Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Raport Secret România 2012


Bogdan Ghiu

10.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(Arta şi teritoriul. Complexul financiar-religios-rezidenţial. O ţară pentru care merită să te lupţi, o ţară de cîştigat)
(Are You East-Experienced?)
 
Textul de mai jos este un element din lucrarea cu acelaşi titlu, expusă în cadrul proiectului colectiv Turul României în 7 zile, organizat de Club Electroputere Bucureşti, lectura lui neînlocuind şi neepuizînd însă lucrarea din care face parte, care nu poate fi consultată decît in situ.
 
Artişti în teritoriu, arta şi teritoriul, raid rapid: cum îl descoperă, ce descoperă, cum îl iau în stăpînire, ce vor de la el. Ar putea să-l administreze? Folosirea artiştilor în expediţii de cucerire: ce se vede prin văzul lor? Artiştii ca nişte cîini, o nouă armă de geniu: arta. Ce văd, ce se vede. Arhitectul trebuie să reţină - prin formă - forţele locului, nu să le dezlănţuie. Ne tot plîngem, fără să gîndim - devenind, prin negîndire, propriii duşmani - că în comunism (dacă a fost! cît a fost!) apartamentele erau mici. Dar e normal, politic şi ecologic, să fie aşa: nu toată lumea să aibă casă, teren, teritoriu, şi pămîntul să fie ocupat, devastat. Toţi la oraş, împreună, socializîndu-ne unii prin alţii, în blocuri, blocuri umane, blocuri de afecte sociale (şi a-sociale). Sighet (senzaţia de ne-oraş, de ne-orăşenizare şi dez-orăşenizare). Gigantismul bisericilor şi al catedralelor. Catedrala Mîntuirii Neamului Sucursala Sighet. Bisericile sînt bănci. S-a umplut ţara de biserici şi bănci, şi de case cît bisericile, ca nişte bănci. Maramureş, Oaş. Gigantism: casa omului mai mare decît Casa Domnului. Casa-Dom. Dom Omului. Domn în Casă-Dom. Domnul însuşi!  Gigantomahie între culte (ţinut multiconfesional). Negreşti Oaş de exemplu: adevărate districte sau parcuri sau cartiere confesionale, de biserici şi catedrale (unele pe locul unor foste case de cultură) care de care mai mari, mai masiv, nu estetic impunătoare. Întrecere "pe ramură" între culte. Oraşe-mall-uri religioase, bancar-religioase, rezidenţial-bancar-religioase (indistincţie). Totul în Unul. Gem, trosnesc construcţiile de atîtea funcţionalităţi absolute îngemănate, suprapuse. Trebuie să fie masive şi ca să reziste la asemenea efort! Baia Mare - trei centre, între ele, oraşul. Oraş rupt de centre care nu coincid, între centre, amestecate, indistinct, zone vag rezidenţiale şi mahalale, ghetouri. Remarcabil. Oraş de şcoală.  Maramureş, iar, ipoteză: întrecere între culte, e normal ca, dacă este adevărat că piatra era interzisă, inabordabilă, de clasă, iar sărăcimea rurală nu avea acces, drept decît la lemn (de verificat), acum oamenii să abandoneze lemnul, să dorească materiale moderne, noi, şi cît mai colorate. E absolut normal! Trebuie să abandonăm şi noi mizerabila nostalgie estetistă de orăşeni cu aere, care ne face de rîs prin inadecvare. Trend naţional în construcţia de case: case-bănci, biserici-bănci, case-biserici-bănci în aceeaşi clădire. Visul de a locui într-o bancă, în case care să arate ca nişte biserici care arată oricum ca nişte bănci. Nu e acesta un triumf al omului, în cazul de faţă al românului? In God We Trust & Live! Case standard-mari pe cîmp, izolate. Pereţi mulţi şi groşi. Nicio transparenţă, case cetăţi. Şi de jur-împrejur cîmpul, nimicul propriu, să poţi vedea nederanjat (dacă te uiţi, dacă ai pe unde) pînă departe, pereţi groşi şi niciun străin în calea vederii. Singur pe lume, în casa-biserică-bancă din mijlocul curţii-cîmp.  Ideal: singuri în mijlocul unui cîmp. Ranch. Fuga de oraş, de ceilalţi, iar în aceste condiţii oraşele devin ne-oraşe, nu aglomerări, ci forfote, ne-aşezări umane, fuga între bănci şi biserici, ofertă pentru toată lumea. România e o ţară consistentă, cu multă construcţie, din epoci şi istorii diferite care, în loc să-şi adauge avuţiile, se canibalizează, aflate deci într-un conflict structural, tectonic, o ţară pentru care merită să te lupţi, să vrei s-o acaparezi, o ţară care naşte dorinţa aprigă de a o avea, de a fi posedată. Tot ce se întîmplă este absolut firesc. E normal să se construiască mare şi urît, tectonic, nu doar arhitectonic. Judecata estetică nu poate ţine loc de judecată politică.  În douăzeci de ani s-a construit mult privat (case-biserici-bănci) şi nimic public. Atmosfera publică a (ne-)oraşelor e dominată, strivită de un adevărat complex rezidenţial, financiar-religios-rezidenţial de care suferim, de masivitate privată brută, an-estetică. La mînăstirile din Bucovina am fotografiat, contra cost, cum se şterg înfăţişările sfinţilor. (Tocmai pentru că nu sînt imagini. Sau pentru că sînt doar imagini, adevărate imagini, imagini în sine, nu a altceva.)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer