Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Ultima fotografie


Bogdan Hrib

30.01.2013
Editura Cartea Românească
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bogdan Hrib
Ultima fotografie
Editura Cartea Românească, 2013




*****
Intro

Bogdan Hrib s-a născut în 1966, la Bucureşti. Deşi a absolvit Facultatea de Construcţii Civile, nu a lucrat niciodată ca inginer. Fotograf şi jurnalist, a publicat reportaje, interviuri şi recenzii de carte în presa românească. A fondat Editura Tritonic în 1993 şi este consilier editorial la Crime Scene şi la Publicaţiile Flacăra.

A susţinut prelegeri despre editarea de carte, relaţii publice şi fotojurnalism la mai multe universităţi. Este vicepreşedinte al Romanian Crime Writers Club (2010) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România (2011), precum şi coordonator de proiect pentru Mystery & Thriller Festival.

Este autorul unui volum de reţete pentru salate, Salad Bar, semnat cu pseudonim. La Editura Tritonic a publicat romanele: Filiera grecească (2006), Blestemul manuscrisului (coautor împreună cu Răzvan Dolea, 2008) şi Somalia, Mon Amour (coautor împreună cu Sofia Matei, 2009). Romanul Ucideţi generalul a apărut la Crime Scene în 2011 şi a fost tradus în limba engleză şi publicat în acelaşi an cu titlul Kill the General la Profusion Publishers.

****
Ce faci atunci cînd, peste cîteva săptămîni, împlineşti 50 de ani, nu mai ai nimic de pierdut şi nu mai crezi în nimic? O călătorie lungă pe o luxoasă navă de croazieră, înconjurat de necunoscuţi, poate fi o soluţie?
Alexandru Zaharia, fost fotoreporter şi fost proprietar de agenţie de publicitate, crede că da. Crede că se poate pierde printre cei 2.000 de pasageri, că îşi poate căuta salvarea în anonimat şi în singurătate... Greşeşte.
Diana lucrează pe vas şi i-a fost colegă în clasa a doua primară. Năvăleşte în viaţa lui cu toate amintirile ei, cu toate înfrîngerile şi cu toate frustrările. Ca într-un remake al celor 1001 de nopţi, cei doi încearcă să scape de amintirile dureroase. Dar amintirile lor sînt puternice şi pot fi fatale. Zi după zi, poveştile celor doi nu duc spre o iubire salvatoare, ci doar spre o nouă exacerbare a lipsei de motivaţie, de speranţă, duc spre deznădejde...
Alex Zaharia are o listă cu 50 de cuvinte; 50, ca anii pe care îi va împlini curînd. Fiecare dintre aceste cuvinte ascunde o poveste. A lui sau a ei. 50 de poveşti în 50 de capitole.
Nici apariţia tinerei Caja, nici căpitanul, nici oceanul sau porturile Africii nu pot amîna inevitabilul şi nu pot schimba destinele lor.
O călătorie incredibilă, o întîlnire improbabilă, o iubire imposibilă.

"Bogdan Hrib este romancier în sensul cel mai pur al cuvîntului, se mişcă natural în proza de întindere, cu acţiune, personaje, intrigă. El trece acum de la subgenurile mai dinamice, crime, thriller, mystery, pe care le-a frecventat cu succes, la un roman de dragoste cu o nuanţă uşor exotică, dar şi mai profund în măsura complexităţii sporite a personajelor. Eroul şi naratorul acţiunii este un fost fotograf profesionist care trăieşte, pe fondul unei depresii, o poveste de iubire. Expert al suspansului, al neprevăzutului, al stilului alert şi palpitant, Bogdan Hrib vine în romanul psihologic cu toate aceste calităţi care se dovedesc fertile şi manevrează cu siguranţă destine verosimile, dar şi incitante. Pariez că el îşi va cuceri şi de data asta cititorii." (Horia Gârbea)

****
14. Fotografie

Nu mi-e somn. Am minţit. De fapt nu am minţit, dar imediat ce m-am aşezat în pat m-au năpădit de tot amintirile. Mii şi mii de poze, milioane poate, mii de oameni, mii de situaţii, atâtea amintiri amestecate, pe care niciodată nu am reuşit să le aşez într-o ordine, aşa cum ţin filmele, tăiate în fâşii de câte 6 clişee şi înfăşurate în foiţă, scrise pe etichetă cu numărul, locul, data, eventual personajele...

Un dulap întreg cu filme, dosare cu fişe, fotografii pe hârtie, mai mari sau mai mici, decupaje, probe, documentaţie, probabil şi multă maculatură...

Încerc să adorm. E mai bine. Număr oi şi, în timp ce le număr, visez treaz, dar cu ochii închişi, cum fotografiez, prima, a doua, a treia...

Dimineaţă. Soare. Ocean. Nu ştiu unde mă aflu, deşi un clic pe laptop m-ar lămuri imediat. Tot dispoziţia cea ghiduşă... În drum spre baie, arunc un ochi la trusa foto de pe masă, geanta neagră şi uzată e un cadou de la Tibi, fotograful de la Flacăra, o geantă care a bătut avioane, la fel şi aparatele care sunt second hand-uri de la prieteni. Nici nu mai ştiu de câte ori le-am tot desfăcut prin aeroporturi la eternele random check ale poliţiştilor germani sau danezi sau olandezi...

Poate că ar fi o zi bună să mai fac câteva imagini, dacă tot am cărat trusa cu mine.

Când ies pe punte, e deja plin de lume care se plimbă. În zona piscinei mari, toate şezlongurilor sunt ocupate. Acum e prima dată de când sunt aici, că simt o uşoară senzaţie de frustrare... Deşi nava e totuşi uriaşă, parcă mi-aş dori un loc unde să mă ascund. Şi nu tot în cabina mea...
- Nu mai vrei să mă vezi?

Caja s-a proptit cu picioarele depărtate şi goale în faţa mea. Cu mâinile, tot goale, în şolduri. Poartă un costum de baie. Sandale cu toc înalt. Şi o orhidee în păr. O apariţie impresionantă. Dar îmi vine să râd.
- Ba da... răspund evaziv.
- Ţi-am scris.
- Da.
- Şi?
- Nu am avut timp să-ţi răspund.
- Nu voiam un răspuns. Cum să te conving să-mi faci nişte poze?

Mă exasperează şi îmi vine să o îmbrâncesc şi să fug.
- Nu fac poze pe bani. Nu mai fac aşa ceva. Trebuie să înţelegi!
- Dar era o rugăminte. Nu pe bani. De plăcere. Pentru mine. Aşa... ca să aflu dacă sunt fotogenică.
- Eşti. Şi lasă-mă în pace.
- Alex, te rog...

Şi atunci văd în ochii ei tristeţea... Nu ştiu cum a ascuns-o până acum. Şi nu ştiu de ce o fată de vârsta ei poate fi atât de tristă. Încerc că o scanez ca să înţeleg dacă e vreun teatru ieftin. Nu e. Nu pare...
- De ce insişti atâta?
- Am nevoie de fotografiile astea. Te rog.

Nu ştiu cum să scap. Nu ştiu şi pace.
- Bine. Accept. Îţi scriu când... Scuze, acum trebuie să fug...
- Te duci la...?

Ar vrea să termine fraza, dar se opreşte. Aş vrea să descopăr o undă de gelozie. Ca să am un motiv pentru a o refuza. Nu descopăr.
- Mă duc să mă odihnesc.

Şi îi întorc spatele. Mă duc spre pupa. Voi încerca să pozez valurile. Sau poate vreun pescăruş...

Nu am stabilit că ne vom întâlni din nou. E un fel de convenţie nerostită. Am fotografiat toată ziua apa şi forme marine misterioase şi neclare ce răsăreau din adâncimi, spuma produsă de motoare, soarele şi câţiva nori subţiri şi speriaţi, imagini stupide şi fără nicio valoare artistică... Doar pentru plăcerea şi beţia gesturilor. Apoi am aşteptat să vină seara. Şi noaptea. Şi ea.

Sunt singur la pupa, când îi zăresc silueta. Nu o văd, dar ştiu că e ea.
- Singurel, străine? îmi aruncă o replică din filme.
- Yes, baby, alone!

Se apropie foarte mult de mine sprijinindu-se de balustradă şi de braţul meu stâng. Îi simt pielea fierbinte. Mă îndepărtez... Aparatul e deja în geantă. Ei ar trebui să-i mai fac nişte poze. Poate. Cândva.
- Ai chef de vorbă? mă întreabă. E din nou în blugi şi o cămaşă largă. O cămaşă în carouri, bărbătească şi cu mânecile lungi, suflecate până deasupra coatelor. O clipă îmi vine să o întreb de la cine o are...
- Da. Am.
- Aş vrea să povestesc eu.
- Te ascult.
- Eşti monosilabic... Am vrut aseară să mă uit la poze. Am la mine câteva albume cu poze vechi, din copilărie şi din şcoală. Am vrut să văd dacă găsesc vreuna cu tine...
- Şi?
- Niciuna. Nu-mi făcusem prea mari speranţe... Dar mi-a plăcut să răsfoiesc albumele. Poate o să ţi le arăt şi ţie. Sunt din acelea cu foi negre, groase, de carton, cu coperte tari, colorate, din vinil, legate cu şnur. Mari şi grele.
- Le ştiu. Am şi eu. La ai mei.

Se bosumflă. În glumă sau în serios. Încă nu pot să fiu sigur, nici nu ştiu dacă vreau.
- Le ai tu pe toate!
- Scuze. N-am vrut să... şi nu mai am inspiraţie pentru a continua.
- Da... Pozele sunt lipite cu o chestie care se numea gumă arabică, ciudat nume, mai ţin minte şi acum sticluţa, uşor piramidală, cu un dop care avea un fel de dozator, ca să nu curgă prea mult. Dar întotdeauna curgea pe lângă şi mă murdăream pe mâini, apoi mi-era frică să nu ating pozele. Generam cu agitaţia mea un fel de circ, prin casă. Eram cu tata, câteodată. Rar. Era la spital... Sau o rugam pe mama. Niciodată nu spunea nu. Nici nu părea entuziasmată. Lipea alături de mine cu un zâmbet strâmb, vorbind în şoaptă despre cărţi şi despre şcoală şi despre lecţiile mele... Ştii, se găseau pe vremea acelea un fel de colţare, ca să nu lipeşti direct hârtia fotografică pe cartonul negru; nu am folosit niciodată, mi se părea că vor cădea şi că-mi voi pierde pozele şi amintirile. Deşi lipind pozele pe toată suprafaţa, foaia albumului se curba şi când îl închideai arăta ca şi când toate foile ar fi fost umede... Taci şi nu zici nimic! De ce? Te plictisesc?

Tresar.
- Nu. Te ascultam concentrat. Suprapuneam vorbele tale peste amintirile mele. Asemănătoare. Eu cu tata, el era fotograful familiei...
- Apoi au apărut albumele alea chinezeşti cu copertele dintr-un fel de mătase cu modele, cu foile albe, acoperite cu un plastic autocolant. Erau mai uşor de aşezat. Fără lipici care să curgă... De ce oare îmi aduc aminte acum de toate astea?
- Nu ştiu, Diana.
- N-ai chef de vorbă, se vede, iar eu nu am alte poveşti. Greu îmi revin amintirile din nou în viaţă... Ca tine, tu eşti o amintire... Aş vrea să am mai multe amintiri la îndemână. Nu sunt o Şeherezada prea amuzantă.
- Nu e vorba de amuzament... Poate că amintirile e bine să rămână acolo îngropate, altfel dor. Foarte tare.
- Dar tu?
- Eu?
- Tu ar trebui să ai multe poveşti despre fotografii. Eşti de meserie.
- Am fost. Tata era pasionat. Eu n-am avut obişnuita poză pe blăniţă în fundul gol, ci una cu un Smena, un aparat simplu rusesc, atârnat de gât. Aveam vreo doi sau trei ani. Tata m-a fotografiat de când am ajuns acasă de la spital. De la câteva zile. A umplut multe albume cu imaginile mele. Aproape zi cu zi. O mogâldeaţă râzând sau urlând sau deschizând ochii mari, alb-negru, format carte poştală... Până pe la douăzeci şi ceva de ani am tot avut albume. Era, cred, un fel de evadare a lui din realitatea zilnică. Înregistrai momentele frumoase şi când veneau necazurile te uitai la albume. Cred că uneori a funcţionat.
- Eu uitasem de albume. Le-am regăsit acum vreo cinci ani, la o vizită în România, la ai mei, reveniseră din Israel şi se pregăteau să zugrăvească - la ce le folosea oare? - şi strânseseră toate lucrurile din casă...

Schimb subiectul. Nu vreau să dezgrop amintiri. Nici măcar pe ale mele.
- Nu ţi-e frig? Să mergem undeva...
- Eşti indispus.
- Mă copleşesc amintirile... Fotografia a fost visul meu de-o viaţă. M-a ridicat şi m-a doborât... Cuvinte mari...
- Şi eu aveam un aparat rusesc. Adică sovietic. Un Zenit. Toţi plecau în Uniunea Sovietică să-şi aducă aparate foto, chihlimbar, căciuli de blană...
- Fierbătoare şi aur...
- Aur? Cine avea curajul... Am auzit că erau urmăriţi. Eu n-am fost acolo. Nu am ieşit din ţară deloc. După aventura cu plecarea definitivă, nu ne-au mai lăsat. Pe mama şi pe mine. Tata a mai fost la congrese medicale, dar niciodată singur. N-a vrut să ne povestească... Cum ai ajuns fotoreporter?
- Era cumva normal. Am crescut cu aparatele în casă. Multe. Am avut propriul meu Zenit E, moştenit de la tata, care avea ceva mai bun, de pe la 16 sau 17 ani... Nu ştiu cine mi-a pomenit de AAF, Asociaţia Artiştilor Fotografi. Mi-a zis: Du-te pe Brezoianu - parcă aşa se chema şi atunci - la parter la Informaţia, acolo unde se termină strada Sărindar - nu ştiu cum îi ziceau comuniştii, dar rămăsese Sărindar de pe la război, pe strada aia nu cunoşteam decât Restaurantul Berlin, unde aveam o pilă la un chelner şi mai prindeam câte-un Radeberger din când în când - şi vezi că exact în holul de la intrare e o uşă în stânga şi intri într-o sală de expoziţii. Acolo expun ei. Şi mai intri pe o uşă mascată de simeze şi ajungi la asociaţie. Simplu. Nu a fost simplu pentru că nu prea aveam drum prin centru şi evitam cât puteam acea zonă... Încerc să-mi dau seama de ce. Poate că o simţeam ca altă lume. Lumea lor, din centru. Şi lumea mea, cea de cartier... Cred că am rămas cam la fel. Dar, ştii, acolo înăuntru, într-o săliţă mică şi destul de întunecată, deşi avea ferestre mari care dădeau spre Brezoianu, perdelele erau vechi şi murdare, iar draperiile puţin trase, acolo am descoperit o lume neaşteptată. Era pe mijloc o masă uriaşă, lată şi foarte lungă, acoperită cu un pluş care la origine fusese, cred, verde, dar ajunsese maroniu-verzui, la care se strângeau o dată pe săptămână cei din Sfatul bătrânilor... Aşa le spuneam eu. Mulţi dintre ei peste 70 de ani, prinseseră şi bunii ani interbelici; am stat de vorbă cu Napoleon Frandin şi cu Sylviu Comanescu, el era preşedintele sau secretarul general, funcţia asta era pe linie atunci, ca aceea de director sau manager, după '89. Îmi amintesc că am dat examen de admitere cu 10 sau 20 de fotografii cât o foaie de hârtie, aproape, 18 x 24, am fost tare nervos şi emoţionat, am lucrat o noapte să le măresc cu tata în veceul de serviciu, transformat în laborator, cred că era o toamnă călduroasă şi ne curgea transpiraţia de pe faţă, ne feream să cadă în tăvile cu soluţii... A fost o noapte lungă, la răsărit eram pe balcon şi fumam amândoi câte-o ţigară... Ufff, amintiri. Uitasem că le mai am... Au fost fotografii alb-negru. După o vreme m-au anunţat că m-au admis şi m-au invitat la o discuţie. Mă simţeam bebeluş printre ei toţi. Mi-au explicat greşelile cu o delicateţe pe care nu o mai are nimeni azi, un fel de dojeni elegante şi paternale, atunci am aflat despre controlul planurilor şi riscul de a fotografia un portret minunat din care, de undeva din planul doi sau trei, să îi iasă din cap o creangă de copac... Doamne, ce am mai râs după aceea de câte ori găseam pe la colegi sau prin presa tipărită prostii din astea, dar râdeam în mine, n-am jignit pe nimeni niciodată, nu aveam dreptul, şi eu fusesem menajat... Au fost ani frumoşi, Asociaţia parcă era semiclandestină. Participam la concursuri în străinătate şi mă minunam, atunci când întorceau pozele înapoi, de ştampilele de pe spatele lor: Paris, Praga, Shanghai, Moscova... Ele călătoreau. Nu ştiam atunci că se va putea, nici nu visam... Ni se şoptise uşor să evităm doar trei subiecte: biserici, ţigani şi cozi. Asociaţia avea şi o revistă, am publicat şi acolo, eram tare mândru... Dar, cea mai tare chestie era legitimaţia cu poză, pe dosul căreia scria, sper că mai ţin bine minte: Posesorul acestei legitimaţii fotografiază în interesul artei fotografice româneşti. Rugăm instituţiile şi organizaţiile socialiste să-i acorde tot sprijinul... Haios, nu?
- Şi ţi l-au acordat vreodată?
- Da. M-au arestat şi înainte de '89. Făceam poze, evident. Eram la Craiova, la un festival studenţesc, chiar de fotografie cred... Se găseau pe vremea aia la porţile caselor sau instituţiilor nişte plăcuţe pe care în loc să scrie Atenţie garaj!, era vopsit, doar acolo am văzut, Atenţie iese maşina! M-a distrat atât de tare încât am ridicat aparatul şi am fotografiat. Imediat m-au săltat doi tablagii.
- Se pare că atunci în gară aveai un precedent...
- Mă rog, nu prea suferă comparaţie. De data aceasta pozasem ce nu trebuia. Clădirea pe al cărei gard se afla plăcuţa era filiala Dolj a Băncii Naţionale, aşa că băieţii în albastru au avut tot dreptul să fie vigilenţi, dacă eram vreun spărgător... Şi nici nu puteam să le spun că am pozat prostia aia de plăcuţă, ar fi crezut că râd de ei... Am scăpat la secţie arătând legitimaţia şi explicând că stilul arhitectonic al clădirii, cu trăsături clare brâncoveneşti m-a inspirat pentru o imagine... bla bla...
- Şi a mers?
- Sincer nu cred. Era acolo un ofiţer, nu foarte tânăr, cărunt, poate avea şi el un fiu de vârsta mea, m-a privit o clipă contrariat, apoi o surâs, a râs de-a binelea şi mi-a zis: Şterge-o şi ai grijă pe cine mai tragi în poză! A fost simpatic tipul... Am multe amintiri fotografice... Tare multe... Tu nu mai zici nimic?
- Îmi place să te ascult.
- Am schimbat rolurile?
- Poate.

Câteva clipe uitasem unde sunt. Pe o navă, undeva departe, pe un ocean imens, cu o femeie care mă trage în jos în amintiri, o femeie pe care nu am iubit-o şi nu o pot iubi sau nu vreau. Şi mi se face o sete adâncă, o sete pentru ştergerea memoriei...
- Oferă-mi un vin roşu sec, Diana. Să bem fără să vorbim. Să ne privim doar...

****
Lectură publică şi O picătură din Danemarca la Cărtureşti Verona:
Ultima fotografie de Bogdan Hrib

Miercuri, 30 ianuarie 2013, la ora 18.00, la Cărtureşti Verona (Str. Pictor Arthur Verona 13-15) din Bucureşti, Bogdan Hrib va citi din cel mai recent roman al său, Ultima fotografie, apărut la Editura Cartea Românească.
Invitaţi: Manuela Cernat, Octavian Tibăr

Lectura va fi urmată de prezentarea expoziţiei de fotografie A drop of Denmark / O picătură din Danemarca - instantanee realizate de autor. Cei interesaţi vor putea vizita expoziţia pînă în data de 6 februarie 2013.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer