Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Povestiri minimaliste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mama şi Bubu


Manu Anghelescu

11.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De ce nu emigrez
Mama şi bubu sunt bunicii mei. Până acum nu prea mi-a dat prin cap să scriu ode închinate oamenilor, dar zilele astea mi-am dat seama de ceva. Ceva evident, desigur, dar neapreciat la adevărata sa valoare. Cam cum se întâmplă de obicei mai cu toate lucrurile cu care ne-am obişnuit / am crescut / credem că ni se cuvin. Adică simplu: unii oameni sunt principalul motiv pentru care alegi să nu trăieşti în altă emisferă, atâta timp cât ei există. Şi, da, iată că totul se leagă, mai ales la nivel genetic. În plus, memoria infantilă înregistrează tot. Iar dacă acea memorie se propaga şi în prezent, cu atât mai bine pentru cel răsfăţat de soartă.

Fiecare cu Magdalena lui
Ei bine, ce mi-a trezit aceste trăiri proustiene, a fost momentul în care bunică-mea, aka mama, a venit într-una din zile să mă ajute la treburile casei care trebuie să specific că nu sunt tocmai uşoare de când Ştefan a început să meargă şi să se exprime verbal, aka urle. Şi iată că vine bunica în a cărei gospodărie am crescut:

La umbra soarelui
Soarele de iarnă a început să încălzească geamurile nespălate de luni de zile, păsărelele au început să ciripească de după coloşii de beton, plantele au început să se extindă peste bucătăria invadată de firimituri, şi calmul a pus stăpânire pe toate simţurile unui om neobişnuit cu responsabilităţile familiale dar luat pe sus de datorii supreme. Aerul din apartamentul de la etajul trei a devenit unul de primăvară, aroma supei care fierbea pe plita cu inducţie amintea de colţuri aromate ale timpurilor cu şoimi ai patriei şi o lună liberă de la şcoală din cauza găurilor de gloanţe din pereţii cimitirului tinereţilor noastre muzicale. Mă simţeam în siguranţă. Masa a devenit masă şi casa casă, nu atelier de bricolaj şi creşă.

Acasă
Îmi dădeam seama de evidenţa unui gând pitit în negura argumentelor contra plecatului pentru multă vreme de acasă. Da, era bine să fiu acasă. Atâta timp cât existau ei, acasă era acolo şi nu altundeva. Nu în ţinuturi cu valuri oceanice, nu în culturi grandioase, nu în civilizaţii spumoase. Acasă era unde erau ai mei. Atunci îmi amintesc de un coleg din India care lucra în Dubai şi care fără nici un regret s-a întors acasă într-un mic orăşel din Maharastra ca să aibă grijă de părinţii săi ieşiţi la pensie. Atunci nu l-am înţeles. Poate nici acum. Dar îl admir cu drag.

Privilegiu
Şi dau să ies puţin din casă. Încă gângurind a necaz viral, iau pe mine geaca de lână cu fermoarul reparat de bubu, supremul inventator, care mi-a reparat chiar şi papucii de căţărat atunci când nici un profesionist nu le-a mai dat vreo şansă. Făloasă şi mândră, ies pe uşă liniştită, inspir acelaşi aer trucat de oraş şi îmi văd cu claritate de drumul către oriunde. Mama veghează la strănepot. Şi eu intru din nou în faşa de copil mic, înapoi în grădina cu zarzavat, de la marginea oraşului. Şi uite aşa mai curge o generaţie. Familia e un privilegiu. Respect!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer