10.05.2013
Adevărul, februarie 2013
Mariana Mihuţ, care îl întruchipează pe regele Lear în montarea lui Andrei Şerban de la Teatrul Bulandra, îşi dezvăluie timiditatea şi exigenţa. Actriţa, distinsă cu patru premii UNITER, vorbeşte despre diferenţele care au ţinut unită căsnicia cu Victor Rebengiuc şi povesteşte cum a învăţat de la mari actori să dăruiască.

Ana-Maria Onisei: Interpretaţi un rol foarte puternic şi trist, o bunică sfâşiată de iubirea pentru nepotul ei, Marian Râlea, în piesa Îngropaţi-mă pe după plintă. Ce vă e cel mai drag din acest rol?
Mariana Mihuţ: Faptul că am lucrat din nou cu Yuri Kordonskiy. Cu el, înţelegerea merge dincolo de cuvinte. Apoi, este prima dată când îl am partener pe Marian Râlea şi mi-a făcut o foarte bună impresie! (Râde) Ca om, ca actor îl cunoşteam. Iar textul este cel mai complex, mai profund şi mai dureros din ce am întâlnit.

A.M.O.: L-aţi susţinut pe Marian Râlea cu generozitate, aţi susţinut-o şi pe Dorina Chiriac, cu care aţi jucat în Lear. De ce simţiţi nevoia să faceţi asta?
M.M.: E ceva firesc. Şi nu e vorba doar de ei. Nevoia de comunicare pe care o am cu partenerii este general valabilă. Unii îmi răspund, alţii mai puţin sau deloc. Preferabil este să comunic: iau şi dau în măsura în care mi se dă şi mi se ia.

A.M.O.: Când eraţi la începutul carierei, aţi primit o astfel de încurajare?
M.M.: Am avut parteneri mari şi rar mi s-a întâmplat să nu comunic. Cu cât erau mai mari, cu atât erau mai generoşi. Întotdeauna mi-au lăsat certitudinea că sunt egala lor. În profesia asta nu există vârstă, există numai talent. Îmi amintesc că am dat probe cu George Constantin pentru un film. Am spus că n-am să fac rolul. Se întâmpla când eram foarte tânără, în primii ani de teatru. Şi George a venit la noi acasă. Mi-a spus: "Hai să jucăm împreună!". N-am făcut rolul până la urmă, dar aş fi fost fericită să joc cu George şi în film.

A.M.O.: Cum a fost să deveniţi un personaj asexuat, în Regele Lear, doar din energie, din emoţia pe care o transmiteţi?
M.M.: Mi-a plăcut teribil acest rol şi n-am reuşit să-i mulţumesc lui Andrei Şerban pentru ideea extraordinară pe care a avut-o. Uite, o fac de data asta! Îi mulţumesc. Cred că eram coaptă pentru rolul lui Lear. Ştii de ce? Nu există deosebire între ceea ce simt un tată şi o mamă. Dragostea părintească este asexuată. A fost greu până am găsit cheia. Am repetat, realmente, de dimineaţa până seara la cea mai înaltă tensiune.

A.M.O.: Ce făceaţi după atâtea ore de muncă intensă?
M.M.: Mai aveam de învăţat, fiindcă schimbam, uneori, textul de la o zi la alta. Nu învăţ uşor un text. Dar nu numai asta. După ce mă spălam pe dinţi, cădeam. Şi-a doua zi, iar mă spălam pe dinţi şi-o luam de la capăt. (Râde) 

A.M.O.: Care e cel mai frumos compliment pe care l-aţi primit pentru un rol?
M.M.: Vreau să-ţi spun - uite, să bat în lemn! -, în ultimul timp vin tot mai mulţi tineri şi-mi spun că mă iubesc. Odată, un mare partener de-al meu, la unul dintre primele mele roluri, mi-a spus: "În viaţa mea am întâlnit două mari talente: Ilie Năstase şi tu!". Era în perioada Cupei Davis... 

A.M.O.: De la actorii de legendă aţi învăţat câte ceva?
M.M.: Când am intrat la Teatrul Giuleşti erau atât de drăguţi cu mine, încât până şi pompierul îmi dădea indicaţii. Şi portarul. Nu numai Colea Răutu şi Mihăilescu-Brăila şi Silviu Stănculescu. Nu era voie să se fumeze în teatru - ca şi acum -, dar pompierul îmi aducea chibriturile şi scrumiera şi-mi spunea: "Vedeţi că o să vină peste două ore o echipă de inspecţie, fumaţi până atunci!". Drept care, primul meu rol de la Teatrul Giuleşti a ieşit o salată pentru că am ţinut cont de absolut toate indicaţiile. 

A.M.O.: Sunteţi foarte exigentă. Vă certaţi când nu vă iese ceva?
M.M.: Bănuiesc că sunt cel mai aspru critic al meu. Sunt îngrozitor de nefericită când nu iese ceva, şi nu ştiu de ce nu iese. Se întâmplă, şi nu ai un buton pe care să apeşi, să iasă rolul precum cafeaua din espressor. 

A.M.O.: Concurenţa se simte între marile actriţe. Cum faceţi să daţi tot ce e mai bun când sunteţi împreună pe scenă?
M.M.: Nu mi-am făcut o strategie, m-am purtat întotdeauna firesc. După ce am născut, m-a rugat Liviu Ciulei să joc în "Lungul drum al zilei către noapte". Aveam un rol destul de mic şi eram parteneră cu Clody Bertola. Ea a fost aşa de firească... Iar eu mi-am văzut de rol. Acum zece ani, am cerut neapărat să joc în Unchiul Vanea, se repeta cu Yuri Kordonskiy, şi mi-au explicat că n-am fost trecută pe lista de casting pentru că nu am ce juca. Am spus: "Dar sunt două babe în piesă - una dintre ele!". Şi acum joc Dădaca. Şi cred că fac foarte bine că joc, pentru că rolul contribuie la binele spectacolului, aşa mic cum e. La asta ar trebui să fie mai atente actriţele tinere. Nu ştii din ce poţi să te încarci!

A.M.O.: Deşi aţi jucat în De ce trag clopotele, Mitică?, n-aţi făcut foarte mult film. De ce?
M.M.: Dacă aş fi ţinut să fac film, sunt sigură că aş fi reuşit. Am nevoie ca aceia cu care lucrez să aibă încredere în mine, or majoritatea regizorilor de film nu vin la teatru. Ei m-au distribuit pentru cum arăt sau pentru că am vârsta şi nu pentru că au nevoie de mine ca actriţă. Când am la teatru nişte roluri uriaşe, care îmi dau satisfacţii extraordinare, de ce să pierd timpul cu ceva care nu-mi face plăcere? Regizorul mă mişcă în dreapta şi-n stânga fiindcă aşa trebuie să-i arate cadrul, dar nu are nevoie de mine, poate lua pe oricine, iar asta nu mă interesează. 

A.M.O.: Vă ţineţi spatele drept, gesticulaţi ca o doamnă. Aţi fost educată aşa?
M.M.: Fiind un om vulnerabil şi un copil timid, a trebuit să fac faţă unor situaţii în care eram singură, fără niciun ajutor. Şi pe scenă eşti singur. Nimeni nu e lângă tine când îţi creşte tensiunea. De disperare înveţi să te descurci. Iar câteodată nu te descurci, dar măcar încerci. Nu socializez, cum se spune în ziua de azi. Ies în societate numai atunci când mă interesează ceva cu adevărat. 

A.M.O.: De care dintre părinţi eraţi mai apropiată?
M.M.: De bunica. (Râde). Tatăl meu era pe front, prizonier. Ne-am descurcat aşa cum am putut, cu bunica şi cu mama. Tata a sosit printre ultimii dintr-un lagăr din Siberia, pentru că n-a vrut să vină cu Divizia Tudor Vladimirescu. L-am cunoscut când aveam 9 ani. 

A.M.O.: Formaţi un cuplu splendid şi admirat cu domnul Victor Rebengiuc. Cum v-aţi îndrăgostit, a fost un coup de foudre?
M.M.: Nu ştiu în ce-l priveşte, dar la mine a fost vorba de foarte mult respect. El era un actor deja cunoscut şi îl admiram. Primele spectacole pe care le-am văzut în Bucureşti - mi-am dat bacalaureatul în provincie - au fost cele în care juca şi Victor.

A.M.O.: Care e una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste pe care le-aţi primit-o de la dumnealui?
M.M.: N-am primit-o. Încă sper s-o primesc! (Râde) Cred că cea mai frumoasă a fost: "Sunt mândru de tine!", de câte ori i-a plăcut un spectacol în care am jucat.

A.M.O.: Domnul Rebengiuc a spus de nenumărate ori că dacă regretă ceva din perioada de tinereţe e că n-a jucat mai mult cu dumneavoastră, să nu bârfească lumea că joacă alături de soţie. Dumnevoastră regretaţi?
M.M.: Nu regret. Lasă să regrete el. (Râde) Dacă n-am avut parte de Rebengiuc, am avut parte de alţi parteneri mari. Dar i-am dat dreptate. A făcut un lucru de o mare onestitate. Şi prostie, în acelaşi timp. (Râde) Ştiu cel puţin un rol în care puteam juca mai bine decât partenera pe care a avut-o, dar o spun acum, când au trecut zeci de ani. Noi doi am rezistat pentru că niciodată n-a fost vorba de invidie sau de gelozie în ceea ce priveşte profesia. Au fost perioade când el a lucrat foarte mult şi eu stăteam degeaba, Teatrul Giuleşti fiind în reparaţii. Dar n-a mişcat un deget ca să mă mut la Teatrul Mic sau în altă parte. Şi foarte bine a făcut! Pentru că, iată, m-am descurcat singură şi nu trebuie să spun nimănui: "Mulţumesc pentru proptea!". E un fel de orgoliu care îmi face bine. 

A.M.O.: Aveţi un ritual, înainte de o premieră, domnul Rebengiuc vă găteşte felul de mâncare preferat...
M.M.: Acum nu mai găteşte aproape nimic pentru că a descoperit internetul, sau internetul l-a descoperit pe el! (Râde) Aşa că stă toată ziua pe internet. Şi gătesc eu. 

A.M.O.: De ce ajunsese să fie un ritual? E o formă atât de caldă de intimitate.
M.M.: El ştie ce înseamnă o premieră cu un spectacol greu şi-atunci, pentru că probabil voia şi el să fie tratat la fel, îmi dădea de înţeles că ăsta este felul în care trebuie procedat. (Râde) 

A.M.O.: Se spune că actorii sunt foarte timizi, iar scena e singura lor cale de eliberare. Aţi declarat în repetate rânduri că sunteţi timidă. E adevărat?
M.M.: E prima dată când aud că şi alţi actori sunt timizi. Eu am văzut nişte impertinenţi... (Râde). Nu ştiu, nu cred că e o teorie care se confirmă în realitate. Dar în ce mă priveşte, chiar trebuie să-mi înving timiditatea. 

A.M.O.: Vi s-a întâmplat să nu puteţi face ceva ce vă doreaţi mult din cauza timidităţii?
M.M.: De cele mai multe ori, în tinereţe - nu ştiu cum e la vârsta asta, dacă m-am schimbat -, păream pur şi simplu idioată din cauza timidităţii. Eram cineva care nu-şi găseşte vorbele, care se bâlbâie şi se-nroşeşte, face pete pe gât. Ce poţi să crezi despre un asemenea om, care şi-a ales şi să fie actor, decât că este idiot? Numai că timizii nu sunt tâmpiţi, sunt numai timizi. 

A.M.O.: Săptămâna trecută aţi zburat cu avionul, în Deltă, la Festivalul de Film Anonimul. E prima dată când zburaţi doar dumneavoastră şi pilotul, într-un avion utilitar?
M.M.: Cu forma asta de avion, făcut din staniol, da. (Râde) Când eram în anul trei de facultate, pentru că se întâmplase să învăţ foarte bine, m-au trimis la Festivalul Internaţional al Tineretului de la Helsinki. Tata a vorbit cu cineva de la o unitate agricolă - împrăştiau îngrăşăminte - sau de la Crucea Roşie, nu mai ţin bine minte. "Fata mea va zbura pentru prima dată, vă rog frumos s-o plimbaţi ca să nu i se facă frică". Atunci a fost prima dată când am zburat. 

A.M.O.: Trebuie că e o senzaţie extremă.
M.M.: E minunată. Mi-ar plăcea foarte tare să pilotez. Senzaţia de zbor este una de libertate deplină. Acolo, sus, comunici mai bine cu tine. Şi cu Dumnezeu.  

Una din două
 Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie? Pintilie. 
 Teatru sau film? Teatru.
 Caragiale sau Cehov? Cehov.
 Victor Rebengiuc sau Robert De Niro? Victor Rebengiuc.
 Mare sau ocean? Ocean.
 Inel sau brăţară? Verighetă. N-o scot niciodată de pe mână şi, de obicei, e singura bijuterie pe care o port. Cine ştie ce eveniment trebuie să am în familie ca să-mi pun inelele primite, să-i fac plăcere mamei. 

CV
 Numele: Mariana Mihuţ. 
 Data naşterii: 7 noiembrie 1942.
 Starea civilă: Căsătorită, are un copil.
 Studiile şi cariera: Este absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti, promoţia 1964. 
 A întruchipat, de-a lungul carierei sale actoriceşti peste o sută de personaje, interpretând roluri memorabile în Pescăruşul (1977), Furtuna (1978) şi O scrisoare pierdută (1979), sub direcţia regizorală a lui Liviu Ciulei, dar şi în filmul De ce trag clopotele, Mitică?, regizat de Lucian Pintilie. 
 Deţine un record al premiilor UNITER, cea mai recentă distincţie pe care a obţinut-o fiind pentru rolul regelui Lear, din montarea din 2012 a regizorului Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra. 
 Pe scena aceluiaşi teatru joacă în prezent în spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă, regizat de Yuri Kordonskiy.

0 comentarii

Publicitate

Sus