Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Două scaune


Ioana Bâldea Constantinescu

05.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Ce pot să-l pun să facă fără să fie o repetiţie a coşmarului cu şcoala? Nu-i place să citească; urăşte sportul. Ce-i place, de fapt? Îi place să vadă filme. Şi mie la fel."

Se citeşte cam într-o oră. Maximum.
Am căutat-o mult. Ştiam de ea de la nişte prieteni care, într-o dimineaţă frumoasă, de vară, mi-au povestit despre cartea asta, în care un tată, critic de film, confruntat cu eşecul şcolar al fiului, e de acord ca acesta să abandoneze şcoala, cu două condiţii: să nu se apuce de droguri şi să vadă trei filme împreună, pe săptămână.
"Cum se cheamă?"
Nu şi-au adus aminte. Aveau foarte clară şi vie emoţia trecerii celor doi prin Cele patru sute de lovituri ale lui Truffaut, prin dilemele pre-amoroase ale lui Jesse, prin întâlnirea lui, sub ochii unui tată care stă cu sufletul la gură, cu Marlon Brando, în clasicul Un tramvai numit dorinţă.
"Autorul?"
Pe el l-am dibuit. Cât de cât. Numai că a fost rândul meu să-i uit numele. De editură uitasem să întreb, oricum.

"Pe coperta erau două scaune".

Aşa că am căutat o carte cu două scaune pe copertă. Am căutat-o cu o jumătate de gând deja sâcâitor, undeva, la mijlocul unei sinapse: ce faci când eşti pe punctul de a pierde pe cineva? Când simţi că legătura cu un suflet pe care îl simţi sudat de al tău prin nervuri, şi pulsaţii, şi electricităţi care există, chiar dacă nu sunt documentate anatomic, sau faptic, sau altfel decât la un nivel senzorial abscons şi intim se... diluează? Se pierde? Ce faci? Accepţi ca el să devină un străin sau rişti totul, poate chiar şi viitorul lui, ca să-l aduci înapoi? Ca să fiţi împreună, măcar de trei ori pe săptămână, ca să mai simţi sufletul acela pâlpâind într-al tău, ca să-l cunoşti din nou, poate mai bine, cu speranţa devoratoare, dar niciodată explicită că, poate, aşa, se va cunoaşte şi el. Din nou. Poate mai bine.

Cartea se cheamă Clubul de film. Lecţii de viaţă pentru fiul meu şi e scrisă de David Gilmour. Scaunele de pe copertă sunt unul albastru şi unul verde. În interior, e o poză cu David şi fiul lui, Jesse, făcută, probabil, după ce acesta, trecut prin filme de Tarantino, Bertolucci, Coppola, Tim Burton, William Wyler (da, în ordinea asta; recunosc că mie anacronia mi s-a părut o idee bună) şi mulţi, foarte, foarte, foarte, foarte mulţi alţii, ca şi prin câteva deziluzii romantice, mahmureli, experienţe cu droguri şi potenţiale schisme cu tatăl, s-a întors la şcoală. Ceea ce nici măcar nu mai e important.

În carte, cele două scaune simbolice nu există. Există o canapea. Există Alain Delon, în Samuraiul. James Dean în Uriaşul. Mastroianni în La dolce vita. Există Jesse care nu ştie dacă să o sune sau nu pe Rebecca. David, care îşi pierde slujba. Ei doi, uitându-se la True Romance, de Tony Scott, ei care nu mai sunt pe canapea, ci direct pe plaja din Mexic unde apa şi soarele şi ziua şi noaptea şi Nordul şi Sudul sunt una când Christian Slater şi Patricia Arquette se învârtesc fără încetare pe un fundal de un roşu violent şi ea spune "Eşti atât de mişto, eşti atât de mişto, eşti atât de mişto."

Presupun că e o carte care se poate citi şi ca un fel de compendiu cinematografic comentat. Un fel de crestomaţie vizuală, cu notele autorului. E şi aşa ceva.

Scena mea preferată e un fragment de conversaţie tată-fiu:
"- Ghici cine a fost operatorul de la Stardust, am zis.
- Cine?
- Prinţul Întunericului.
- Gordon Willis?
- Cel care a filmat şi Naşul.
- Şi cel care a filmat Klute, a zis el absent.
După o pauză diplomatică, am spus cu blândeţe:
- Nu cred că el a filmat Klute.
- Ba da, el.
Am zis:
- Pun pariu pe cinci dolari că nu Gordon Willis a filmat Klute.
Nu e genul care face mare tam-tam când câştigă şi, când şi-a ridicat fundul de pe canapea ca să-şi bage banii în buzunarul de la spate, nu s-a umflat în pene şi nu m-a privit în ochi." (Ed. Humanitas, 2012)

E o carte frumoasă. E o carte despre cum aduci pe cineva înapoi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer