Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dilema la 20 de ani (I)


Didier Dutour, Elena Nicolae, Silviu Bădescu, Laura Rădulescu, Mihai Brezeanu

09.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La începutul lunii februarie 2013, revista Dilema Veche (fostă Dilema) a împlinit 20 de ani. Ca o reverenţă faţă de cei care au făcut această aniversare posibilă şi pentru a omagia inspiraţia pe care Dilema Veche a adus-o tuturor celor cărora le pasă de dimensiunea scrisă a culturii, siteul LiterNet.ro a invitat câţiva cititori ai Dilemei (Vechi) să scrie despre experienţa lor personală legată de revistă. Iată mai jos primele patru texte primite. Lista rămâne deschisă, aşadar dacă vreţi să ne spuneţi Povestirile Dilematice, vă aşteptăm fişierele word (cu diacritice) la scrie_la_liternet@liternet.ro.

Aceste povestiri se vor un cadou din partea noastră şi a celor care le vor scrie pentru
redactorii revistei, un semn de preţuire şi apreciere, o formă de a le mulţumi pentru munca lor şi de a le arăta că le suntem aproape. Credem că într-o lume fracţionată, un semn de solidaritate şi de admiraţie faţă de un proiect solid, aşa cum este Dilema Veche, este necesar.
(Redacţia LiterNet, un proiect iniţiat şi coordonat de Mihai Brezeanu)

****
Dilema, Dilema Veche
 
Azi dimineaţă, conducând maşina spre Institutul Francez, m-am întâlnit pe drum cu Dilema, o formă a trecutului meu. Acum douăzeci de ani, mă deplasam pe străzile Bucureştiului cu o bicicletă Pegas roşie. Nu existau piste pentru biciclete, iar pe trotuarele libere, adică fără maşini, se putea merge pe jos sau cu bicicleta, cu condiţia să zâmbeşti pietonilor surprinşi. Acum, după lupte care au durat doi ani, am şi eu o maşină pe care o parchez, ca toată lumea, pe trotuar, unde nimeni nu mai poate să circule. M-am întâlnit cu Dilema, trecutul meu, pe stradă. Acum douăzeci de ani, proaspăt scăpat din Franţa, mă ocupam de Biroul de carte şi audiovizual din cadrul Serviciului Cultural al Ambasadei Franţei. Întâlneam oameni pasionanţi, adesea erudiţi sau amuzanţi, uneori şi una şi alta. Multe lucruri se întâmplau în vremea aceea. Într-o zi, Alex. Leo Şerban, îmi vorbeşte sub pecetea secretului total (nu am aflat niciodată dacă era o trăsătură de caracter sau interiorizarea unei obişnuinţe legate de regimul anterior), despre un proiect, o revistă ce va fi condusă de Andrei Pleşu. Îl admiram deja pe Pleşu, al cărui Tratat de Angelologie mă fascina. Am început să citesc în româneşte datorită acestei cărţi şi a câtorva prime pagini frapante din Evenimentul Zilei ce apărea în două ediţii. Proiectul consta într-o revistă care urma să fie un loc, un spaţiu. Un loc care să reunească talente, un spaţiu al libertăţii mentale, departe de febrilitatea artificială a actualităţii, apropiat de nevoia mereu prezentă de analiză. Pe vremea aceia nu cunoşteam revista New Yorker şi originalitatea proiectului, care nu avea şi nu are cred nici azi echivalent în franceză, mă seducea.
 
Rareori reuşeşte o revistă să evite metehnele jurnalismului şi să-şi menţină mult timp rigoarea intelectuală. Este greu să ocoleşti toate capcanele şi, desigur în timp, ceea ce era un mănunchi de valori a devenit o marcă. În România, inteligenţa şi anumiţi reprezentanţi ai săi nu au putut supravieţui decât devenind un "brand". Dilema era pentru mine reperul unor persoane având suficientă încredere în inteligenţă, a lor şi a cititorului lor, încât să se expună fără prea multă afectare. Exista o poză, fără îndoială, unele articole erau prea pretenţios scrise pentru a putea fi citite de oricine, dar lucrul cel mai important era că revista stabilea un standard. Ori o societate are nevoie şi de asta.
 
Azi dimineaţă, desigur, nu m-am întâlnit cu Leo. El a fost una din penele Dilemei şi îi plăcea această sintagmă în franceză cu toate subînţelesurile posibile. M-am întâlnit cu altcineva, care la rândul ei, sub pecetea secretului total, îmi vorbise acum douăzeci de ani despre proiectul unei reviste. Elena Ştefoi era jurnalistă la RFI şi poetă, ea a fost cea care a dat viaţă acestei reviste. Munca şi talentul au dus-o departe şi azi dimineaţă când am zărit-o, am fost mulţumit să o văd. Dar când eşti în maşină nu poţi decât să zăreşti şi să treci.
 
În lunile ce au urmat apariţiei Dilemei, cât am mai stat în Bucureşti, o cumpăram în fiecare săptămână, din diferite locuri, pentru a depista chioşcarul care nu o primea şi pentru a-l deruta: un francez cumpăra o revistă nouă. Într-o zi am citit în Dilema, un articol foarte bine scris de Norbert Dodille, directorul Institutului Francez. Nu-mi închipuiam că peste douăzeci de ani pe cartea mea de vizită se va afla acest titlu. Apoi am părăsit România. Într-o zi, o altă prietenă care-mi vorbise sub pecetea secretului total despre un proiect extraordinar, o nouă revistă, Sofia Oprescu, m-a anunţat că Dilemei îi merge rău. Probleme cu banii şi cu politica. Câteva luni mai târziu problemele s-au rezolvat, dar Dilema a devenit Veche. Şi eu cam puţin la fel.
 
(Didier Dutour, ataşat cultural al Ambasadei Franţei în România, director regional al Institutului Francez din Bucureşti)

***  
Despre Dilema, cu tandreţe

Fac parte dintre cititorii pe cât de anonimi pe atât de entuziaşti şi statornici ai Dilemei. Nu din loialitate, lipsă de altceva mai bun ori, hélas..., inerţie, ci din admiraţie şi curiozitate. Chiar dacă duc dorul şi simt lipsa celor care au dispărut din paginile Dilemei din motive obiective.

Nu-mi amintesc ce m-a făcut să cumpăr revista prima oară. M-o fi ispitit tema - Prejudecăţi, era numărul 205 al Dilemei, la sfârşitul lui 1996. De atunci, s-au tot adunat până au umplut două dulapuri din bibliotecă. Ba de fapt, Dilema mi-a cam umplut biblioteca de-a binelea, dacă mă gândesc că listele de cărţi musai de cumpărat la Bookfest, Gaudeamus ori aiurea sunt făcute în mare parte din cărţile comentate, recomandate ori măcar pomenite într-o pagină ori alta a Dilemei. Cam la fel stau lucrurile şi cu filmele. Nici nu cred c-aş fi un caz rar, de curând constatam că într-o librărie online îşi avea stocul epuizat o carte a lui Sandor Marai, abia savurată de Claudiu Constantinescu în cronicheta lui. Mira-m-aş să fi fost o coincidenţă.

Dar nu mi-am propus să fac plecăciuni Dilemei - pentru că e inteligentă, cuceritoare, dialectică, are haz şi miez, e frivolă şi gravă, lansează nume şi teme preţioase şi dă dependenţă, ci să povestesc doua cazuri improbabile de prozelitism de care-s mândră din cale-afară. Izbutite cu ajutorul Dilemei.

Pe care am infiltrat-o în Poliţia Română. Fără alte consecinţe fericite decât convertirea fratelui meu, fotbalist pasionat şi abia debarcat în Bucureşti ca student la Academia de Poliţie. Timp de 4 ani, fiecare număr al Dilemei a petrecut câteva zile şi printr-unul din dormitoarele cu zece paturi ale Academiei din Băneasa. S-a dovedit cea mai potrivită momeală pentru a-l dedulci cu gustul cărţilor, muzicii şi al altor lucruri gingaşe. Acum e ofiţer Dilematic, citeşte sistematic, merge la teatru şi la Festivalul Enescu.

Încă şi mai neverosimil pentru mine a fost să împart paginile revistei cu propria mamă, pe când păzeam, vara trecută, în parc, somnul fiului meu. Cu mama, pe care am prins-o când şi când privind "Noră pentru mama" şi alte "minunăţii" de soiul ăsta. Dacă tot am vorbit de copil, în primele săptămâni de după naştere, alea copleşitoare şi bulversante peste poate, Dilema a fost singura legătură dintre Elena de dinainte şi mama lui David. Faptul că apucam să citesc Dilema în parc mă ajuta să evit alienarea completă.

Ah, şi-ar mai fi o mică mândrie personală. Lucrez într-o redacţie de ştiri (a cărei onorabilitate o confirmă uneori - asta când n-o dezminte - şi cronica TV din Dilema ori alte rânduri din revistă). În urmă cu ceva ani mi s-a cerut să recomand un invitat insolit şi valoros pentru o ediţie "Parte de carte" pe teme de politică externă. Am zis iute Magdalena Boiangiu şi ulterior am văzut că au mai chemat-o, apoi au adoptat-o şi alte posturi.

Şi acum o anecdotă cu morală. Dacă este să mă alint puţin, dar nu prea mult, cred că cititorii şi mai ales autorii Dilemei se numără printre puţinii oameni de ispravă în ţara asta atât de neaşezată. Dar cum dragostea primeşte adesea câte un bobârnac straşnic, m-am trezit pomenită tocmai în Dilema mult-iubită în împrejurări nu tocmai tandre. Mihail Neamţu - nu ştiam eu de ce mi-era antipatic - a publicat cu câţiva ani în urmă un articol în care comenta cu năduf (îndreptăţit) ce mai citesc românii în tren. Previzibil, cam toţi - Libertatea, Cancan etc. M-am recunoscut însă în tânara "cu aer de profesoară de provincie" care făcea notă aparte având pe genunchi "Dilema", "Revista 22" şi "Idei în dialog", în trenul de Craiova (îl văzusem pe autor în acelaşi compartiment, deci chiar eu eram persoana în chestie). Pasămite, excepţia era de aşa natură încât nu făcea decât să întărească regula celor avizi de tabloide (nu, eu n-am absolut nicio prejudecată despre profesoarele de provincie).

Ţin să închei cu un clin d'oeil pentru cel la ale cărui articole am deschis totdeauna revista vreme de 16 ani. Aş pune Dilema în fiecare dintre aceste liste întocmite prin secolul al X-lea de Sei Shanagon: lucruri alese, lucruri fermecătoare, lucruri care te fac curios, lucruri de trebuinţa, lucruri care alungă urâtul, lucruri care te umplu de nelinişte, lucruri ce nu le poţi asemăna cu nimic, lucruri la care-ţi bate inima mai tare.

(Elena Nicolae)
***
Poveşti împletite

În viaţa mea de adolescent la mijlocul anilor '90, Dilema s-a strecurat în casă la un moment dat, printre ziare ca România Mare (sic!) şi Expres Magazin, uzurpându-le acestora treptat poziţia dominantă în lista de preferinţe a mamei mele. În treacăt fie spus şi pe o notă puţin amuzantă, nu am înţeles niciodată de ce i se spune revistă. Nu a apărut niciodată color, nu a fost niciodată legată la mijloc, astfel că în mintea mea nu a respectat criteriile de bază pentru a-şi căpăta numele de revistă. Cum ziar îmi părea un termen aproape peiorativ, Dilema a intrat încă de atunci în categoria discretă a acelor lucruri la care se face referire prin nume ca substantiv propriu şi comun în acelaşi timp. Încet-încet, Dilema şi-a făcut apariţia săptămânal în apartamentul nostru piteştean, ca rezultat al micii complicităţi dintre mama şi vânzătoarea de la punctul de distribuţie a presei din incinta Poştei de cartier. Acolo unde ajungeau întotdeauna două exemplare, dintre care unul ne era rezervat. Iar povestea a durat ani, fără abonament şi fără sincope: în fiecare vineri (dar nici sâmbătă nu era târziu), Dilema ajungea pe frigiderul nostru.

Iniţial mama nu a întâmpinat concurenţă. Mi-o amintesc râzând cu poftă în timp ce lectura (uneori cu voce tare, ceea ce mă cam plictisea), lângă o cafea şi într-un nor gros de fum de ţigară, aventurile d-lui Cosaşu şi alor dumnealui prieteni imaginari. Astfel că, deloc surprinzător, prima mea interacţiune cu Dilema a fost intermediată chiar de rubrica d-lui Cosaşu, pe care însă nu am gustat-o foarte mult - şi recunosc aproape vinovat că acest lucru, cu unele excepţii, nu s-a schimbat fundamental nici până astăzi.

Pe când altele mi-au atras în mai mare măsură atenţia. Probabil că memoria joacă feste şi este uneori cinică în selectivitatea ei, dar nu cred că mă înşel mult amintindu-mi cum sorbeam poveştile pre- şi inter-belice ale d-lui Zigu Ornea, care mi-au deschis pentru totdeauna apetitul către istorie. Tot în acea perioadă mă fascinau şi articolele d-lui Bogdan Ghiu, despre noile realităţi televizuale ale patriei. Socio hai-hui-ul printre oamenii tranziţiei, fermecător executat de dl. Vintilă Mihăilescu, mi-a deschis, prin liceu, apetitul spre sociologie, pe care în final am ratat-o de puţin în favoarea psihologiei (ok, aici şi-a băgat coada şi o tânără prezenţă feminină). Scriitura d-lui Pleşu nu contenea să mă intrige, nici măcar îndrăznind să visez că într-o zi aş putea să mânuiesc limba română cu măcar o zecime din harul domniei sale. Domnii Ghinea, june absolvent de ştiinţe politice, şi Cioroianu, deja universitar cu ceva scoarţă, au devenit şi au rămas unii dintre autorii mei preferaţi din paginile Dilemei. Cât despre atât de frumos documentatele articole pe problematici externe ale d-nei Magdalena Boiangiu, de la ele mi s-a tras curiozitatea constantă de a cunoaşte, de a înţelege lucrurile încadrate într-un context mai larg.

Un mileniu a lăsat locul altuia mai proaspăt, iar studentul sibian ce eram a devenit el însuşi un consumator independent de Dileme. Uşor-uşor, distribuţia devenise mai cursivă, astfel complicităţile devenind inutile. Preferinţele s-au consolidat, lista autorilor a început să sufere modificări, iar Dilema a rămas o prezenţă cvasi-permanentă în geanta mea de umăr. O amintire: privirea apreciativă a profesorului de sociologie când am pus pe masă la curs numărul tematic "Subcultura", sincronizat perfect cu tema zilei, ce purta un nume asemănător.

Iată-mă prin 2004. Primii mei ani bucureşteni şi, da!, deliciul Dilemei din metrou. Descoperirea (sau poate pentru prima dată receptarea?) domnilor Gorzo, a.l.ş, Matei Florian. Film, muzică şi - vorba d-lui Ghinea într-o mai veche pastilă Cu ochii în 3,14 - viaţa era mişto'. Poate că nu e prea târziu să îi mulţumesc lui Matei pentru recomandarea Brazzaville, formaţia care ne-a făcut una cu primăvara în acea frumoasă seară de mai.

Exerciţiul de memorie reîmprospătează amintirile, însă mă opresc aici. Recent, mama a plecat dintre noi, dar şi-a luat cu ea şi cea mai proaspătă Dilemă. Pentru toţi aceşti oameni care şi-au împletit viaţa de tranziţie cu viaţa acestei publicaţii, le doresc să găsească energia şi resursele pentru a continua. La mulţi ani!

(Silviu Bădescu)

***
Un dans

Ne-am cunoscut la lucru. Aveam birouri alăturate. Ei dansau la birou. Eu încă nu ştiam să dansez. Am început să ne cunoaştem, m-au invitat la dans. Mi-au zis că sunt simpatici. Aşa era. Încet, încet, am prins câteva mişcări. Apoi au dat un bal pentru că îşi luau buletin. Împliniseră 14 ani. Când devenisem ceva mai sigură pe mine, au făcut o piruetă mare, elegantă şi maiestuoasă, din care pe mine m-au prins doar câteva adieri, ca atunci când cineva trece în fugă pe lângă tine. Se numea Dilemateca. Până să mă dezmeticesc din valsuri, tangouri, foxtrot-uri, muzici psihedelice, jazz scandinav şi rock-uri pure, biroul meu s-a făcut mic de tot, de parcă ar fi fost parte dintr-un set pentru păpuşi. Şi la un moment dat a dispărut. Ei nu.

Ne-am vizitat cât de des s-a putut, în ce formule s-a putut. Mi se făcea dor de dansat, când o revedeam pe doamna Magdalena Boiangiu la teatru sau la redacţie, care mă întreba suav: "Laura, pe unde mai smântâneşti?". Nu îmi vine să cred că nu mai este.

Mă uimeşte în continuare că am avut şansa să îl cunosc pe Leo şi să vorbim despre fotografii şi Argentina. Şi să descoperim întâmplător că nu e singurul care pleacă acolo. Iar cei doi să devină prieteni buni. Nici despre el nu pot să cred că nu mai este. Se poate dansa şi plângând uneori.

Într-o zi, au avut ideea strălucită de a face un număr despre toalete. Mare problemă în patria dragă. Şi am primit un telefon. Mă rugau să îmi aştern pe hârtie experienţele de neuitat din călătoria mea din China. Aşa că am mai dansat un pic. Şi am râs copios.

Apoi m-au rugat să scriu despre prietena mea, Mei. Şi iar am mai dansat puţin. Mei nici nu ştia că va face subiectul unui articol în revista aia pe care mi-o trimiteau ai mei la Beijing o dată pe lună. Câte patru numere deodată.

Apoi am dansat în draci când a murit Michael Jackson, apoi în noroi la Gărâna în faţa scenei pe care se desfăşura în tot elementul lui şi al minunatului său contrabas, în ploaie, bineînţeles, Avishai Cohen.

Am dansat şi pe arome de bunătăţi greceşti şi vin rozé, gătite de alţi prieteni buni, cărora li se micşorase biroul, ca şi mie. Şi care au preferat să danseze.

Am mai dansat în noiembrie când l-am sărbătorit pe Radu Cosaşu, vizionând filmul Să mori rănit din dragoste de viaţă şi unde am fost acuzată, alături de toţi ceilalţi de "un flagrant delict de tandreţe".

Şi am mai dansat şi cu alte ocazii. Şi nu vreau să mă opresc din dans. Nici nu am cum. Oamenii ăştia dansează prea frumos.

(Laura Rădulescu)

***
Oameni

Guilty pleasure-ul meu literar e Mihail Sebastian. Nu îl văd aşezat prea sus într-un top al scriitorilor români, nu mă grăbesc să îi contest vehement pe cei care îi acuză derapajele ideologice, nu văd în moartea lui cine ştie ce conspiraţie monstruoasă, nu reacţionez pasional când citesc ori aud câte şi mai câte s-au tot spus despre el de la "Jurnal" încoace. Pe Sebastianul meu, îl ţin pentru mine, îl povestesc rar, doar foarte apropiaţilor.

M-a fascinat dintotdeauna multitudinea de personalităţi sub care a fost silit să se ascundă creatorul Monei şi al Corinei: născut Iosef Hechter, consacrat ca Mihail Sebastian, devenit Victor Mincu pentru o vreme şi pentru "Steaua fără nume". Cândva, prin liceu, mi-am zis că dacă vreodată voi avea nevoie de un pseudonim, Iosef Hechter va fi acela. Numele adevărat şi necunoscut.

După câţiva ani, şansa s-a ivit. Mi-am creat o adresă de mail pe bază de iosef_hechter şi am început o corespondenţă pseudonima. Printr-un şir de coincidenţe şi noroace, mi s-a ivit şansa ca, de pe acea adresă şi sub masca acelui alter ego, să îi scriu un mesaj domnului Radu Cosaşu. E-mail-ul i-a parvenit prin intermediul doamnei Magdalena Boiangiu.

Închipuiţi-vă: dl Cosaşu, omul pentru care Sebastian înseamnă atât de mult şi de frumos, primea o scrisoare din partea lui Iosef Hechter. Efectul a fost dincolo de orice aşteptare. Mai întâi, un mesaj electronic: "Atât de puternic m-a impresionat mesajul dumneavoastră, încât nu vă pot răspunde decât printr-o singură întrebare, pentru mine bulversantă: va numiţi chiar Iosif Hechter?" Apoi, pe 21 octombrie 2007, printr-un text pe care îl citesc şi acum cu nod în gât: "Iosef Hechter nu mai suferă". În articol, pe lângă ample fragmente din scrisoarea mea, era publicată şi adresa-mi de mail. La o zi distantă, mesaj de la o necunoscută: "Bonjour! Aşadar, chiar exişti?". Necunoscuta a căpătat chip, voce şi nume şi astăzi suntem buni prieteni.

*
Avionul se pregătea de aterizarea la Milano. Eram gata să împăturesc Dilema când privirea mi-a căzut pe un text scurt, găzduit de subsolul unei pagini: "Bunicii blueseri belgieni". N-auzisem niciodată de artişti, dar cronica emana un aşa entuziasm, încât am citit-o pasionat. La finalul ei, o notă: "Steven De Bruyn, Tony Gyselinck & Roland Van Campenhout vor concerta sîmbătă, 26 februarie, în cadrul Festivalului de Blues de la Sighişoara."

În minuscula bucătărie a apartamentului închiriat în Milano, i-am citit cronica prietenei mele. Ce zici, mergem să-i vedem?". Răspuns afirmativ, cazare rezervată rapid graţie unui prieten, informaţii despre bilete culese de pe site-ul festivalului, totul în câteva minute cu mare folos petrecute pe net.

La câteva luni distanţă, festivalul şi concertul cu pricina. Prăfuita sală a casei de cultură locale zgâlţâită bine de mia de blues-fani pe culmile fericirii. Muzichia se încheie, buna-dispoziţie se mută în foaierul sălii. Forfotă cumplită, bere ieftină, fum ca în termocentrală. Prin pădurea de chipuri, îi recunoaştem pe Luiza Vasiliu şi Marius Chivu. Pradă unui acces de curaj, mă reped spre el: "Ştiţi, datorită articolului dumneavoastră suntem aici. Voiam să vă mulţumim!". Zâmbind surprins, ne cere amănunte. Îi explicăm de articol. Facem cunoştinţă. Mai luăm o bere. Şi încă una. Ne revedem şi în serile următoare. Ne spun să venim şi la Gârâna. Ne revedem şi acolo.

Într-o noapte târziu, Marius îmi spune: "Ştii, nu eu scrisesem articolul despre belgieni, ci Aron Biro". Râdem cu poftă şi facem planuri pentru alte festivaluri.

(Mihai Brezeanu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer