Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Momente şi schiţe 2


Augustin Ioan

19.02.2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Schiţele la mâna liberă pot sugera şi concepte, mai degrabă decât obiecte viitoare, virtuale încă. Noi, cei care nu mai suntem tineri, am fost şocaţi, în 1986, să vedem schiţele lui Kisho Kurokawa, care se numeau, de pildă, Proba labirintului şi în care el desena un mod de a articula spaţiile de-a lungul unui parcurs mai degrabă decât de a desena o casă. Cum, pot fi desenate conceptele unui proiect? Desigur, dacă ele există. De regulă, la noi nu există, pentru că de mersurile sunt exclusiv estetizante şi căznit-contextuale. Când străinii din comisiile de diplomă întreabă unde s-a rupt firul în procesul de proiectare de la analiza de sit frumos colorată, care putea să sugereze o formă urbană care să fie, ulterior, carosată arhitectural - şi obiectul care răsare mândru, eroic şi randat de altcineva din mai nimic, colegii mai tineri se miră. Căci, ce vor acei străini de la noi? Noi proiectăm obiecte, nu procese!

Or, nimic mai fals. Acum proiectăm procese de proiectare, soft-uri care derulează aceste procese după algoritmi impuşi de arhitect, criterii de performanţă. Obiectul final nu poate fi schiţat înainte de oprirea procesului. Pentru că noţiunea de obiect final a explodat. Există, desigur, diferite instanţe în care procesul poate fi oprit, cu consecinţa că obiectele generate de acelaşi proces morfogenetic sunt complet diferite. Deruta arhitecţilor contemporani, mai ales acelor care nu lucrează în arhitectură computaţională, merge de la stupefacţie la dispreţ. Dar cei ce nu înţeleg procesele de proiectare actuale, mai cu seamă cele computaţionale, dar nu numai, au pierdut trenul contemporaneităţii şi înţelegerea revoluţiei imaginale care se bazează pe ştiinţele complexităţii.

Există locuri în care schiţa supravieţuieşte, dar nu ca predicţie, ci ca parte din proces. Citiţi Diagram Diaries, a lui Peter Eisenman, ca să înţelegeţi cum reprezentarea vizuală, nu neapărat ca desen de mână, a diferitelor variabile care concură pentru a le fi oferite o rezolvare arhitecturală, poate fi în sine un proces de morfogeneză. UN Studio lucrează deliberat cu acest tip de procese diagramatice. Le-am văzut la lucru şi la DIA Dessau, dar şi la facultatea de arhitectură de la Cincinnati, OH, unde diplomele constau în elaborarea unui proces de proiectare coerent, care rezolvă probleme ale locului / oraşului, ale clientului şi ale comunităţii. Nu neapărat şi a unei clădiri. Unde se lucrează mai degrabă în machete şi secţiuni decât în desene şi planuri / faţade. Unde nota pe cultura arhitecturală şi pe conceptul procesului de morfogeneză sunt la fel de grele ca (şi, fiind anterioare, condiţionează) nota pe arhitectură şi pe detaliere. Unde nu se acordă decât o importanţă redusă randărilor, care pot fi comandate firmelor specializate, la o adică. Şi mai pot continua cu diferenţele, la o adică. Vorbim despre o şcoală care se află de douăzeci de ani în top 10 şcoli americane de profil, dacă vreţi să mă întrebaţi, derogatoriu, cât de bună e.

În fine, importanţa pusă pe schiţa de desen liber - că e reprezentare a clădirii finale sau formă de a investiga conceptual o temă - este, încă, supra-apreciată la noi. Scăderea nivelului desenelor studenţilor disperă pe partizanii beaux-arts-ismului. Conceptul unui proiect poate fi surprins şi de text, prin cuvinte / concept, cel puţin la fel de bine ca şi printr-o mâzgăleală. Ba chiar şi printr-un text poetic: John Hejduk, un mare arhitect american din grupul New York Five, era la fel de bine cunoscut ca arhitect de calibru greu şi ca poet. Cine a citit din textele lui, va înţelege şi o parte din schiţele lui de final de viaţă: cu toatele capele şi biserici.

Nu ştiu dacă muzica poate genera concepte arhitecturale, deşi, ştiind că arhitectura catolică şi muzica gregoriană sunt croite una pe potriva celeilalte, mă gândesc că aş putea regăsi ritmul traveilor gotice în acea muzică, sau lina descărcare spaţială prin bolţi şi cupole în muzica monodică răsăriteană. În asemenea cazuri celebre, tradiţia funcţionează şi ca tipar formal pentru a purcede la proiectare nouă. Mai ales că lucrul cu precedente exemplare suspendă nevoia de a anticipa rezultatul final, prin schiţe sau nu. Căci orice astfel de nevoie de anticipare porneşte de la premisa că arhitectura care se va agrega la finele proiectării e una, la propriu, nemaivăzută şi că, deci, trebuie pre-văzută.

Or, această foame de nou este strict modernistă. Noul ca valoare absolută este un viciu de procedură al modernităţii. Înainte, aveam precedentele ca analog exemplar, prin raportare la care noua clădire este un altceva, acelaşi, pentru că durata lungă, anduranţa era(u) măsura valorii. Acum avem procesele de morfogeneză, unde forma nu e finală iar corecţiile presupun schimbarea datelor iniţiale, sau a procesului, nu a obiectului final, care rezultă - cauzal - din iteraţii.



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer