Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Muzică  Sageata  Clickantabil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dacă o muzică devine populară, ea cu siguranţă există


Oltea Şerban-Pârâu

30.01.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ultimele două decenii, conceptul de muzica lumii (aşa numita world music, în original) a căpătat o dezvoltare neaşteptată pe piaţa muzicală internaţională avidă de prospeţime. Noutatea de care era nevoie putea veni de oriunde din această lume, din exteriorul "civilizaţiei occidentale", iar în afara filonului latino-american (exploatat şi anterior) s-au impus, printre altele, muzica africană şi cea din Europa centrală, de est şi din Asia Mică. Din "estul apropiat", partea leului au luat-o sârbii cu Goran Bregovic şi ţiganii din întreaga zonă est-europeană. Aşa se face că acum, România este reprezentată în majoritatea dicţionarelor sau site-urilor internaţionale de gen de "Taraful haiducilor" din Clejani. Cinste lor pentru că au avut forţa de a duce numele României în aceste de neocolit mijloace de informare ale lumii contemporane. Mai straniu poate părea faptul că România nu apare cu nimeni altcineva (uneori, doar, cu pluritalentatul Gheorghe Zamfir, cu a sa combinaţie de folclor, muzică clasică şi pop).



Iar vina este în primul rând a noastră... nu a lor. Pentru că o muzică tradiţională, de sorginte folclorică, etno sau cum vreţi să-i ziceţi, reprezentativă pentru România începutului de mileniu trei, există. Dar ea se dezvoltă destul de dezordonat, în ramuri divergente, nu este reunită într-un singur stil sau curent, bine definit şi, de netăgăduit, este total neglijată de teoreticieni (ca de altfel şi pop-rock-ul românesc, care se dezvoltă ceva mai coerent, dar cu ecouri la fel de slabe peste hotarele ţării). Notorietatea reală nu are nimic de-a face cu succesul de vânzări. După ce ies din modă, multe nume de solişti sau trupe ar putea supravieţui dacă ar exista cineva să le analizeze şi respectiv decanteze contribuţia lor în evoluţia genului, dacă aceasta există.

A fost odată Maria Tănase. Care intuia liniile de forţă ale folclorului ţărănesc pe care ştia să le potenţeze şi să le îmbrace în acele haine care să meargă la sufletul publicului orăşenesc din anii '30-'50. Era iubită de românii din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, la oraş şi la sat, unde pătrundea prin intermediul undelor radioului şi ajungea, uneori, în turneu. Tot ea reuşea să-l impresioneze atât de mult pe preşedintele Turciei (când a ajuns prin acele locuri), încât acesta a vrut să o reţină ca directoare a Institutului de folclor de la Istanbul. Ea revenea, totuşi, în ţară şi renunţa la onoarea care i se făcuse în ţara "iamanelelor" pentru a propăvădui autenticul şi bunul gust în folclorul românesc. Pentru că despre bun gust este vorba, o noţiune atât de greu de definit şi de respectat. Sunt convinsă că Maria Tănase nu ar fi respins toate iniţiativele de modernizare a folclorului românesc care s-au petrecut în ultimul deceniu. Dar cu siguranţă ea ar fi denunţat manelele sub acuzaţiile de prost gust, vulgaritate şi lipsă a autenticităţii.

De altfel, manelele au venit din underground, unde se găseau de mult timp, au avut un an de glorie, fiind mediatizate peste măsură şi s-au întors acolo de unde veniseră. După acest proces de înflorire şi veştejire, în cataloagele caselor de discuri ele au căpătat denumirea mult mai... delicată de "muzică de petrecere". Nu acelaşi fenomen s-a petrecut cu orientarea etno, care a început să se dezvolte în a doua jumătate a deceniului zece şi după un vârf de popularitate în 1997, evoluează constant. Nu toate iniţiativele au fost de succes sau de calitate, dar unele au reuşit ca prin calitatea armonizărilor, orchestraţiilor şi aranjamentelor în general, să producă pornind de la o temă arhicunoscută noi piese care au dus astfel către publicul tînăr acel filon melodic folcloric, care nu reuşea să-i mai emoţioneze pe adolescenţii anilor '90.

Utilizarea folclorului românesc în muzica academică (de la predecesorii lui Enescu şi până la compozitorii din generaţia tânără), melodia şi ritmul iniţiale fiind transfigurate până la a deveni irecognoscibile, iar produsul final adresându-se de multe ori elitelor, este acceptată ca un fenomen cultural. În aceste condiţii, nu văd de ce am blama din start operaţiunea care urmează un proces estetic invers, de a face mai populară decât originalul (cel puţin în faţa publicului tânăr) o muzică a cărei esenţă a dovedit că se pretează la transfigurări repetate, având calitatea de a fi foarte uşor recognoscibilă. Rezultatul în cele două cazuri opuse pe care le-am enunţat nu poate fi comparat, însă tehnic vorbind, procesul la care este supusă tema de origine folclorică este similar.

Dar să vedem care sunt modalităţile mai "vizibile" din punct de vedere mediatic prin care a fost abordat folclorul muzical în ultimii zece ani. Pe de o parte au fost o serie de cântăreţe române (provenind din muzica pop sau rock) care au încercat să reînoade firul cu opera Mariei Tănase, lăsată neterminată în 1962. Ne referim la Loredana Groza sau la Oana Sîrbu, care nu s-au temut să încerce să reaprindă focul unic al interpretărilor modelului lor. O altă orientare este cea reprezentată de Narcisa Suciu, care a potenţat folclorul maramureşean, aducându-i o popularitate fără precedent. Alături de ele, când se apropiau sărbătorile de iarnă, cantautori precum Ştefan Hruşcă sau Ducu Bertzi, propuneau publicului albume de colinde în care reînveşmântau pe gustul publicului modern vechi colinde româneşti uneori culese chiar de ei. Tudor Gheorghe încearcă o altă manieră de valorificare a folclorului, prelucrându-l în manieră simfonică (Primăvara simfonică sau Toamna simfonică). Un regim aparte şi o evoluţie constantă au avut discurile de muzică lăutărească, acelea care nu au deviat spre manele. În paralel, cântăreţii specializaţi în folclor au început să editeze CD-uri (majoritatea la Electrecord), cu piese din toate zonele ţării, dar care erau cumpărate din ce în ce mai greu de publicul din oraşe. Este vorba despre acel public, pe de o parte contaminat de accesibilul (muzică şi text) şi nu rareori de vulgaritatea manelelor, iar pe de altă parte jenându-se să-şi recunoască provenienţa rurală şi respingând "folclorul cu taraf". Pentru această a doua categorie, muzica etno a fost un fel de salvare. Erau temele care le plăceau, dar înveşmîntate într-un ritm săltăreţ, cu un sound modern, despre care "dădea bine" să îţi placă. Şi ne referim, evident, în primul rând la generaţia tânără. Iniţiativelor unor astfel de trupe etno-dance, care au adus folclorul în discotecă, li s-au alăturat interpreţii de folclor înşişi, precum Benone Sinulescu, care au acceptat să apară ca oaspete de onoare în proiectele acestor trupe, câştigul (de notorietate şi financiar) fiind de ambele părţi.

O altă orientare, secundară, dar nu lipsită de calitate, este etno-rockul, mai puternic în Republica Moldova la ora actuală, prin "Zdob şi Zdub" şi mai tinerii "Millenium", care au impresionat la "Cerbul de Aur". Ei continuă o orientare pe care a valorificat-o în anii '60-'70 grupul "Phoenix", pentru ca ulterior să intre în umbră. Nu în ultimul rând, trebuie să pomenim aici etno-jazzul. Pornind de la iniţiativa lui Hanno Hoffer, cu albumul Plum Brandy Blues şi continuând cu permanentele incursiuni în spaţiul folcloric românesc ale lui Johnny Răducanu (Jazz Behind the Carpathians), Nicolas Simion sau ale lui Harry Tavitian (care evidenţiază mai mult o sinteză de folclor balcanic). Putem continua cu muzica de fuziune a lui Ovidiu Lipan Ţănădărică (albumul lui, Renaşterea, înregistrat cu Fanfara de la Zece Prăjini, a făcut furori în 2002), care se vrea un fel de Goran Bregovic local... Şi cu siguranţă sunt mulţi cei pe care nu i-am menţionat.



Pledoaria mea vizează tratarea acestor curente şi orientări cu atenţia cuvenită şi se doreşte un semnal de alarmă pentru "specialişti", care nu vor să iasă din spaţiul lor îngust şi împrejmuit cu ziduri înalte, pentru a simţi lumea muzicală vie care ne înconjoară şi a încerca să afle, ştiinţific, de unde vine popularitatea unui anumit gen de muzică, la un anumit moment.

Simpla ignorare este inutilă şi dăunătoare. Dacă o muzică devine populară, ea cu siguranţă există. Şi trebuie luată în calcul.

Notă: Fotografia "Zdob şi Zdub" apare prin bunăvoinţa A&A Records.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

0

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Alvin Ailey American Dance Theatre la Bucureşti (4.5/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Oedipe - 50
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Senzaţia şi clişeul (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Toamna simfonică (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Operă şi aer liber
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Muzica în mp3
Sageata Liter-Rock
Sageata UK top 50 - Acum 50 de ani
Sageata Top nostalgic


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer