Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Momente şi schiţe 1


Augustin Ioan

12.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Schiţa, ca anticipare a clădirii finale, aparţine unei abordări top-down a proiectării, în care viziunea obiectului final / virtual conduce, câteva etape temporale înapoi în proces, mâna celui care desenează o soluţie arhitecturală. În raport cu proiectarea bottom up, proprie proceselor de proiectare computerizată de astăzi, ea este obsoletă.

Într-o schiţă desenată, obiectul, concretizat ca tentativă de obiect final, informează proiectarea, ai cărei paşi decurg din asemănarea iconică cu schiţele preliminare. De aceea, probabil, colegii noştri de la AdP ne-au cerut şi schiţe de proiecte. În primul rând pentru că este la modă să dai schiţe pe calc, ca să arăţi ce mare desenator este arhitectul X. În al doilea rând, pentru a arăta ce aproape de produsul final a fost schiţa iniţială. Fireşte, nu putem şti cât de iniţială, nici măcar cât de preliminară e schiţa cea frumoasă în raport cu proiectul final: bănuiesc că mulţi arhitecţi, ajunşi la ora publicării procesului propriu, refac unele schiţe, ca să dea mai bine în albumele care îi vor imortaliza.

Dar astfel de schiţe ne arată, cel mult, faptul că arhitectul X foloseşte, în buna tradiţie beaux-arts-istă, doar desenul liber ca mijloc de explorare, de cercetare formală. Un astfel de arhitect crede că proiectarea este o funcţie a desenului şi că, deci, marii arhitecţi fac proiecte bune întrucât sunt buni desenatori.

Şi la noi, în UAUIM, supravieţuieşte acest mit pre-modernist. Insistenţa pe desene frumoase la mâna liberă, notarea în plus a proiectelor spectaculos randate (de cine?), în loc de a aprecia un proces de proiectare (care abia el poate fi urmărit în toate articulaţiile sale, hrănit pedagogic de către profesori), nu înarmează studentul cu capacitatea de a dezvolta singur şi de a coordona un proces, întotdeauna un proces, de proiectare în orice condiţii de sit, de program, de structură, de materiale (cu texturi, culori proprii). Schiţele sugerează volume, de acord; uneori - articulaţii spaţiale (când nu compunem, à la Mondrian, planuri echilibrate ca desen de plan, în raport cu care planurile unor Alvar Aalto, Frank Gehry, D.Libeskind sunt ca evenimentele tridimensionale care afectează ţara bidimensională Flatland, din romanul SF cu acelaşi nume: par planuri desenate de dezaxaţi...).

Am fost învăţaţi să facem sofisticate schiţe funcţionale, pentru că profesorii noştri nu se puteau debranşa de la defuncta de două (!) generaţii metodă funcţionalistă, care nu ştie să răspundă întrebărilor puse de suprapunerea funcţională, de spaţiul vag şi de alte lucruri întâmplate în perioada de când funcţionalismului i s-a cântat prohodul în ţările civilizate.

Nu este adevărat că un arhitect bun este generat de un desenator bun. Experienţa şcolii mele este mai degrabă de altă natură. Lăboşii luau notele mari la proiectare, dar aproape nici unul nu a verificat ca arhitect; noi, ceştilalţi, eram sideraţi: cât ne pricepeam, observam că nu era mai nimic în desenuţele alea randate cu suflaiul, sau haşurate măiestru. Cu timpul, m-am calmat, căci proiectele creşteau în complexitate şi doar tehnicile de randare nu-i mai ajutau pe colegi, care au căzut mai aproape de valoarea lor reală în ierarhie.



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer