Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Ar fi putut fi paradisul


Camilla Grebe, Asa Träff, traducere de Doru Mareş

16.01.2013
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Camilla Grebe & Åsa Träff
Ar fi putut fi paradisul
Editura Trei, 2012

Traducere de Doru Mareş



*****

Ar fi putut fi paradisul.

O dimineaţă absolut liniştită, cu roua umezind iarba. Razele soarelui pun stăpânire tandru pe faţada art nouveau proaspăt vopsită.

O îmbrăţişează cu căldura lor, dăruindu-i lumina alungată de noapte.

De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
De parcă acea dimineaţă de vară ar fi fost semnalul de început al unei zile oarecare, plină de viaţă, de trupuri asudate cocoţate pe biciclete, hohote de râs înăbuşite în faţa vânzătorului de îngheţată din port, umeri arşi de soare, amestecuri care să-ţi taie respiraţia de vin alb şi limonadă sorbite în boschetul de pini din spatele pizzeriei. Apa rece a mării învăluind copiii, cu coastele lor atât de clar pronunţate, de parcă ar da să le sară din piept, să le treacă prin pielea moale, fină, albă ca laptele.

Adolescenţii, într-un continuu du-te-vino dinspre şi înspre insulă, se mişcă prin apa întunecată, maronie, ca nişte oameni-broască, nişte vehicule-amfibie. Aerul răsună de ţipetele celor care se aruncă în valuri de pe stâncă. Miroase a carne friptă. Din depărtare ajunge zgomot de vase cu motor.

Ţânţari. Viespi. Insecte fără nume în păr, în gură, pe trupurile jilave.
Tipic suedez.
O vară fără sfârşit.
De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Până şi casa pare indiferentă. Greoaie şi apatică, tronează în mijlocul grădinii, înconjurată de verdeaţa ceţoasă, umedă. Masivă, înaltă, se desenează cu cele trei etaje ale ei pe fondul albastru al cerului de vară. Vopseaua nu s-a scorojit pe nicăieri. Marginile ferestrelor şi uşile au fost şi ele revopsite, aşa că strălucesc în verde-cenuşiu. Niciun fir de praf, nicio crăpătură în sticla colorată, prinsă în reţeaua de plumb şi împodobită cu flori răsucite. O placă verzuie de aramă ţine loc de acoperiş, lucru care nu se mai poate vedea decât rar în zilele noastre.

Ar fi putut fi paradisul.
Dar ceva scârţâie.

Un jeep negru e tras în parcarea pavată cu grijă, care şi ea străluceşte de curăţenie, fără vreo umbră de zgârietură pe jos. În caroserie se reflectă o clematită cu florile de un alb imaculat, căţărată pe un măr bătrân, noduros,

şi chiar acolo, lângă trunchiul scurt, sub ramurile răsucite, e întinsă ea.

Fata.

Ghemuită ca o pasăre, cu părul la fel de înrourat ca iarba dimprejur. Cu braţele subţiri, vineţii, desfăcute, cu palmele întoarse către cer într-un gest de abandon. Sângele care i s-a scurs din trup s-a închegat în pete maronii în iarbă şi pe blugi. Ochii deschişi par să privească ramurile mărului.

Acolo, sus, bobocii sunt pe punctul de a se deschide. Şi sunt mulţi. În câteva luni, pomul va avea o mulţime de roade. Lăstunii şi pescăruşii planează nepăsători pe deasupra coroanei: în definitiv, de ce i-ar interesa un copil mort?

Sub trupul acestuia, fără a fi văzuţi nici de păsări, nici de oameni, cei mai mărunţi locuitori ai grădinii au descoperit de multă vreme ceea ce nicio fiinţă omenească nu a observat încă. Un scarabeu fragil, negru îi aleargă pe sub pantaloni, pe pielea albă şi rece, în căutarea a ceva de mâncare, musculiţe minuscule se opresc în pădurea zburlită şi roşcată a părului, insecte microscopice înaintează fără grabă şi fără a-şi pierde din vedere obiectivul, afundându-se prin meandrele urechilor.

În curând, cei din casă se vor trezi şi vor pleca în căutarea fetei. Cum nu vor da de ea în casă, vor ieşi în grădină, unde o vor descoperi la piciorul arborelui, cu ochii privind fix cerul.

O vor zgâlţâi ca pentru a o smulge dintr-un somn adânc şi, observând lipsa de eficienţă a efortului depus, unul o va plesni tare peste obraz, care i se va colora în roşu din cauza sângelui coagulat ce va păta şi mâna bărbatului.

O vor strânge la piept, o vor legăna uşurel, unul îi va şopti la ureche, altul îşi va afunda chipul în părul ei.

Ceva mai târziu vor veni după ea nişte oameni care nu au văzut-o în viaţa lor, care nici numele nu i-l ştiu. Cu mâini nepăsătoare o vor prinde de încheieturi, de coapsele subţiri şi rigide, o vor ridica nesimţitori şi o vor întinde pe targa rece. O vor acoperi cu o prelată şi o vor duce departe, foarte departe de casă. O vor depune pe o masă de metal, alături de instrumentele chirurgicale ce o vor despica şi - aşa ar fi de nădăjduit - vor descifra enigma, vor explica inexplicabilul, vor readuce echilibrul. Vor face lumină în ceea ce nimeni nu reuşeşte să înţeleagă.

Vor dobândi un final şi, poate, chiar liniştea.
Un simulacru de linişte.


- Aţi avut o vară frumoasă?
- Pot să fumez?
- Normal.

Sara scormoneşte prin geanta de lână împletită ca să scoată pachetul de Prince roşu şi bricheta. Degetele fragile tremură când îşi aprinde ţigara, din care trage două fumuri înainte de a-şi îndrepta privirea spre mine. Mă scrutează în tăcere câteva secunde, suflând un nor gros care se aşază între noi ca o perdea de ceaţă cancerigenă şi care îi ascunde pentru o clipă ochii rimelaţi. Gestul dovedeşte o anume hotărâre, ceva în acelaşi timp jucat şi provocator, care mă face să nu o scap din ochi.
- Ce spuneaţi? întreabă plictisită parcă.
- Ziceam de vară...
- A, da. Vara. A fost bine. Am lucrat în barul din centru, ştiţi dumneavoastră, din piaţa Järntorget.
- Îl ştiu. Şi cum vă mai simţiţi?
- Bine, chiar bine. Super. Fără probleme.

Sara amuţeşte şi îmi aruncă o privire indescifrabilă. Are douăzeci şi cinci de ani, dar nu pare trecută de şaptesprezece. Şuviţele în nuanţe amestecate de alb şi de blond coboară în cascadă pe umerii subţiri, în bucle mari pe care, când se plictiseşte, şi le răsuceşte necontenit. Buclele ba îi intră, ba îi ies din gură; le umezeşte cu limba, le prinde între dinţi. Când nu îşi bagă în gură părul, fumează. Lasă senzaţia că ţine neîncetat o ţigară gata să fie aprinsă între degetele cu pielea crăpată.
- Frica nu a mai reapărut?
- Neee... În sfârşit, poate doar câte un pic... uneori. La Midsommar, de exemplu, sau la alte rahaturi de genul. Dar toată lumea se sperie în asemenea momente, nu? Pe cine nu-l dă peste cap solstiţiul de vară?

Se uită la mine în tăcere. Schiţa unui zâmbet îi face buzele să tresară.
- Sigur că m-am speriat.
- Şi cum aţi reacţionat?
- În niciun fel, îmi răspunde Sara, dăruindu-mi privirea ei goală, de dincolo de ecranul de fum.

Pare anormal de liniştită în faţa sentimentelor de angoasă şi de singurătate pe care e limpede că le-a trăit în timpul sărbătorii Midsommar.
- Nu v-aţi mai tăiat?
- Nooo... În fine, doar o dată. Doar un pic, acolo, pe braţe... Doar pe braţe. Am fost obligată, altfel nu puteam să suport chestia aia. Dar... nu cine ştie ce. Nu v-am promis că nu mă mai tai niciodată? De obicei, pe bune, chiar îmi ţin promisiunile. Mai ales când vi le fac dumneavoastră.

Realizez că Sara îşi ascunde, cu un gest probabil inconştient, antebraţele.
- De câte ori v-aţi tăiat?
- Cum adică? Vreţi să ştiţi în câte locuri?
- Nu, de câte ori.
- Ei, nu chiar aşa de des. De două-trei ori toată vara. Nu-mi mai aduc aminte...

Vocea Sarei se stinge, iar fata striveşte ţigara în vaza de pe măsuţa joasă, aşezată acolo în ideea de a da încăperii un aer mai primitor. Cred că sunt unicul psiholog din întreaga Suedie care permite unui pacient să fumeze, însă fără acest privilegiu conversaţia cu Sara ar fi aproape imposibilă, fiindcă nu ar reuşi să stea o clipă locului.
- Sara, chiar e important. Vreau să ne întoarcem la momentele în care v-aţi tăiat. Încercaţi să vă amintiţi ce s-a petrecut înainte. Ce a cauzat starea care v-a incitat să o faceţi.
- Păi...
- Haideţi să începem cu prima oară. Nu vă grăbiţi. Mai întâi spuneţi-mi când s-a întâmplat.
- Cu siguranţă la sărbătoarea de Sfântul Ion.
- Ce aţi făcut înainte?
- Am trecut pe la mama. Era singură. Doar ea şi cu mine. Gătise şi făcuse tot ce mai trebuia. Până şi vin cumpărase.
- Deci nu v-aţi dus la nicio petrecere?
- Nooo, fiindcă e, cum îi zice... o metaforă. O metaforă pentru rahatul ăsta de Midsommar. Când se dă toată lumea căzută pe spate de atâta fericire. Când se presupune că sărbătoreşti în familie şi eşti bucuros cât încape. Ce să zic, e o treabă aşa de forţată... mă rog...
- Dar voi două aşa, împreună, eraţi fericite?

Sara nu zice nimic o bună bucată de vreme şi, măcar o dată, îşi ţine şi mâinile pe genunchi, gândindu-se. Nu se aude decât zumzetul camerei video care ne înregistrează conversaţia. Oftează adânc şi, când începe iarăşi să vorbească, îi pot simţi iritarea în pofida tonului calm, reţinut al vocii.
- Nu, dar nu e cazul să vă miraţi. Cinstit, nu văd unde ajungem aşa. Am mai vorbit despre mama de vreo mie de ori. Doar ştiţi că e o beţivă. Trebuie să vă dau scris sau ce? A fost aşa, ca de obicei. Totul a început bine şi pe urmă... A luat-o pe ulei şi-a dat drumul la bâzâială. Cum face de fiecare dată când e mangă. Se-ntristează şi... în fine, dă-n regrete. De parcă i-ar părea rău de tot şi de toate. De parcă aş fi obligată să o iert că e o mamă naşpa. Ori credeţi că ar trebui s-o iert?
- Dumneavoastră ce credeţi?
- Că nu. Mi se pare că ce mi-a făcut ea mie e de neiertat.
- Şi atunci cum aţi reacţionat?

Sara ridică din umeri şi pot vedea din întreaga ei atitudine că nu mai are chef să vorbească nici despre mama ei, nici despre ea însăşi. Glasul îi alunecă spre tonuri înalte şi mici pete roşii îi apar pe gât, ca atunci când verşi vin pe faţa albă de masă.
- M-am cărat. Nu suport să o aud urlând.
- Şi pe urmă?

Sara se răsuceşte pe scaun şi îşi mai aprinde o ţigară.
- M-am întors acasă.
- Şi?
- Ce naiba, doar ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat mai departe! Bătrâna a fost de vină. Nici să... respir nu mai pot când vin de acolo...

De acum Sara chiar s-a supărat. Perfect, am să încerc să o menţin în starea asta. Aud, de obicei, multe adevăruri când se supără. Carapacea manipulării dispare pe dată, lăsând loc unei onestităţi complete, ca la persoanele care nu mai au nimic de pierdut, cărora nici că le mai pasă

ce s-ar putea crede despre ele.
- V-aţi tăiat?
- Normal că m-am tăiat, ce mă-sa!
- Povestiţi-mi!
- Nu! Pe bune, doar ştiţi exact ce s-a întâmplat.
- Sara, e important.
- M-am tăiat pe braţe. Sunteţi mulţumită?
- Sara, vă rog să mă ascultaţi! Ceea ce aţi descris, ceea ce mi-aţi povestit este cu totul de înţeles. E Midsommar, v-aţi dus să vă vedeţi mama, e beată şi vă tot cere iertare, ceea ce vă provoacă o grămadă de sentimente. Mă urmăriţi?

Sara coboară privirea, examinându-şi unghiile. Pe urmă dă din cap, ca pentru a confirma că sentimentele şi reacţiile au o şansă să îi fie înţelese.
- Problema e că vă faceţi rău când lăsaţi să vă cuprindă frica, soluţie care numai bună nu e pe termen lung.

Sara dă încă o dată din cap. Doar ştie că rănile, alcoolul sau multiplicarea experienţelor sexuale nu sunt decât un subterfugiu şi că dispreţul faţă de ea însăşi, ca şi durerea, se întorc imediat după, cu o violenţă încă şi mai mare. Tentativele disperate de a-şi amuţi angoasele par numai să le întărească.
- Aţi încercat până acum să faceţi ceea ce am vorbit? Să fiţi stăpâna propriei nelinişti? Cauzele i le cunoaşteţi. În sine angoasa nu este niciodată periculoasă. Doar pare. Asta e de învăţat. Trebuie să învăţaţi să vă suportaţi propriile sentimente. Starea nu ţine decât o clipă, după care dispare.
- Ştiu.
- Şi celelalte ocazii?
- Care ocazii?
- În care v-aţi tăiat.

Oftează şi se uită enervată pe geam. În voce nu i se mai citeşte furia, ci oboseala.
- Mda, o dată a fost când m-am făcut muci. Nu se pune. Când e aşa, nu mai sunt chiar eu - eu. A fost la Haninge, un chef la un coleg de serviciu.
- La cheful acela s-a întâmplat ceva deosebit, care să fi putut declanşa emoţiile respective?

Sara ridică din umeri şi striveşte a doua ţigară în vaza de pe măsuţă. Buchetul de flori clar mi-a decedat din supradoză de nicotină.
- Faceţi un efort, Sara. E important. Trebuie să vă daţi şi dumneavoastră un pic interesul. Ştiu, ştiu că e greu!
- Era un gagiu pe-acolo...
- Şi?
- Păi, cam semăna cu Göran.
- Tatăl vitreg?
- Da, zice Sara aprobând şi din cap. M-a atins exact cum o făcea Göran de fiecare dată. Dintr-odată... Ştiţi bine că nu-mi place să mă gândesc la chestii de-astea... Şi când s-a apucat să mă pipăie cu labele alea ale lui împuţite, totul mi-a revenit în minte. L-am împins tare de tot într-o masă. Era destul de luat, aşa că a căzut şi şi-a spart o arcadă.
- După care ce s-a mai întâmplat?
- Eh, i-au sărit toţi dracii... A început să urle şi să alerge după mine.

Deodată, Sara pare sătulă de subiect, aproape absentă.
- Ştiţi, nu era chiar aşa de grav cum părea. Era mangă, cum v-am mai zis. Normal că nu m-a prins. Şi m-am întors acasă.
- Şi?
- Bine, bine: şi-am făcut-o. Acum putem vorbi şi despre altceva?
- Încercaţi să descrieţi cât mai exact ce aţi simţit înainte de a vă tăia.
- Cum adică: ce am simţit? Terminaţi odată, ştiţi bine ce am simţit. M-am gândit la porcul ăla şi la mâinile lui împuţite, şi pe urmă la Göran, şi pe urmă mi s-a părut că mă fac ţăndări şi nu mai pot să respir. Şi pe urmă am făcut-o şi m-am simţit mai bine. Mai curată, într-un fel. Şi mai calmă. Şi-am putut să adorm. OK? Acum putem vorbi şi despre altceva? Oricum, mai e puţin şi trebuie să plec. Am o întâlnire pentru un curs de formare. Nu continuăm mai bine data viitoare?
- Până atunci, m-aş bucura dacă aţi face exerciţiile despre care am vorbit.
- Sigur că da. Acum pot să plec?
- Da. Pe săptămâna viitoare.


Închid camera video şi mă las pe spătarul scaunului. Sunt epuizată, ca de obicei după întâlnirile cu Sara. Nu doar din cauza ororilor pe care mi le povesteşte, dar şi fiindcă sunt obligată să fiu continuu la pândă. A fi psihologul Sarei înseamnă un serios exerciţiu de echilibristică.

Din păcate, istoria ei nu are nimic nemaipomenit. A crescut într-o familie din clasa de mijloc, aparent normală, fata mijlocie din cele trei. Unicul lucru anormal în familie era problema mamei cu alcoolul, nu atât de serioasă încât să nu poată avea o viaţă socială obişnuită. Sara spune că, uneori, era chiar un avantaj la vremea respectivă. De pildă mama ei nu zicea nici pâs la şedinţele cu elevii, conştientă că s-ar trăda doar deschizând gura. De câte ori se întorcea Sara acasă, mama ei tocmai începea o a doua sticlă, aşa că nu o certa niciodată când ajungea prea târziu, nici nu o întreba de unde tot apărea cu haine noi, pe care nu părinţii i le cumpăraseră.

Încă de la început Sara avusese probleme de concentrare la şcoală. În clasa a cincea a dat foc perdelelor din sala de gimnastică folosindu-se de bricheta pe care o furase de la profa de sport (care fuma pe blat, pitită în vestiar, în timp ce elevii erau obligaţi să alerge prin curtea şcolii, dându-i ocol sub ploaia de toamnă). Tot în gimnaziu urcase pentru întâia oară în maşina poliţiei, după ce fusese prinsă în flagrant, furând din rafturile unui supermarket. Ieşea cu băieţi mai mari, printre care şi Steffe, care împlinise optsprezece, deşi ea nu avea decât treisprezece. Rămăsese gravidă şi avortase.

Părinţii fuseseră obligaţi să recunoască evidenţa: nu mai reuşeau să o stăpânească. Aşa că solicitaseră ajutorul Direcţiei Departamentale pentru Probleme Sociale şi Sanitare. În urma unei anchete, Sara fusese pusă sub tutela unei asistente sociale, cu obligaţia de a-şi face regulat analizele de urină. Genul de măsuri care, în general, nu duc la nimic, lucru confirmat şi în cazul ei. Asistenta nu se mai interesase deloc de ea după ce Sara o făcuse "vacă proastă de la asistenţa socială" şi "asistenta pulii mele", trăgându-i o flegmă pe tăblia biroului. Asistenta declarase că se simţea ameninţată de Sara, deşi, în realitate, se săturase ca fata să îi facă atâtea probleme şi să-i solicite atât de mult atenţia. Poate că nici ea nu mai era în stare să o stăpânească.

Era oare Sara agresivă? Da, fără îndoială. Numai că, personal, nu am observat-o pe Sara rănind pe altcineva în afara ei înseşi. Posedă ceea ce s-ar putea numi un dar infailibil, o aptitudine aproape supraomenească de a alege de fiecare dată cea mai rea variantă existenţială pentru ea, de a opta pentru drumul care să-i ofere cea mai mare durere. Parcă ar avea încrustată în craniu un fel de busolă Via Dolorosa indestructibilă.

După demisia "asistentei pulii mele", a fost plasată într-o familie de asistenţă maternală. Pe la cincisprezece ani Sara a fost violată de tatăl vitreg, de mai multe ori. Şi atunci a făcut singurul lucru care îi mai rămăsese, din punctul ei de vedere: a încercat să evadeze. Şi reuşise în câteva rânduri, însă de fiecare dată fusese găsită şi redată familiei asistentului maternal. Din acel moment începuse să se manifeste comportamentul autodistructiv, masochist şi libertin.

La optsprezece ani, Sarei i se punea pentru întâia oară un diagnostic psihiatric adevărat: tulburări de personalitate. Desigur, simplul fapt că ştiinţa psihiatrică reuşise să dea un nume bolii de care suferea nu era de ajuns pentru a o vindeca. Situaţia se deteriora tot mai mult. Puţin mai târziu fusese internată într-o clinică psihiatrică, unde rămăsese două luni într-o stare apropiată de psihoză, cauzată, după toate aparenţele, de consumul de droguri. Sara evocă de fiecare dată perioada respectivă utilizând termenul de "infern", drept pentru care presupun că, ajunsă acolo, a renunţat la orice ambiţie de a duce odată şi-odată o viaţă normală, o "viaţă de bun suedez" cum zice ea. După externare a urmat o perioadă de consum abuziv de droguri, aşa că, la şase luni de la ieşirea din spital, a fost internată cu forţa într-un centru de dezintoxicare. La vremea aceea folosea mai ales amfetamine şi halucinogene sintetice.

Apoi s-a întâmplat ceva. Nu e prea clar ce. Nici măcar Sara nu poate explica altfel decât că s-a hotărât să trăiască. Ori să nu moară.

Şi acum? Fără droguri şi alte infracţiuni de doi ani. Apartament în cartierul Midsommarkransen. Şomaj. Celibatară. Multe prietene, încă şi mai mulţi iubiţi.

Sara se numără printre veteranii serviciului de psihiatrie. Şi e analizată sub toate unghiurile. A întâlnit până acum mai mulţi asistenţi sociali, infirmiere, psihologi şi psihiatri decât pacienţi am avut eu toată viaţa. Lucru care se simte. Uneori am impresia că mă judecă după comentariile pe care le fac, aşezându-mă într-una dintre categoriile unei posibile ierarhii a psihiatrilor şi psihologilor. Face unele observaţii care, fără îndoială, provin de la vreunul dintre confraţii mei: "Bun, de acord, dar aţi luat în calcul şi concurenţa tot mai feroce dintre mine şi fratele meu, urmare a despărţirii timpurii a părinţilor?" sau "Înţeleg că asta poate părea foarte oedipian, însă, uneori, chiar cred că exact aşa mă iubea Göran."

Mă gândesc la braţele şi la picioarele ei, subţiri şi brăzdate de cicatrice. Seamănă cu nişte macazuri de gară, pe unde şinele se încrucişează, apoi îşi continuă drumul. Cineva le-a zis cutters, fetele care se taie, pentru că aşa luptă ele cu angoasele.

Numai că în cazul Sarei este vorba despre mai mult decât un simplu diagnostic psihiatric: e inteligentă, expertă în manipulare şi, de fapt, destul de stranie în anumite momente. În clipa de faţă se presupune că urmează terapia de readaptare. De readaptare la viaţa normală de care nu a avut şi de care, cu siguranţă, nici nu va avea parte vreodată.

A se adapta. A fi adaptat.

Pun mâna pe dosarul gros cât o biblie care conţine rapoarte ale serviciilor sociale şi sinteze de fişă de la diferitele instituţii psihiatrice prin care a trecut. Îl răsfoiesc fără a căuta ceva anume. Privirea mi se opreşte pe raportul de la Spitalul Sankt Göran, unde Sara a petrecut o vreme în pavilionul de psihiatrie.

Pacient: Sara Matteus,
cod numeric personal: 82 11 23 - 0424
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer