Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Spectacolul oamenilor neinteresanţi care vorbesc mult despre ei înşişi


Mircea Vasilescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

04.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: din arhiva personală)

"Spectacolul oamenilor neinteresanţi care vorbesc mult despre ei înşişi"
Mircea Vasilescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache (1)

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Mircea Vasilescu, sînteţi la antipodul intelectualului care-se-pricepe-la-toate (indiferent de studiile lui); nu faceţi parte dintre intelectualii angajaţi; dar nici dintre apolitici; abordaţi subiectele zilei, însă pe un ton depasionalizat şi cu o argumentaţie care, cel mai adesea, lipsesc din alte intervenţii, ale celor foarte convinşi.
Sînteţi extrem de discret şi n-am găsit nici un interviu ori dialog cu dvs. în care conlocutorul să fi găsit un unghi bun de devoalare.
De ce Mircea Vasilescu vorbeşte atît de puţin despre Mircea Vasilescu însuşi? Cum se explică preferinţa dvs. pentru orice alt subiect decît cel care sînteţi?
Veţi evita poate elegant răspunsul, aşa că vă voi întreba: în ce credeţi? Care sînt valorile care vă definesc şi pe care vă străduiţi să le apăraţi în viaţa privată, ca şi în cea publică? Cine v-a deschis ochii asupra acestor valori?

Mircea Vasilescu: Mă descumpăneşte un pic acest torent de întrebări (dar numai un pic, căci sînt în general greu "descumpănibil"). Aşa că, dacă tot am primit drept temă pentru acasă să răspund în 8.000 de semne (poate unul, două, să le dea jos vîntul...), încep cu o fandare.
E plină lumea românească de vorbe. Nu numai de întrebări şi răspunsuri, dar şi - mai ales? - de non-întrebări şi non-răspunsuri despre care foarte mulţi ajung să creadă că sînt conversaţii, dialoguri, opinii şi "schimburi intelectuale". Nici n-a ieşit bine dintre chingile dictaturii - în care tăcerea s-a combinat binişor cu dublul discurs, iar cenzura a convieţuit dialectic cu tot felul de fente orale şi scrise care au păcălit cu succes cenzura, contribuind astfel la dezvoltarea virtuţilor creative - şi poporul român, în frunte cu (unii dintre?) intelectualii săi, a nimerit în plină eră a comunicării şi s-a dedulcit la binefacerile tehnologiei. De la cele două ore de program TV de la sfîrşitul anilor '80 s-a trecut, în cîţiva ani (adică, la scară istorică, brusc), la o puzderie de televiziuni colorate şi distractive, una mai "marketizată" ca alta, la care poporul român se uită masiv, în medie cîte 3-4 ore pe zi (iar sîmbăta şi duminica şi mai mult). E un mare şoc cultural, cu consecinţe foarte grave. Pătruns pînă în miezul cerebelului de autoritatea pe care o avea televiziunea înainte de 1989 (cînd era instrument oficial al puterii şi al propagandei, iar ce se spunea la TV era la fel de puternic ca legile şi decretele), "românul" a transferat o parte a acelei autorităţi asupra unui sistem media care are de-a face în primul rînd cu comerţul şi cu distracţia. (A se observa, în acest sens, îndelungata rezistenţă a vorbei "au zis ăştia la televizor" care, plasată într-o conversaţie, e menită să-l asigure pe preopinent de adevărul absolut şi certificat al oricărei "informaţii". E.g.: "se măresc pensiile"; "de unde ştii?"; "au spus ăştia la televizor!"; sau: "o să fie cutremur"; "de unde ştii?"; "au spus ăştia la televizor!").
De ani întregi, lipsiţi de o educaţie în materie de media, cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri au în centrul vieţii - fără s-o ştie - televizorul. Iar din tot ce se poate vedea la televizor - filme, concerte, seriale, show-uri de divertisment etc. - se răsfrîng asupra vieţii de toate zilele mai ales ştirile şi talk-show-urile. Ştirile pentru că, privindu-le, omu' rămîne cu senzaţiunea că "asta-i realitatea", iar talk-show-urile pentru că instituţionalizează postmodern (na, c-am zis-o!...) şi ridică la scară naţională tradiţia sătească a taclalei cu vecinii în faţa porţii sau, ca să dau o referinţă literară şi să-mi justific astfel eticheta de "intelectual", "analizele politice" din Poiana lui Iocan. Un teoretician francez al sistemului mass-media descria foarte sugestiv "care-i treaba" cu ştirile TV: "În fiecare seară, la aceeaşi oră, jumătate din populaţia adultă a unei ţări se uită la ştiri ca să vadă care sînt evenimentele importante ale zilei. De fapt, evenimentul cel mai important al zilei e că jumătate din populaţia unei ţări se uită la televizor".
Sigur, audienţele TV din România s-au risipit pe la (prea) multele canale existente, dar ideea principală rămîne. Iar ce "se dă la ştiri" se prelungeşte a doua zi în ziare şi pe site-uri, creînd impresiunea naţională că "asta e actualitatea", generînd apoi comentarii despre "problemele fierbinţi" ale ţărişoarei şi, pe baza lor, consideraţiuni despre "cum e românu'" care se uită la asemenea prostioare, obscenităţi, aiureli etc. Şi fandacsia-i gata. Talk-show-ul à la roumaine pune şi el sare pe rană. 99% dintre talk-show-urile politice nu emit nicio idee cumsecade şi nu vorbesc nicicum despre fapte politice, ci lansează ore în şir presupuneri şi speculaţii despre ce spun politicienii, nu despre ce fac. La numitele emisiuni participă nişte inşi - jurnalişti, lideri de opinie, intelectuali publici - de la care omul simplu aşteaptă să fie luminat sau măcar să-i explice ce i se întîmplă. Or, în absenţa faptelor şi argumentelor, eliminate din start de abundenţa de vorbe înşirate instant, nici explicaţia, nici "luminarea" nu sînt posibile. Dar omul simplu care se uită la televizor ia de bun ce spun capetele acelea "luminate" cărora le place să se audă vorbind şi să-i vadă mama la televizor. (Sigur, generalizez; sînt şi excepţii, se mai pot vedea şi oameni deştepţi şi articulaţi la televizor, dar "trendul" majoritar e dat de vorbitorii narcisişti).
Pe lîngă televiziune, a dat buzna peste noi şi "Web 2.0". Ne-a buşit interactivitatea. La un popor ai cărui cetăţeni cred încă, în majoritate, că pe vremea lui Ceauşescu era mai bine (fără să facă un minim exerciţiu de gîndire care le-ar permite să-şi dea seama că pe vremea aia nu-i întreba nimeni dacă le e bine - deci cum naiba să fie "mai bine" într-un regim care nu te întreabă cum te simţi?...), accesul la binefacerile forumurilor, reţelelor de socializare şi eţetera e un alt şoc cultural. Oamenii au deprins repede libertatea de exprimare şi şi-o exercită din plin, ceea ce e un lucru bun. Responsabilitatea faţă de cuvîntul scris şi lansat în lume (pe forum, pe blog, pe Facebook sau pe unde se mai poate) n-are acelaşi succes, (tot) din cauza educaţiei precare în materie de media (media literacy se numeşte în engleză, nu ştiu cum s-ar putea traduce potrivit în română). Sau a educaţiei precare în general. Vorbele trag la vorbe şi comentariile nasc comentarii.
Să nu mai vorbim despre binefacerile telefoniei mobile. Cînd am nimerit o dată, butonînd din greşeală, peste "contorul" din telefonul meu mobil şi am constatat că totalul convorbirilor mele (pe nu mai ştiu ce perioadă) însumează o lună, nuş' cîte zile, nuş' cîte ore, minute şi secunde, am avut senzaţia limpede că viaţa mea s-a scurtat cu o lună. Gata, s-a dus. Ce naiba am avut de vorbit o lună, cu cine, de ce? Cîte cărţi puteam citi într-o lună, cîte filme puteam să văd... Cît de bine şi de frumos aş putea să tac o lună... Pe vremea cînd nu exista telefonia mobilă, vorbeam mai puţin cu semenii mei - şi am impresia că mă înţelegeam bine cu ei, "comunicam eficient", cum se zice...
Aşadar, societatea românească e scufundată într-o mare de vorbe despre orice, din care foarte puţine merită cu adevărat atenţie. Aşa că revin la torentul de întrebări (ca dovadă că "nu evit elegant răspunsul"; pînă acum l-am evitat fără eleganţă...). N-am ce spune despre mine însumi, sînt un subiect total neinteresant. Spectacolul oamenilor neinteresanţi care vorbesc mult despre ei înşişi e destul de pasionant pentru mine şi îmi ocupă destul timp "contemplarea" lui. N-aş vrea să-l "amplific" cu fleacurile mele. Mai ales în ultima vreme, de cînd societatea românească s-a re-smintit din motive politice (de parcă lumea ar începe şi s-ar termina cu Băsescu, Ponta, Antonescu şi alte asemenea etichete cu faţă umană), expunerea de fleacuri pompoase, de opinii ("intelectuale") fără cap şi coadă, de nervi vanitoşi şi umori orgolioase a devenit atît de mare în spaţiul public, încît mi se pare mai eficient să dau atenţie ideii banale că "viaţa e în altă parte". Nici nu stau, totuşi, pe margine: mă interesează societatea în care trăiesc, aşa că, dacă am ceva de spus pe un subiect, spun.
Scriu destul de sec şi mă străduiesc să fiu clar şi "analitic" pentru că aşa îmi place şi pentru că mă indispune excesul de adjective fără acoperire din presa românească (fie ea "generală" sau "culturală"). Ştiu, dacă n-ai adjective, dacă nu "înjuri", nu faci audienţă. Nu se moare din asta. La televiziuni refuz, de cîţiva ani, aproape orice invitaţie (de altfel, realizatorii şi producătorii TV care se ocupă de "actualitate" au renunţat de la un timp să mă mai cheme, după ce într-o vreme mă sunau insistent; îi rog să "n-o ia personal"). Sînt discret pentru că părinţii mei m-au învăţat (printre multe altele) ce e cuviincios şi ce nu. Nu e suficient?

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer