Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Enigma


Antoni Casas Ros, traducere de Aurelia Ulici

06.02.2013
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Antoni Casas Ros
Enigma
Editura Vellant, 2012

Traducere din limba franceză de Aurelia Ulici



*****
Intro

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu faţa mutilată în urma unui accident de maşină, scriitorul a refuzat să apară în public în ultimii 15 ani. A urmat cursuri de matematică, dar a renunţat la studii în urma accidentului. Primul său roman, Teorema lui Almodóvar, a fost distins în Spania cu premiul Cel mai bun roman de debut în 2008.

Amintind, prin refuzul său de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J. D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franţa cu privire la identitatea sau chiar la existenţa sa, mergând până la a fi considerat o găselniţă editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. Enigma este cel de-al doilea roman al lui Casas Ros, apărut în 2010 în Franţa. A mai publicat la Gallimard colecţia de nuvele Morte au romantisme (2009) şi romanul Chroniques de la dernière révolution (2011).

***
Patru personaje îşi intersectează destinele într-o coregrafie savantă şi dureroasă în acest roman al jocurilor metaliterare: Zoe, o studentă la litere care vrea să devină scriitoare; Joaquim, profesor de literatură care, nemaisuportând finalul romanelor celebre, le caută prin librării şi le smulge ultimele pagini; Ricardo, poet şi asasin plătit, care le recită versuri viitoarelor sale victime; şi Naoki, o japoneză exilată în Spania, cu un trecut misterios.

Casas Ros este unul dintre acei "realişti care comunică cu ceva mai vast decât ei înşişi": literatura, fantasticul, infinitul plăcerii senzuale. Seducţia jocului de posibilităţi din Enigma este atât de puternică încât am putea să credem, alături de personajele romanului, într-o salvare prin literatură. (Le magazine littéraire)

****
Fragment

Joaquim
Sunt atins de un rău ciudat, pe care psihiatria încă nu l-a clasificat, un rău a cărui sursă o cunosc cu exactitate şi care durează din adolescenţă, în pofida tuturor eforturilor de a scăpa de el. În faţa tăcerii mirate a interlocutorilor mei, acestui rău i-am dat un nume. După multă gândire, negăsind ceva mai potrivit, i-am spus: sindromul Enigma.

Naoki
Deşi eram pasionată de muzică, renunţasem s-o mai practic, dar îmi amintesc de o zi de pe vremea când aveam vreo cincisprezece ani, când Mishawa, o prietenă care studia clarinetul şi săruta minunat, mi-a oferit un disc al cărui titlu m-a fermecat pe loc: Enigma Variaţiuni de Edward Elgar, un compozitor englez din secolul XX. Mi-l pusesem pe iPod şi îl ascultam în fiecare zi. Devenise un ritual.
Principala mea calitate este aceea de a rămâne tăcută ore întregi, fără un scop anume, fără un discurs interior, într-un fel de prezenţă lunară.
Pe terasa unei cafenele, în pat, în parc sau în autobuz, ascult enigma lumii şi infinitele ei variaţiuni. Colecţionez tăceri.

Ricardo
Viaţa unui poet e ceva absurd. E imposibil să publici şi imposibil să câştigi bani. Dar obstacolul principal este de un alt ordin, şi constă în absurditatea confruntării cu o viaţă ale cărei elemente par izolate într-o bulă de culorile curcubeului, care dispare imediat, ca să lase loc singurătăţii şi angoasei. Prima mea culegere de poeme, Enigma Variaţiuni, încă nu şi-a găsit editorul. Nu-mi pierd speranţa şi uneori mă întâlnesc cu alţi poeţi la Vulcano, o cafenea unde se adună tinerii creatori. Problema este aceeaşi pentru toţi, fie că e vorba de poezie, de pictură, film sau muzică: cum să facă să fie citiţi, vânduţi, ascultaţi?

Zoe
Într-o zi o să scriu primul roman şi cred că i-am găsit deja titlul: Enigma. Exersez cu mici texte pe care le numesc microcosmosuri. Încerc să prind ceea ce alţii nu văd, stau ore întregi să simt banalitatea lumii, până în clipa când începe să răspândească un parfum, o prospeţime care se transformă în cuvinte. Încercarea mea s-a inspirat foarte mult din doi autori de cronici ale nimicului: José Saramago şi Antonio Lobo Antunes, amândoi portughezi. Am publicat câteva dintre textele mele, fragile ca textura sticlei, în reviste efemere.

Ricardo
Destul de timpuriu m-am confruntat cu această alegere: să trăiesc normal şi să abandonez poezia, sau să continui să scriu şi să găsesc un mod de subzistenţă care mi-ar lua puţin timp. Astfel de gânduri mă preocupau pe la nouăsprezece ani, când o cunoştinţă întâmplătoare mi-a propus munca ideală. Între nouă şi douăsprezece zile pe an şi din care să trăiesc tot anul, independent şi confortabil. Printre confraţi mi se spune "poetul".
Felul meu de a trăi e simplu: locuiesc într-un apartament de două camere, spaţioase, la ultimul etaj al unui imobil încântător. Terasa dă spre un parc. Locul e liniştit. Reputaţia, excelentă. Trec drept un tânăr amabil şi rezervat, gata oricând să facă un serviciu. Am grijă de pisicile vecinilor care pleacă în vacanţă. Ud florile. Mă duc la cumpărături pentru două sau trei persoane în vârstă. Toate astea pentru un zâmbet şi uneori pentru o invitaţie la cină. Cel care mi-a propus munca asta era un singuratic la fel ca mine, un om discret, cu o activitate asemănătoare cu a mea: bibliofilia.
Aveam mult timp liber. Activitatea esenţială a poeţilor este să tragă de timp. Scrisul este un fragment infim al rătăcirii. Mereu cu un carnet în buzunar, petreceam ore întregi pe terasele cafenelelor, schimbând locul după soare şi temperatură. Dimineaţa, foarte devreme, era plăcut să prinzi primele raze de soare, dar, după ora zece, asta îmi întuneca mintea şi mă obliga să caut un loc umbrit, nu foarte răcoros. Uneori mâzgăleam în carnet câteva cuvinte, cu speranţa că vântul sau vreo eclipsă va face din ele un poem.
Zărisem o japoneză enigmatică, lăsând la fel ca mine impresia că apreciază terasele liniştite, noaptea. Prea multe localuri se considerau obligate să difuzeze muzică banală, căreia nimeni nu-i dădea atenţie, dar care pe mine mă deranja serios. Într-un oraş ca Barcelona, liniştea este, fără îndoială, lucrul esenţial şi cel mai greu de găsit.
Japoneza avea probabil vârsta mea. Paloarea feţei sublinia fineţea pielii şi ochii strălucitori, indiferent de ora din noapte. Drumurile ni se încrucişaseră deja de trei ori, mereu foarte târziu. Încercasem în zadar să stabilesc un contact vizual, fără să insist prea mult. Gesturile ei lente şi armonioase desenau volute graţioase în spaţiu. Nu citea. Culoarea ei era negrul. Uneori purta pantaloni, alteori fuste drepte, care se opreau la jumătatea pulpei. Eram destul de timid, niciodată n-aş fi îndrăznit s-o abordez direct dacă n-ar fi ţinut în mână câte un volum scris de vreunul dintre poeţii mei preferaţi: Bianu, Juarroz, Janés, Khaïr-Eddine.
Nu avea aerul unei studente. Nu căuta nimic, dar rămânea solemnă în faţa lumii pe care o lăsa s-o pătrundă cu blândeţe. Aş fi vrut să-i ştiu numele. Probabil că locuia în acelaşi cartier cu mine, sau doar frecventa aceleaşi cafenele. De două ori observasem câte un tip încercându-şi norocul, apropiindu-se, propunându-i un pahar, începând o conversaţie, dar tânăra japoneză părea prinsă într-o colivie de sticlă, nu dădea nici cea mai mică atenţie intrusului, nu întorcea capul. Unul dintre cei doi bărbaţi i-a atins braţul. Fata s-a retras fără un cuvânt.
Acela a fost momentul când m-am gândit să-mi consacru rătăcirile căutând-o pe terase, urmărind-o până când, poate, îi aflu adresa. Mă gândeam des la ea, prea des, căci dacă exista un lucru care îmi era interzis, era acela de a lega o relaţie de iubire.

Joaquim
Ca toţi scriitorii mediocri, nu sunt niciodată mulţumit de romanele celorlalţi. Există mereu un ceva care mă irită până la exasperare. Orice scriere romanescă este insuportabilă, mai ales sfârşitul. Încă din liceu nutresc această ranchiună faţă de ceea ce mi se pare a fi laşitatea fundamentală a autorilor. Creează un personaj care pune stăpânire pe ei, îi inspiră, îi încântă, îi torturează şi, cu cât se apropie de sfârşit, cu atât simt nevoia să se debaraseze de el ca de o amantă prea perspicace, de un prieten prea exigent, crezând că astfel îşi recapătă mizerabila libertate.
Începând din acea clipă, cu dispreţ faţă de cititor, sunt gata de orice infamie: sinucideri, crime, accidente sau, mai rău, un sfârşit ceţos care îl adânceşte pe cititor în incertitudine, în îndoială. Există prea mulţi eroi care navighează într-un soi de purgatoriu pervers, prea multe eroine al căror sfârşit nu e cunoscut niciodată. Incapacitatea de a găsi un sfârşit m-a surprins neplăcut când am citit, ca lectură obligatorie, o nuvelă de Balzac: Fata cu ochi de aur. Această experienţă crudă şi altele m-au transformat într-un cimitir de traiectorii neterminate. Cum să trăiesc, cum să scriu dacă fantomele acestor suflete mă bântuie?

Zoe
L-am întâlnit pe Joaquim Santz în timpul primului an de studiu la Litere. Era un profesor ciudat, de care se temeau toţi studenţii, pentru că era imprevizibil. Cu toată teama pe care ne-o inspira, unii pur şi simplu îl adorau, pentru că punea pasiune încercând să ne ajute să descifrăm arcanele cele mai secrete ale autorilor. Colegii nu-l apreciau deloc, îl considerau agresiv şi vindicativ, şi, fără îndoială, ei fuseseră cei care lansaseră zvonul că era un scriitor ratat. Găseam asta cu atât mai ciudat, cu cât nimeni nu-l citise. Se spunea că propusese, fără succes, mai multe romane editorilor barcelonezi.
Joaquim avea vreo patruzeci de ani, şi un picior anchilozat din cauza unei poliomielite contractate în copilărie. Asta îi dădea un mers neregulat şi nu era un secret pentru nimeni faptul că purta cusută în pantaloni o pernuţă, care avea rolul să compenseze atrofia fesei stângi, şi să se poată aşeza fără să-şi piardă echilibrul. Nici piciorul stâng, mult mai puţin tonic decât dreptul, nu umplea pantalonul, mai ales în dreptul coapsei. Infirmitatea lui mă înduioşa şi-l făcea mai puţin ameninţător. Pe mâna dreaptă avea o pată violecee, sigur o arsură, iar când ne întindea volumele ochii noştri nu vedeau decât pata, care mi se părea a fi un semn în plus al singurătăţii şi abandonării lui.
Spun că Joaquim era ciudat dintr-un cu totul alt motiv: modul lui de a diseca literatura avea ceva maladiv. Oscila între exaltări violente împotriva autorilor sau a cărţilor. Când începea un curs, era imposibil de ştiut cu ce fel de violenţă, plină de ură sau pasională, avea să fie disecat textul. Începea în general prin a face elogiul autorului, apoi, dintr-odată, se înflăcăra, se dezlănţuia şi, în câteva fraze vehemente, anihila întreaga dinamică a romanului. Joaquim era mai tolerant cu poeţii: "cel puţin ei nu spun poveşti". Mai ales pe romancieri îi considera de neiertat.
Avea un mod brusc şi capricios de a lega relaţii cu studenţii. I se întâmpla să fie amabil, aproape cald, uneori, dar apoi să uite că a existat un moment pe care l-au împărtăşit. Cu el totul trebuia neîncetat luat de la capăt. Uneori nota bine un student şi îi lăuda inteligenţa şi perspicacitatea critică, pentru ca la tema următoare să-l ridiculizeze. Schimbarea se datora faptului că nouă ne plăcea o carte pe care el o detesta. Dialogul devenea imposibil, Joaquim trăia o mare singurătate şi simţeam că în unele zile îi era greu să ne părăsească, ca şi cum dorea să continue cursul până noaptea, ca să ne ţină şi mai mult cu sufletul la gură, ca să ne comunice şi mai mult disperările şi furia lui, să se scalde în căldura noastră tinerească şi să soarbă o palpitaţie vitală de care avea nevoie ca să înlocuiască iubirea.
Când mă gândeam la Joaquim, îmi imaginam disperarea autorului care nu a fost citit niciodată. Îmi era greu să cred că putea fi un scriitor mediocru. Prea multă vioiciune în inteligenţa lui, prea mult foc în verb. Făceam parte dintre puţinii studenţi care se puteau lăuda cu un rezultat egal în raport cu munca lor. De trei ori ridicată în slăvi, de trei ori desfiinţată. Plânsesem puţin. La cursul ăsta toată lumea plângea. Aş fi vrut să-i spun că nu mă număram printre studenţii care îl dispreţuiau, că îi înţelegeam singurătatea şi disperarea, dar n-am reuşit să articulez niciun sunet.

Joaquim
Mi-a fost greu să plec de la curs. De data asta aveam o dispoziţie bună, nu găsisem niciun defect romanului Răzbunarea unei femei a lui Barbey d'Aurevilly. Toată sala, pradă uimirii, mă privise curioasă, ca şi cum ceva nu se potrivea, în afară de Zoe, căreia îi spun în secret Fulvia, aşa cum Marsay o porecleşte pe Paquita Valdes în nuvela lui Balzac, într-atât mă chinuie frumuseţea ei. E o tânără foarte inteligentă, pasională, integră şi care nu se lasă, evident, niciodată influenţată de spiritele mediocre din clasă. Părul brun cu scânteieri roşcate, privirea de tigroaică, care când e furioasă capătă culoarea ambrei şi a lavei, mă înflăcărează în cel mai înalt grad, ceea ce ascund fiind cu ea excesiv de exigent. Fulvia are o energie vulcanică şi senzuală, are mâini adorabile, gura se deschide ca un abis de fericire, sânii au aroganţa privirii ei, parfumul, atât de pătrunzător, încât pluteşte uneori în toată clasa, mă învăluie, îmi taie suflarea, mă obligă să fac o pauză ca să-mi ascund tulburarea. E sigură de fascinaţia pe care o exercită asupra mea.
După trei încercări de roman în care nu mă las copleşit de laşitatea autorilor care îşi abandonează eroii, plutind în incertitudine, după trei refuzuri din partea editorilor, pradă celei mai mari tulburări, am decis să termin cu viaţa, dar am înţeles repede că e greu să-ţi alegi moartea. Propria laşitate, lipsa de curaj s-au topit în tristeţe, apoi în depresie. Mi-am împletit zilele triste cu iarna, apoi, la venirea primăverii, m-am simţit reînviat şi m-am întors la universitate cu mai mult elan.
Din nefericire, nu mă puteam împiedica să umblu prin librării, să măsor din ochi teancurile de volume, să admir feţele mulţumite ale scriitorilor cunoscuţi, ale căror fotografii îi pândeau ici şi colo pe cititori, ca pentru a-i implora să le cumpere cărţile. Feţele zâmbitoare sau dramatice, acele feţe mizerabile mi se păreau pline de cea mai mare falsitate. Numai Fernando Pessoa, cu pudoarea lui, cu pălăria şi ochelarii cu rame rotunde, îmi lăsa impresia că lipseşte din sfera ambiţiilor, de la bâlciul deşertăciunilor.
Odată intrat în librărie, nu mă puteam abţine să răsfoiesc câteva cărţi, să citesc câteva începuturi şi sfârşituri, să mă înfurii şi apoi să părăsesc locul doborând, ca din întâmplare, teancurile prea înalte. Am văzut cu plăcere cum s-au prăbuşit scriitorii cei mai talentaţi şi mai detestaţi. Aş fi vrut să văd cum publicul, cuprins de o furie bruscă, începe să calce cărţile în picioare, să le facă fâşii, pastă de hârtie, şi să redevină copaci, subit, în inima Madridului, Parisului, New Yorkului sau Mexico. Astfel, fiecare librărie ar deveni un parc, de o evidentă utilitate ecologică, de o frumuseţe în sfârşit tăcută.
Ricardo
Chucho, mentorul meu, mă învăţase meserie cu mare precizie. Enunţase principiile de bază: să fii îmbrăcat corect, să fii serviabil, să nu întreţii relaţii amoroase, să nu depinzi afectiv de nimeni, să nu pui niciodată întrebări, să nu şovăi, să nu ai trăiri sufleteşti, să-ţi păstrezi mereu calmul şi să continui neîncetat să scrii. El era cel care îmi dădea de lucru. Percepea 25% comision, ceea ce îmi lăsa circa 75.000 de euro pe an, impozabili. Perfecţiune.
Chucho, acum de şaizeci de ani, era un bărbat plin de viaţă, mai mult profesionist decât amabil. Aplicase aceste principii mai mult de patruzeci de ani şi voia să-şi încheie cariera într-o căsuţă pe care o cumpărase în Cadaques, printre vii, în faţa mării. Visa să se retragă definitiv şi să se ducă la pescuit. Avea o reputaţie neştirbită, şi dacă mă îndrăgea era pur şi simplu pentru că împărtăşeam aceeaşi pasiune pentru scris. "Pasiunea asta ne dă dreptul să trăim cu totul în afara normelor sociale", mi-a spus într-o zi.
Datorită lui mă bucuram de o libertate necondiţionată şi puţinele legături pe care le întreţineam cu oamenii îmi permiteau o dăruire unică pentru poezie. La început, în timpul primilor doi ani, avusesem câteva remuşcări şi două, trei coşmaruri, dar asta trecuse repede. Pentru a ajunge la această pace interioară, inventasem un fel de ritual. În funcţie de misiune, alegeam un poem şi, timp de trei zile necesare pregătirii, îl spuneam neîncetat, cu voce tare sau în gând, în funcţie de loc şi împrejurare. În momentul final, îi dădeam victimei să citească poemul sau îl recitam cu o oarecare trăire, pentru că eram pătruns de el.
În noaptea asta am primit un apel de la Chucho. Îmi dădea întâlnire într-un parc. M-am prezentat acolo şi mi-a încredinţat amănuntele misiunii. Trebuia să le memorez. Să reţin o figură, apoi să distrug fotografiile şi documentele.
Întors acasă, am împrăştiat pe masa joasă conţinutul plicului. Am contemplat fotografiile, am memorat adresa şi am ars totul în şemineu. Apoi m-am apropiat de bibliotecă şi am ales o carte de Machado. Numele lui se impusese imediat ce am descoperit faţa. Înainte de a mă culca, am învăţat poemul pe dinafară.

Naoki
Discursul meu interior nu este alcătuit decât din fraze muzicale. Fiecărui gest îi corespunde o melodie care înmugureşte spontan. Un gest este Debussy, o expresie a feţei, Bartok. Uneori, mai rar, apar cuvintele vreunui poet. Dar, în legătură cu viaţa mea, cu emoţiile mele, nu aud decât linişte, spaţiul vid sau, uneori, ţâşneşte un haiku. Felul ăsta de a funcţiona creează o distanţă. Nu mă simt realmente preocupată de lume, dar a o observa cu minuţiozitate mă interesează în cel mai înalt grad. În fiecare situaţie există o abstracţie subiacentă realităţii şi este locul meu preferat. Sub aparenţă descopăr goluri pe care le explorez ca un speolog experimentat.
Realitatea, sau în orice caz ceea ce alţii denumesc prin acest termen, nu suportă atenţia care sapă infinite galerii până pătrunde în inima lumii subterane. Şi, curios, îmi dau seama că fiecare obiect, fiecare fiinţă comunică cu celelalte în perfectă inconştienţă. Şi tocmai asta observ, pasajele secrete care fac ca nimic să nu aibă independenţă reală, ci totul pluteşte şi totul alunecă, fiecare atom se revarsă în întregul realului.
Tata este un industriaş bogat. În realitate, fac studii care ar trebui să-mi aducă o diplomă şi să-mi permită să mă întorc în Japonia şi să muncesc, la fel ca toată lumea, dar se întâmplă ca tata să fie prea ocupat ca să se intereseze de studiile mele şi, cum nu mă duc niciodată la facultate, sunt incapabilă să dau vreo referinţă exactă. Sunt un fel de cartograf al banalului, un antropolog urban, o muziciană fără instrument, o visătoare a preciziei, a delicateţii sentimentelor şi a emoţiilor care plutesc într-un spaţiu infinit, fără odihnă, fără obstacol real.
Îi tulbur pe bărbaţi, mă urmăresc, mă observă, mă abordează, dar port în mine un cristal de rocă, un zid de simplitate pe care nimeni nu-l poate străbate. Îmi petrec zilele rătăcind pe străzi. Deja am cheltuit o parte din moştenire şi am ajuns la fundul unei averi modeste. Cumpăr discuri, volume de poezie pe care le citesc în patru limbi: japoneză, chineză, cu parfum intraductibil, spaniolă şi franceză. Singura meserie care mi-ar plăcea ar fi cea de traducătoare şi exersez cu poeţii mei preferaţi. Tata este bătrân. Probabil că voi moşteni curând restul unei averi considerabile, pentru că sunt unica fiică şi mama a murit de cancer acum trei ani. Continui să visez că voi înfiinţa o mică editură consacrată în principal poeziei. Au rămas atât de mulţi poeţi de tradus în japoneză. Ăsta mi se pare un mod nobil de a delapida o moştenire şi, fără îndoială, voi avea ce publica până la sfârşitul vieţii.

Zoe
Era în plină vară. Anul universitar se terminase şi, spre marea mea surpriză, Joaquim îmi dăduse o notă suficient de bună ca să trec examenul. Cu inima uşoară, cu rochia scurtă, mă aflam în faţa imensităţii vacanţei. Unii prieteni aveau planuri. Marocul, Grecia, Croaţia, Turcia, toate destinaţiile de călătorie unde puteau mânca şi locui pe bani puţini. Eu mă hotărâsem să rămân în Barcelona. Din motive financiare, dar şi pentru că mi se părea inutil să mă duc să caut marea altundeva. Plaja din Barcelona e generoasă şi îmi place oraşul, îmi plac cluburile, librăriile, cafenelele lui. Dar un alt motiv, mai misterios, mă determinase să rămân: citind şi studiind Răzbunarea unei femei, am fost atât de fascinată, încât nu mai puteam suporta superficialitatea, relaxarea, timpul îndelungat petrecut la soare, alcoolul şi relaţiile facile. A rămâne la Barcelona era un fel de a rămâne credincioasă incandescenţei pe care Barbey d'Aurevilly mi-o insuflase în inimă, sub piele, în sex, în gură, în măruntaie. Voiam să trăiesc acel elan pasionat fără să mă amuz. Să mă îmbarc spre gravitate aşa cum o fregată se îndreaptă spre furtună. Eram pregătită să trăiesc ceva extrem. Totuşi, nu aveam niciun plan, nici aşteptări, dar fiecare celulă a trupului meu părea să-mi spună că exista ceva în stare latentă. Aveam senzaţia că elementele se supuneau celor care căutau cu înflăcărare inefabilul.
Atunci, fără să mă grăbesc, ascultam vântul, mă lăsam condusă de valuri, îmi dăruiam întreaga fiinţă unei disponibilităţi totale şi, ca prin farmec, aşa am găsit un post de chelneriţă într-un bar apropiat de plajă, ca să-mi petrec vara. Era o muncă pe care o cunoşteam, familiară multor studenţi, şi, cum barul nu era deschis decât seara, aveam toată ziua la dispoziţie să mă las în voia misterului, să-mi pregătesc trupul să se deschidă scrisului.
Rătăcind, mi-am format puţin câte puţin ideea că, dacă Joaquim îl iertase pe Barbey şi dacă îl făcusem să-l iubească cu pasiune, era pentru că exista în el o rezonanţă profundă cu scriitorul şi mai ales cu omul. Împărtăşeau acelaşi scepticism crud, un anume dispreţ faţă de prostie, o pasiune de bijutier pentru limba pe care Barbey o cizela până la a stârni stupoarea, vibraţia şi prăbuşirea inimii. Avea simţul animalităţii, era un fel de primitiv rafinat, un canibal elegant şi nemilos care ştia să exprime suferinţele cele mai profunde şi să scoată la lumină izbucnirea de sălbăticie la fiinţele pe care le credeai cele mai pure moştenitoare ale secolului Luminilor. Iubeam vârfurile acestui triunghi: Barbey-Joaquim-Eu!

Joaquim
Fusesem destul de generos, ca pentru a mă face iertat de cruzimea din timpul anului universitar care s-a scurs. Mă gândeam la Zoe, care în lucrarea ei despre Barbey citase această frază: "Suntem atât de topiţi unul în altul, încât ne petrecem ore întregi împreună şi singuri, mână în mână, ochi în ochi, în stare de orice pentru că suntem singuri, dar atât de fericiţi, încât ne dorim şi mai mult. Câteodată, această fericire imensă, care ne inundă, ne face rău fiind atât de intensă, şi ne dorim să murim, dar unul împreună cu celălalt, sau unul pentru celălalt, şi atunci înţelegem cuvintele sfintei Tereza: Mor din neputinţa de a muri! Acea dorinţă a fiinţei de a sfârşi murind din iubire infinită şi crezând că face mai mult loc acestui torent de iubire infinită prin distrugerea organelor şi prin moarte."
Pornind de aici construise o foarte strălucită teorie a alternativei la Barbey şi consacrase trei pagini alegerii verbului "a inunda" pe care îl compara cu "torent de iubire". Apoi făcea să se oglindească la infinit toate scânteierile, sângerările, curentele, contopirile care se pot găsi la Barbey. Fusesem măgulit, chiar impresionat, dar mai ales trupul îmi fusese năvălit de valurile de cuvinte, eram în derivă, îmi ocupau visele, se strecurau în jurul meu sub forma unor curente invizibile, răcoroase ca nişte izvoare de munte, parfumate şi sălbatice, care îmi dădeau impresia că mă scald în bucuria ei de cititoare.
Ideea de a-mi petrece toată vara fără s-o văd mă arunca într-o disperare atât de profundă, încât m-am gândit chiar să fac rost de adresa ei, apelând la secretara Catedrei de literatură. Din nenorocire, aceasta nu-mi este chiar devotată şi nu mă îndoiesc că ar răspândi un zvon ucigător printre colegi. Aş deveni repede ţinta amuzamentului puritanilor şi a geloşilor. Atunci, lipsit de orice speranţă, mi-am spus că sigur părăsise oraşul, ca toţi studenţii, şi că trebuia să-mi accept durerea răbdător.
Destul de repede, datorită rătăcirilor mele nocturne, la întâmplare, şi după ce am băut ca un nebun, m-am lăsat în voia divagaţiilor, convingându-mă că nu alesese tema total inocentă şi că sigur exista în ea un soi de sadism sau, cel puţin, un fel de răzbunare a celor "trei feluri de a ucide" la care o supusesem în timpul semestrului. Şi, la urma urmei, nu plecase ea de la ultimul curs fără să-şi ia rămas bun?

Ricardo
Următoarele două zile au fost destul de banale. Trebuia să mă asigur de tot. Vecinătate, pătrunderea în imobil, obiceiuri, tip de broască, eventuale alarme. Eram antrenat perfect. Rareori aveam nevoie de mai mult de treizeci de secunde ca să pătrund, fără zgomot, în locul ales, apoi să acţionez mereu după acelaşi tipic.
La ora stabilită, am făcut un duş, m-am îmbrăcat cu grijă, mi-am verificat instrumentele şi am pornit la drum. Atunci când era posibil, preferam să-mi las destul timp şi să mă duc la faţa locului pe jos, recitând în linişte poemul. Exista un fel de potriveală între paşi, suflu, text şi traseul ales. Chucho îmi transmisese această regulă de aur: "Să laşi mereu impresia de indiferenţă. Nimic să nu sară în ochi. Nimic remarcabil. Linişte şi eficienţă." Nu-i mărturisisem niciodată că mă foloseam de poezie. Ar fi fost şocat.
La ora 23, am tastat codul de la intrare, pe care îl filmasem de la distanţă, şi am urcat cele trei etaje. Victima mea asculta operă, ceva slav. O voce foarte frumoasă de mezzosoprană. Am deschis fără zgomot, m-am strecurat în apartament şi am găsit-o pe fată într-o rochie de casă din mătase crem, lungită pe o canapea neagră cu nenumărate perne. O bibliotecă impozantă se întindea de-a lungul pereţilor. O lampă liniştitoare, cu lumină portocalie, dădea cărţii pe care o ţinea în mână o fragilitate la fel de gravă ca aceea a feţei sale. M-am aşezat într-un fotoliu în faţa ei. A tresărit, a lăsat cartea şi m-a privit drept în ochi, fără urmă de frică, în timp ce eu recitam poemul lui Machado. Lăsându-se furată, a închis ochii:
Totul trece
Şi totul rămâne,
Dar rostul nostru e să trecem
Să trecem lăsând
Urme
Urme pe mare
Călătorule, urmele
Paşilor tăi fac drumul,
Asta e tot; călătorule,
Drum nu există,
Drumul se face mergând
Drumul se face mergând
Şi când priveşti înapoi
Vezi cărarea pe care niciodată
Nu trebuie s-o mai baţi
Călătorule! Drum nu există
Doar marea brăzdată de urmele tale

Când mă opream, exista de obicei o clipă de comunicare intensă, uneori o spaimă. Nimic din toate astea la ea. A deschis din nou ochii, s-a ridicat, s-a dus la bibliotecă, a ales un volum, s-a întors să se aşeze din nou, înainte să înceapă să citească un poem de Clara Janés:
Sfâşie-ţi umbra
Şi pierde-te în noapte.
Vreau o
Îmbrăţişare strânsă.
Îndepărtează-te.
Sfâşie-ţi umbra
Şi pierde-te în noapte.
Învăluie-te în mantie
Şi în numele tău
.
Când a terminat, m-am ridicat fără un cuvânt şi am ieşit aşa cum am venit, abătându-mă pentru prima oară de la regulile artei mele. Un alt poem pentru spirit, o altă viaţă. Mergând pe străduţele liniştite, mă gândeam la Machado, mort de epuizare la Collioure, fugind de franchişti.

Naoki
Sunt un acvariu, sticla e netedă, apa limpede, algele intuiţiei mele se leagănă fără ca nimic şi nimeni să treacă prin mine. Dacă în cuşca de sticlă există limpezime, transparenţă, la fel există şi izolare, tăcere şi suferinţă. Unele răni nu se închid niciodată, mai ales în mediul acvatic. Acea dramă a copilăriei mele pe care n-o pot evoca. Doar câteva imagini plutesc uneori la suprafaţa apei, fugare, aproape abstracte. Imagini întunecate. Imagini ale violenţei şi ale morţii. Imagini legate la un loc, ca un album de fotografii care ar spune povestea durerii mele în negru şi alb, albul zăpezilor de pe munţi. Din acea zi fatidică, orice culoare îmi este insuportabilă.
În apartamentul meu toţi pereţii sunt albi, mobila gri sau neagră, cearşafurile negre, vesela neagră, ceramica din baie neagră, cărţile poeţilor sunt din fericire aproape întotdeauna de culoare crem. Când trebuie să cumpăr o carte cu vreo copertă colorată, o învelesc în hârtie albă. Toate discurile mele au un look nou, puse în cutii albe, pe care titlul este scris cu negru. Când ies, aleg cu grijă locuri unde totul este gri şi, imediat ce se profilează o formă colorată, închid ochii, plonjez în acvariul meu interior şi mă culc pe fundul acoperit cu pietre netede şi negre. Pentru mine, muzica nu are culoare, este neagră şi albă, ca nişte clape de pian, ca rasele călugărilor zen. Ca fotografiile şi caligramele care-mi împodobesc apartamentul. Ca hainele mele, ca alimentele pe care le consum. Orez, alge, legume albe, tuberculi, dintre care unii au două nuanţe, alb în interior şi negru la exterior. Nu suport decât crinii şi trandafirii negri. Kimonourile mele sunt negre, sufletul mi-e negru şi, uneori, îmi dau pe buze cu negru. Am ajuns aproape să-mi lăcuiesc dinţii. Mă ascund de soare, pielea este de un alb imaculat, aproape lunar şi, când port o cămaşă transparentă, neagră, mi se întâmplă să-mi fardez areolele şi sfârcurile în gri, înainte de a ieşi în întuneric, la întâlnirea cu suflete întunecate. Noaptea este teritoriul meu; zorii, drumul meu spre tăcere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer