouă neînţelegere tragică: "Nu există cineva printre noi care să nu dorească trecerea puterii din mîinile burgheziei în cele ale proletariatului. Pînă atunci însă, nu este mai puţin necesar, după părerea noastră, ca experienţele vieţii interioare să continue şi asta, bineînţeles, fără niciun control din afară, fie el şi marxist" ("Légitime défense", 1926).

[...]

Breton trebuie înţeles ca un creator de un tip aparte: inventează un "curent", o "mişcare", un mod creativ şi creator de viaţă, capabil să îmbogăţească realitatea. Opera lui Breton e suprarealismul însuşi, încercarea de precizare şi de materializare a ideii de suprarealism.

Iar în opera de creare a suprarealismului, între primul (1924) şi al doilea (1930) Manifest al suprarealismului, lui Breton îi va ieşi în cale, după noua depresie provocată de raptul ratat cu Partidul Comunist (la care va adera după consumarea / înteruperea relaţiei cu Nadja), ocazia, şansa Nadja, materializare a înseşi ideii, încă neformulate, abia latente, germinative, de "hazard obiectiv".

Atent, aplicat, Breton lucra: evitînd cu graţie deopotrivă uzina proletară (vezi, în cartea de faţă, polemica nedeclarat, dar evident antimarxistă împotriva noţiunii de muncă şi neînţelegerile cu Partidul Comunist) şi boema literară, Breton, pe urmele lui Baudelaire, deambula prin Paris, provocînd şansa şi căutînd întînirile miraculoase acolo unde posibilitatea de producere a acestora era cea mai mare, intensificată, adică pe stradă şi în locuri urbane (neturistice) de mare densitate umană, socială şi profesională, de mic comerţ în toate sensurile şi la toate nivelurile. Pe stradă, Breton nu practica însă vechea, academizata "contemplaţie poetică", ci, proletar al spiritului, muncea: strada-banc de lucru.

[...]

Pînă într-o zi de luni, 4 octombrie 1926, cînd, pe strada-scenă, remarcă figura lui Nadja, care pare obişnuită să fie agăţată, intrînd imediat în vorbă: două cîmpuri de disponibilitate, de aşteptare şi de intenţionalitate (în sens fenomenologic) hiper-activă (capabile, altfel spus, să performeze ceea ce visează), intrau, astfel, în contact, în interferenţă.

(Fragmente din postfaţa la André Breton, Nadja, traducere de Bogdan Ghiu, în curs de apariţie la editura Polirom)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • „Ah! Cine va elibera spiritul nostru de lanţurile grele ale logicii?” André Gide
    Siriona, 03.02.2013, 12:42

    Daca imi permiteti ,desi caracterul pastiselor misive intre cititori e supus ,tehnologizat si public acum...,as adauga;
    o convulsiva reminiscenta a umanismului revolutionat...
    cu stima,

Spacer Spacer